NOUĂ ZILE DINTR-UN AN

Premieră triplă, care se va dovedi, de fapt, una marcată de vecheiul meu obicei, de călător de serviciu, va fi cumva integrată în bulbul din foi învelite al experienţelor de gen. Prima călătorie de unul singur, închizând cumva cercul formulei din anii celeui de-al doilea serviciu, o zi, un oraş, între două nopţi pe cuşeta trenului. Dar diferenţa e că e prima călătorie de unul singur în străinătate. Prima călătorie de unul singr cu avionul. Bucureşti Henry Coandă – Amsterdam Schipol. Compania KLM. Avioane cu burta albă şi spinarea bleu, te duc cu gândul la echipamentul squadrei azzurra, care mâine, 1 iulie 2012, când voi sărbători separat 36 ani de râie, în sensul filmului lui Billy Wilder, cu Marilyn (a treia premieră!) va juca (şi va pierde categoric, dar nu le poţi avea pe toate) finala campionatului European, în faţa Spaniei amarilla-roja. Primesc un mic premiu pentru micul curaj al expediţiei solitare, loc la un hublou care nu e pe aripă. Ba chiar locul din mijloc e neocupat. La culoar, un domn distins, discret fistichiu, cu care voi verifica o regulă din familia murphologică: între 3 şi 6 ore de călătorie, indifferent de mijlocul de transport, rutier, feroviar, naval sau aerian, în condiţii similar de unu-la-unu, conversatia se leagă doar în ultimele 45 minute şi debarcarea lasă o undă de regret, dar şi o cunoştinţă ieşită din banal. Pe rândulmeu şi cele adiacente, total 9 locuri, 3 călători au laptopurile deschise pe genunchi. Al meu e unul dintre ele, cu bacteria încărcată la maximum de autonomie. Aşa că, fără a dispreţui prima posibilitate de a vedea comod exteriorul, nu-mi lipesc avid ochii de hublou. Mă distrez doar cu joaca preferată, observând că indiferent de perspectivă, raccourci (de pe stradă) sau plonjeu (de la hubloul avionului), central de prelucrare a senzaţiei vizuale îşi păstrează forţa de asociativitate, văzâd în nori tot felul de lucruri. Totuşi am timp de a observa o anume diferenţă: privind în sus, spre cer, văd cu precădere, segmente de hărţi, pe când privind de sus figurile de animale, reale sau fantastice, chiar nu contează, sunt majoritare. Mă amuz cu un arhipelag britanic foarte puţin deformat dar simetrizat dreapta-stânga, cu o Irlandă spre nord-est de Edimburg, după nici juma’ de milă un Donald Duck (doar ma duc în ţara Dutchmen, nu?), ca apoi să închei jocul remarcând un Atreyu, câinele zburător din Neverending Story, într-o dezvoltare verticală de nori, a cărei nume tehnic l-am uitat. Dacă mi l-aş aminti opricum ar perturba tabloul. Semn că e cazul să revin la laptop. Nu din spirit gregar şi nici ca să fac pe interesantul, ci doar pentru a menţine la nivel rezonabil indicele de folosire a timpului. Reuşesc să mă concentrez până la a reveni la atmosfera prequel şi vânez o găselniţă pe care numai senzaţia subterană a zborului ar fi reuşit s-o inducă. Ca apoi să conversez cu vecinul, plecând d ela banala mea observaţie că începeam să pierdem, discret, înălţime. Se dovedeşte a fi norvegian, pretinde a avea afaceri în Constanţa (suma pe care susţine că ar fi investit-o în economia ţării mele, pe care ţară pretind eu că o cunosc mai bine, mă face să citez, pentru a nu ştiu câta oară, celebra replică a lui Lino Ventura din Bulevardul romului: Dacă omul zice că e mexican şi orb, atunci e mexican şi orb) şi indiferent dacă e un milionar trăznit sau doar un trăznit, e cult, ceea ce fu al doilea semn că îngerul meu binecuvântează călătoria. Oricum e primul străin care, dincolo de politeţea de a-mi aprecia fluenţa îngrozitoarei mele engleze de mahala, nu mă crede rus, ceea ce face plauzibile contactele lui cu românii. Sau, poate, oricât ar fi de precară engleza mea, partenerii lui or vorbi una şi mai proastă.
