SCARA SPRE IAD

Aparatul coercitiv al sistemului colonial al imperiului roşu era compus din câţiva lucrători recuperate din serviciile de siguranţă antonesciene şi o promoţie de brute analfabete, totul încadrat de agenţi imperiali de import. Care au fost naturalizaţi în timp. Câţiva au ajuns în a doua generaţie a aparatului, cunoscută sub numele de Securitate. Harta gulagului românesc – prezentată în Destinaţia culturală Sighet: Muzeul Victimelor comunismului şi al Rezistenţei, a portalului LiterNet.ro -,acoperă practic întreaga ţară. Au fost afectaţi aproximativ un million de cetăţeni. Din circa 19 milioane, cât cuprindea România la finele războiului, când regimul colonial s-a instaurat.
Teroarea bolşevică a durat de la instalarea forţată a guvernului Petru Groza, 6 martie 45, până la jumătatea anului 1964, când, la presiunea thailandezului U Thant, atunci secretar general al ONU, regimul a fost nevoit să admită eliberarea deţinuţilor politici. Perioada a avut oscilaţiile ei: până la moartea lui Stalin (martie 1953) a fost o primă etapă de maximă duritate. Oricine făcuse parte din aparatul de stat demolat de cozile de topor coloniale, sub protecţia armatei roşii, a înfundat puşcăriile. Propaganda imperială îi socotea duşmani ai poporului. Să reţinem noţiunea. Poporul fiind o abstracţie. După modelul imperial, segmentul rural relativ înstărit a căpătat numele de chiaburime (kulaci, în limba ocupantului), alăturându-se, ca un al doilea grup social, victimelor claustrate. Modelul, experimentat de regimul bolşevic în prima sa generaţie interbelică, a fost exportat în doze variabile în sistemul colonial imperial – o bună jumătate estică de Europă. Intensitatea maximă – în ţara cea mai refractară la comunism. A noastră.
Arestările aveau loc în general noaptea. Cu duba neagră a miliţiei.
Acum arestările se fac ziua în amiaza mare, sub obiectivele televiziunilor. Ca un spectacol grotesc. Zornăitul cătuşelor trimite la zurgălăii ursarilor. Iar panarama acestui spectacol trimite la o ţiganiadă sinistră. Căci finalitatea e aceeaşi ca în urmă cu două treimi de secol: anihilarea adversarilor şi intimidarea, înfricoşarea populaţiei. Cu metode la zi. Nimic nu se mai face azi fără transmisie în direct. Nici aici, nici aiurea. Se transmit în direct manifestaţiile publice, mai mult sau mai puţin în sau în afara regulii jocului, se transmit în direct războaie. Dece nu şi funcţionarea maşinii unui regim de forţă.
În anii 50 nu întreaga populaţie era terifiată de maşina de tocat socială. Propaganda primitivă, adresată abil straturilor întunecate ale firii umane, prinsese la segmentul lumpen, la cel cu nivel redus de instrucţie şi educaţie, cu o generaţie în urmă. De la dezagregarea frontului răsăritean împotriva puterilor centrale, ceea ce adusese în pragul dezastrrului frontul român, la implozia Reichului. N-avea cum să nu funcţioneze în ţările ocupate.
Greu de înţeles o realitate cu aparenţă de paradox: acum, cel puţin aici, propaganda sistemului de putere imaginat, agregat şi consolidat în aceşti 10 ani a prins mai ales la segmentul intelectual.
Referindu-se la sistemul de forţă care, fie şi relativ independent (sau e o cacealma?) de creatorul său, funcţionează acum în România, două persoane publice folosesc termeni metaforici din domeniul biologiei. Ori e demult un truism că noţiunile biologice metaforizează natural structurile sociale. Unul spune că implicarea serviciilor de informaţii, cu precădere SRI – moştenitorul direct al Securităţii -, în justiţie şi în noua poliţie politică DNA* e o simbioză. Celălalt merge un pas mai departe, socotind că această cooperare între componentele sistemului de forţă ţin de un ecosistem. Ambele metafore funcţinează, a doua fiind mai adecvată. Dar aş merge încă mai departe.
Către finele anilor 80 îmi reprezentam sistemul de putere unipersonală national-comunist de atunci printr-o metaforă la îndemână. Securitatea, baza sistemului de putere, reprezenta, ca principiu, sistemul imunitar al organismului social. Câtă vreme ar fi fost dimensionată normal. Hipertrofierea ei nu putea reprezenta decât o metastază a sistemului imunitar. Care, prin răsturnarea proporţiilor, în loc să apere organismal social de duşmani, îl ucidea lent şi sigur. Pe de altă parte cu ceva mai difuz, partidul atotputernic era şi acesta atins de proliferare carcinogenetică. Evoluţie inevitabilă, câtă vreme ideea de partid unic e, fundamental, o contradicţie în termeni.
Pasul următor pe care îl fac, pentru a defini actualul sistem de monstruos de putere e tocmai metastaza. Un ecosistem simbiotic eşuat în proliferare metastatică malignă.
Fenomenul care i-a dus pe cei doi comentatori citaţi impersonal (nu identitatea lor contează, ci viziunea lor) e o intervenţie publică a unuia din generalii de la vârful SRI. Acesta nu se sfia să afirme monstruozitatea că serviciul pe care-l… serveşte a trecut de la implicarea naturală de a oferi organelor de anchetă – care TREBUIE neapărat disjunse de justiţie! -, produsul activităţii sale, se va implica acum şi de acum încolo până la finalizarea actului de justiţie! Iar identitatea conceptuală şi, pe cale de consecinţă, de limbaj, între elementele sistemului, fie pseudopoliticieni din juxtapunerea, mai mult sau mai puţin simbiotică, dintre partidul trădător şi cel exprezidenţial, care sunt baza politică a actualului preşedinte, preşedintele în funcţie însuşi şi, mai absurd, ambasade ale puterilor coloniale nu face decât să exprime cele 3 calităţi metaforizate în termeni biologici.
