Răsfoiesc o carte de amintiri a regretatului poet, mitolog şi oarecum producător de texte Scifi Victor Kernbach. Apărută postum. Poate o să reiau altă dată asupra formulei cărţii, intitulată, subtil şi rafinat, Penumbra dedicaţiilor, azi subiectul e altul. Printre oamenii de litere întâlniţi de autor de-a lungul itinerarului biografic, azi mă opresc asupra pitorescului Zaharia Stancu.
Binecuvântata noastră generaţie postbelică l-a avut în programa şcolară. Cam periferic, aşa numitul obsedant deceniu (54-64) era pe sfârşite, proletcultismul literar trecea majestuos din focar uşor lateral. Foarte uşor. Cum ne făceam untitlul de glorie prin a nu citi nimic din ce era obligatoriu (reuşisem să nu citesc nici Moromeţii, care e literatură), ne rămăsese un fragment cules cu litere mici în manual din celebrul roman Desculţ. Ceva cu botniţe puse pe boturile proletarilor agricoli la cules viile. Abia nu foarte mulţi ani mai târziu aveam să constatăm că romanul, care-i consolidase poziţia, era o pastişă sui generis după Steinbeck. Personaj literar contradictoriu, care-şi făcuse nume în peisajul american scriind de pe poziţii comuniste, fără a intra direct sub artileria lui MacCarthty, pentrru a sfârşi prin a cere să plece să lupte în Vietnam.
Despre Zaharia Stancu se va fi scris mai mult decât aş fi putut eu citi, dar în puţinul pe care l-am citit n-am întâlnit vreo referire la această conexiune literară. Portretul pointillist al lui Kernbach mi-a amintit de altul, indirect, datorat lui Mircea Micu, din perioada în care micul şi hâtrul ardelean era secretar la Uniunea scriitorilor, în magistratura lui Zaharia Stancu. Perioadă ulterioară celei în care masivul staroste era redactor şef la Gazeta literară, printre primele nuclee subtile de anticorpi la proletculstism. Era perioada când debuta Nichita, violent acuzat de elitism. En passant, m-ar distra să-mi pice în mână vreu fragment memorialistic focalizat pe momentul când Nichita a devenit turnător. Oricum detaliul Nichita la portretul lui Zaharia Stancu ar argumenta, indirect, dece marele poet n-avea nici o şansă să nu devină…
Portretele liderului literar al epocii diferă la detaliu, în funcţie de diferenţele între autori. Dar conturază o personalitate coerentă. Micul ardelean, scriitor minor, pune accentele pe profilul său de oaie neagră, producător cu regularitate de gafe şi boroboaţe. Sancţionate mereu de marele patron cu sentinţe pronunţate cu glas tunător: scrie-ţi demisia, Micule! Pentru a o rupe mereu, a doua zi. Detaliu confirmat nunumai de Kernbach, ci însoţind unda folclorică a personajului prezidenţial în epocă. Alt aluat, de ţinută şi natură pur intelectuală, Kernbach analizează subtil determinările acestei cumescădenii. Nu e vorba de o reacţie superficială, primară, un foc de paie emoţional. Ci de un scenario conceput abil, la rece. Trăznetele cu care-şi potopea subaleternii care ar fi călcat pe de lături de linia partidului erau cântărite farmaceutic, servind zgomotis de alibi faţă de ochii vigilenţi ai politrucilor. Ca apoi câte o frază ambiguă, şoptită în intimitatea biroului, fie acesta redacţional, fie presidential, victimei, să se asigure şi pe partea solidarităţii de breaslă. Cumsecădenia lui Zaharia Stancu era autentică, iar seria gesturilor făcute ca expresie a acesteia e lungă. Dar administrarea acestei cumsecădenii era departe de a fi spontană. Era cântărită cu aceeaşi balanţăfarmaceutică ce determina decibelii sancţiunilor publice.