În fine, primul punct de preocupare, contactul cu gazda mea de ocazie, se făcu mai lesne decât mi-ar fi putut fi teamă (la anularea căreia voi reveni, necesarmente, căci merită). După un telegrafic intermezzo în familia doamnei care-l însoţise la aeroport, în alt sat, asezonat cu excelente prăjituri cu rubarbara şi cu mac, cumpărate din Germania (dar frecvente în zona noastră intracarpatică pe vremea când avea o identitate mai puţin diluată ca acum), sunt plasat în cabana unde voi locui. O mostră de inventivitate şi spirit utilitarist ale olandezilor, amenajată fiind, pentru vizitele fiici mezine a pitorescului personaj, dintr-un garaj. Cu tout à l’égout. Undeva, sus, pe fond fireşte alb, în încăperea duşului, 4 litere negre, în relief, format Times New Roman. Deduc, iar mynheer T. îmi confirmă cu un surâs, că e numele respectivei fiice. Studentă în muzeologie la Amsterdam. Ştiu deja că inerentele şi perenele dificultăţi de adaptare la un loc nou se vor evapora. Prenumele mezinei e identic cu unul dintre nickurile unuia dintre duhurile mele transparente. Fu amănuntul ăsta peste care cel puţin 17 oaspeţi din 19 ai simpaticului neerlandez l-ar fi neglijat, pecetea lămuritoare a binecuvântării angelice. Penultima avu un humor mai agresiv: făcusem, din instinct dar şi din bune calcule, care se dovediră corecte, un minim de publicitate incursiunii, pe ideea de a da minimum de informaţii publicului conexiunilor personale şi în nici un caz informaţii necerute. Cu extrem de puţine excepţii. O tânără doamnă din lumea literelor şi surselor celor două duhuri transparente, mereu însoţitoare. Nu mă întrebaţi de ce, de data asta, nu şi scînteinei şi nici dacă voi mai fi spus cuiva. Prinţesa neagră din pădurea de arţar, căreia îi mărturisisem vag doza de preocupare, îmi răspunse hohotind de râs: hehehe, KLM? Păi eu le-am tradus websitul, e ca şi cum te-aş însoţi. N’aibi teamă. Aşteptai în linişte şi fără panică o replică echilibrantă, subtilă, discretă, de la celălalt duh, replică oricum anunţată de răspunsul sec, telegrafic: sper să-ţi placă ce vei vedea. Care răspuns, iată, veni. Prin cele 4 litere negre, în relief, format Times Nerw Roman. Insolit, deci cu atât mai rezonant. Ceea ce nu mă împiedică să rămân sur mes gardes luni dimineaţă, când o prietenă pictoriţă, graficiană şi boemă, care-mi promisese că-şi va sacrifica o zi pentru a-i arăta contelui de septembrie care sunt, la exact 3 ani după un episod existenţial decisiv din biografia mea, Amsterdamul ei. Fireşte, întrucâtva diferit de vagile mele proiecte oricum flexibile şi chiar de ale gazdei, la fel de artist, dar cu altă viziune. Dar totul merse ceas. Căci prima senzaţie a călătorului debutant în Neerlandia e că seamănă, poate paradoxal, cu Svizzera. Cum poatre semăna o ţară de jos, cucerită de sub apele Mării Nordului cu una montană asta poate fi şi va fi subiectul multor reflecţii ulterioare. Între timp, ziua aniversară fu dedicată startului fructuos al unuia din punctele misiunii: transfer selectiv de material video, de la documentare la filme de colecţie.