Azi, bomboana otrăvită pe coliva naţională, e condamnarea la mişto a vicepremierului şi preşedintelui executiv al pardidului rămas consecvent, la un an cu suspendare. Procurorimea noii poliţii politice, numită DNA** ceruse 5 ani cu executare. Pe de o parte sentinţa primei instanţe confirmă modelul simbiotic al componentelor sistemului de putere, pe de alta nuanţarea abilă lasă loc justiţiei la vârf – care nu trebuie confundată cu justiţia pur şi simplu! -, de o eventuală repliere dacă lucruile ar evolua către secretarea lentă a unor anticorpi la sistem.
Expreşedintele afirmase, la vremea cuvenită, după referendumul al carui eşec fu nevoie să fie extras cu forcepsul paralegalităţii, că toţi cei care contribuiseră la suspendarea şi încercarea de demitere a Dsale vor plăti. Fostul candidat al USL la preşedinţie – despre care rămân convins că dacă n-ar fi trădat ar fi fost ales lejer din primul tur – ceea ce e imposibil de determinat dacă ar fi fost mai bine sau mai rău -, a plătit prin scoatere pe tuşă fără menajamente. De cine? De tandemul, evident pentru extrem de puţini, între care mă număr, neacceptat – încă! -, format de expreşedinte şi cel ales. Principalul organizator al campaniei la referendum din partea partidului rămas consecvent plăteşte acum printr-o sentinţă scandaloasă. Iar pe premier expreşedintele se va răzbuna cu mâna actualului preşedinte. Mă rog, de va putea. Nu e, har cerului, chiar sigur.
Cel condamnat conchide: sentinţa crează un precedent extrem de periculos. Pentru oricine va voi să facă în România campanie electorală.
Un pitoresc reprezentat al patronatului din industria alimentară decela, în direct, între condamnarea abuzivă pentru funcţionarea ca atare în campanie, pe de o parte şi eventualitatea unor nereguli în mecanismul electoral pe de alta. Atitudine raţională si prudentă. Dar aici prudenţa este şi nu este atitudinea corectă în materie. Căci corect este să nu omitem simţul proporţiilor. Pe de o parte propaganda expreşedintelui asurzise Europa cu pretinsa lovitură de stat (nu în cei aproape 69 de ani ai mei, ci în întreaga istorie naţională nu s-a pomenit absurditate mai neruşinată) şi cu furtul a 1.5 – 2 milioane de voturi. Anchete făcute cu râvnă de DNA au dus la câteva zeci de mii de procese penale cu şi mai puţine condamnări. Ori, procentul dovedit cu sârg de fraudă e, la 8.5 milioane de votanţi, de câteva zecimi. Sub 1% adică. Sub procentul uzual la orice proces electoral, de aici sau de aiurea.
Dar dacă, prin absurdul absurdului, ar fi luate în serios cifrele bolnave zbierate de (sal)Monica Macovei, brevetatoarea sistemului de putere personală, ca ministru al justiţiei, în 2005 (legi pe care premierul de atunci, actualul preşedinte al Senatului şi ţinta predilectă a ofensivei armatei de strânsură a partidei celor doi preşedinţi – cel ex şi cel actual -, şi-a asumat profund nefericit răspunderea în parlamentul de atunci) tot ar rămâne mai multe voturi penrtru demitere decât cele completate prin furt în afara ţării de expreşedinte la nefericita realegere.
Aminteam, în treacăt, de abilitatea instanţelor de eşalon înalt. Deocamdată s-ar deschide dosarul celebrei errate, publicate aiurea la 5 dimineaţa, de un singur judecător al CCR, în absenţa preşedintelui Curţii, errata care a îngropat definitiv referendumul. O fi sau n-o fi? O fi sau n-o fi pe bune anchetarea subordonatei etnice a lui Mădălin Voicu? O fi sau n-o fi anchhetarea penală şi a altor corifei ai megafurturilor? O fi sau n-o fi pe bune timida tendinţă de redeschidere a unor dosare ale expreşedintelui?
Funcţionarii coloniali roşii care au brutalizat ţara în anii 48-50 l-ar invidia pe Gheorghiu-Dej pentru înlocuirea abilă a ocupaţiei armatei roşii cu ocuparea ţării de către sistemul represiv naţional. Acesta din urmă l-ar invidia pe alde pingelică pentru a fi adus populaţia ţării la o stare vegetative fără a aresta, practic, pe mai nimeni. Securitatea lui pingelică l-ar invidia pe Ion Ilici Iliescu pentru entuziasmul neanderthalian al hoardelor minereşti şi al ţaţelor de pe trotuar. Iar regimul revolut al lui Ion Ilici Iliescu are de invidiat în mult mai mare măsură regimul actual, care diferă prea puţin de cel din ultimii 10 ani ai dublului mandat al expreşedintelui, cel mai terifiant de după război. În numele aşa zidei lupte împotriva corupţiei. Nu că n-ar exista corupţie. Dar, aşa cum e purtată, falsa combatere a corupţiei face infinit mai mult rău ţării, populaţiei, pe termen imediat, mediu şi, vai, pe termen lung.