Zaharia Stancu evocat mucalit de Mircea Micu în anii 80 e acelaşi până la nuanţă cu cel pictat de Victor Kernbach în deceniul următor. Diferă doar instrumentele optice ale portretiştilor. Şi mai deifră ceva. La prima sedinţă a ceea ce atunci era încă secţia de proză a Uniunii scriitorilor, în toamna lui 2009, printre scriitorii pe care-i ştiam din lecturi, cel mai aproape am respirat alături de Mircea Micu. La fel de mucalit, contrazicând derapajul naţionalist în care lunecase, la vremea cuvenită. Dar autorul Luntrii sublime plecase capuchehaie în veşnicele plaiuri ale vânătoarei de 14 ani…
Înainte de a exemplifica cumsecădenia scriitorului, ca preşedinte al Uniunii, aşa cum e relatată de secretarul acesteia, micul ardelean, se impun unele amănunte asupra instituţiei, pentru cititorul din generaţiile următoare. Uniunea scriitorilor a fost unul din instrumentele nonneglijabile de executare a politicii partidului comunist, de instaurare şi menţinere a sistemului totalitar. Scriitorii şi publiciştii existenţi la momentul preluării puterii, ca urmare a clasării României în sfera de influenţădirectă a imperiului roşu stalinist, au fost recuperaţi bucată cu bucată. Cei socotiţi duşmani ai regimului au plătit cu ani de detenţie. Cei cu propensiuni de stânga antebelice au fost încurajaţi. Între aceste limite, majoritatea au fost stimulaţi sa se înregimenteze. Prin persuasiune, folosindu-senemuritoarea şi antica metodă a zăhărelului şi biciului. Primul era reprezentat de o reţea de aşa numite case de creaţie, situate în zone turistice (munte, mare etc), un sistem de împrumuturi, nu neapărat toate restituite integral şi alte facilităţi. Atribuite şi distribuite de către conducerea Uniunii în funcţie de utilitatea şi ponderea membrilor scriitori. Acuma – n-am întâlnit referiri contabile explicite, dar e ilogic ca bugetul Uniunii să se fi bazat exclusiv pe cotizaţii. În fond Uniunea era un soi de sindicat.
Scriitorii colaboraţionişti de o anume suprafaţă sedimentau firesc eşalonul superior. Ca decidenţi, prin funcţii şi ca beneficiari ai zăhărelului. Un Sadoveanu a ocupat chiar funcţii în stat, un Zaharia Stancu a fost o vreme preşedinte al Uniunii. Expert în arta folosirii poncifelor şi comandamentelor politice, aşa cum deja am sugerat, şi-a consolidat poziţia evitând să fie un zbir, ceea ce nici firea nu-i era, distribuind, în schimb, cu remarcabilă abilitate şi pe baza unui calcul de fineţe, gesturi de bunăvoinţă şi cumsecădenie.
Zaharua Stancu a fost de două ori preşedinte al Uniunii scriitorilor, iar amintirile lui Mircea Micu se referă la al doilea mandat. După ce scriitorul fusese reprimit în partid, la iniţiativa lui Dej şi împotriva opoziţiei unor lideri la nivel de birou politic al CC, între care cel mai vehement fusese… tânărul Nicolae Ceauşescu.
Gazeta literară fusese înfiinţată după modelul imperial (Liternaturnaya gazeta), pentru a-şi schimba numele în România literară. Departe de a constitui un nucleu din ceea ce, în anii 80, s-a numit, mai ales a posteriori, rezistenţa prin cultură, săptămânalul a fost, totuşi, o anume distanţare, nu exclusiv nuanţată, de proletcultismul primitiv. Cât timp a condus-o Zaharia Stancu, acesta şi-a asigurat o abilă impunitate, prin metoda schiţată mai sus.
Victor Kernbach fusese, vreo 2 ani, secretar general de redacţie. Încă nu-şi scrisese cărţile care aveau să-l consacre. Funcţia aduce, de departe, de cea de şef de stat major, ca termen militar. Vulgar spus, un soi de şef al bucătăriei interne. Alfel spus, omul în capul căruia se sparg oalele când revista nu apare la timp. Şi fiecare număr trăia pericolul neapariţiei la timp. Deoarece ce ieşea din şedinţa de număr, în redacţie, avea o legătură vagă cu ce rezulta din painjenişul instanţelor de decizie partinică, din care cenzura era cea mai benignă. Lectura finală a şpaltului o făcea sinistrul Leonte Răutu (Lev Oigenstein), şeful Propagitului, direcţie a Comitetului Central. Pe scurt – funcţia doctorului Goebbels. Personaj supravieţuitor, în anii 90, al faunei primei garnituri de cozi de topor a sistemului colonial, ironizat fin de Radu Cosaşu în Autodenunţuri si precizări (Hasefer 2001), cu calamburul… columbian – rău tu.
Dacă micul ardelean relatează destule binefaceri ale personajului nostru din funcţia de preşedinte al Uniunii, subalternul din redacţia Gazetei literare mărturiseşte a fi fost obiectul unui gest la urma urmei raţional, din partea unui şef care ar trebui să fie interesat de recuperarea capacităţii de muncă a unui subaltern pe care ştie că se poate baza, dar care avea talentul să dea gestului un aer magnanim. Întors de la spitalul de urgenţă, Kernbach raportă, disciplinat, redactorului şef. Care-l trimite o lună la Sinaia, să se odihnească. Subaleternul plusează, prefrând Braşovul, unde ar fi oputut să-şi facă şi tratamentul aferent. Neica Zaharia pune mâna pe telefon, sună la Uniune şi secretarul de redacţie capătă cazare şi masă din resursele Uniunii. Aşa mergeau lucrurile.
Un aspect pe care ambii memorialişti îl semnalează, păstrând diferenţa de stil, e conflictul pe care Zaharia Stancu l-a avut cu Eugen Barbu. Fie ambii odihniţi. La micul ardelean, scena unei întâlniri de împăcare ia proporţii de farsă comică, Kernbach alege alt moment al relaţiei dintre cei doi corifei, pe care o plasează, surrealist, în… cabinetul lui Pingelică.
Rivalitatea nu l-a împiedicat pe autorul Gropii să acumuleze, zic unele guri rele, o datorie imensă la Uniune, amănunt bârfit de scriitorul Vasile Rebreanu, atunci director al unui studio teritorial de radio, participant la şedinţa când diplomatul George Macovescu fusese instalat ca preşedinte, prin anii 70 târzii. Ceea ce, mutatis-mudandis, echivala cu numirea lui Ion Ilici Iliescu director la Editura Tehnică…
Să adăstăm o clipă, nu mai mult, la relaţia dintre aceşti doi corifei ai literaturii deceniilor rebarbative. Greu de găsit o complementaritate mai manifestă. Ambii au un anume palmares interbelic. Ba chiar Zaharia Stancu a fost acuzat de alexandru Drăghici, ministrul de interne al lui Dej şi de Pingelică de a fi turnat la Siguranţă. Iar cariera politică ulterioară i-a fost, cum am sugerat, alambicată. Eugen Barbu a avut tupeu cât cuprinde. Zaharia a avut siguranţa celui pregătit de jungla politică. La caracter, avantaj Zaharia. Barbu l-a avut infect. La talent, avantaj Barbu. Autorul romanului Desculţ n-ar fi putut visa niciodată să scrie Princepele, necum Săptămâna nebunilor. Idem cultura, avantaj Barbu.
Pour la bonne bouche, un amănunt care n-a clintit aprecierea de sine a liderului literar, în relatarea discret surâzătoare a lui Kernbach, e aprecierea unui edotor englez faţă de romanul Desculţ: uneori mă relaxează o asemenesa lectură uşoară de seară… mi-a adus aminte de o vorbă în doi peri a lui Arghezi: ei, aşa sunt unii, mai des culţi, alţii mai rar culţi…
Una peste alta a fost mai puţin rău cu Zaharia Stancu decât cu un dobitoc…
Related Articles
No user responded in this post