Marţi, a patra din cele nouă zile dintr-un an ale misiunii mele de cercetare prin luptă, fui cadorisit cu un aperitiv al turului prin mirifica zonă ambientală a satului unde locuiesc, ceea ce-mi accentuă senzaţia conturată încă de la primul drum de extragere din aeroport, că zona teritorială, din afara oraşelor mari, a Neerlandiei, e un parc nesfârşit, numai bun de plantat sanatorii virtuale de probleme neuropsihice, deşi nu cred că asta să fie o explicaţie suficientă a uluitorului calm al băştinaşilor, politicoşi până-n vârfurile dispăruţilor saboţi, ba chiar îmi oferi, de plano, una dintre bicicletele personale (bănui că-i cea rezervată pentru mezina cu numele reliefat cu majuscule în relief, negru pe alb, pe un perete interior al cabanei), pentru a hălădui de capul meu, dacă şi când aş avea timp şi keff. După un scurt interludiu printr-o consignaţie cu un nume emblematic, Emaus, veni şi prânzul, bogat şi impresionant: un tur al zonei lacustre din jurul Utrechtului, oraşul mare cel mai apropiat. Pentru o ţară despre care ştii că o bună parte din ea fu smulsă mării, prin îndiguiri (doar numele unuia din cele două mari porturi, Amsterdam, socotit Veneţia nordului, asta şi înseamnă, digul de pe Amstel), nimic nu-i mai firesc decât o şosea cu lac în dreapta şi lac în stânga, dar pentru cineva neobişnuit, senzaţia e stranie. Zona e un amestec de sate cu proprietăţi ale oamenilor bogaţi şi extrem de bogaţi. Primii au case lacustre foarte greu accesibile, practic izolate, ultimii castele, nu sunt două la fel, de la stilul local, tradiţional la cel renascentist, cu debarcadere proprii toate. Înfloreşte o industrie a vaselor, de toate mărimile. În schimb, prin forţa lucrurilor, potenţialul turistic e subdezvoltat, puţine restaurante, n-am văzut hoteluri. E o realitate specifică locului, proprietarii au construit acolo ca să scape de lume, banii le vin din alte surse. În zonă e şi un castel al familiei regale, Drakenstein, dar în afara spaţiului lacustru, în plină pădure. Nume neobişnuit, ar putea însemna Piatra Dragonului. Sau stânca? Întâlneşti totuşi multe maşini şi foarte multe biciclete. Departe, însă, de a fi aşa de multe precum în localităţile urbane şi rurale. Olanda e plină de canale înguste, pe care vara nu vezi bărci, dar iarna se patinează. Cel mai mare lac, cu satul aferent, numite identic, Lostdrecht, îl înconjurăm cam într-o oră. Cum vitreza limită în zonă oscilează între 40 şi 60 km/h, aş putea evalua diametrul mediu la 15-20 km. Comparabil, ca întindere, cu Snagovul. În unele porţiuni sunt şi baze sportive de canotaj. Vegetaţia e corespunzătoare mediului local, dar malurile sunt bordate de păduri.
Dar vişina din glazura desertului fu explicaţia morilor de vânt olandeze. Cu prilejul opririi lângă una, de muzeu. Mai întâi rolul lor: elemente de reglaj ale sistemului acvatic. Unul conceput de secole, cu scopul de a nu produce diferenţieri inechitabile, datorate curgerii naturale, în alimentarea cu apă a fiecărei gospodării. Al doilea element al sistemului integrat de reglaj îl constituie ecluzele. Iar al treilea, sistemul de senzori, e cel mai simplu: adâncimea măsurată a apei pe fiecare canal. Morile aveau rol de staţii de pompare. Morile de vânt. Pentru industria morăritului se foloseau mori de apă, doar apă e, har domnului, din plin. Sistemul funcţionează şi acum, dar la nivelul tehnologic actual. Iată de ce morile de vânt, celebre, au devenit, câte mai sunt, izolate, muzee. Toate astea gazda mi le explică cu răbdare, ca unui neofit. Nici nu sunt altceva în materie şi nici nu mă simt. Dar un învăţăcel care face conexiuni. Doar asta mi-e firea. Moara lângă care am oprit e plasată, firesc, lângă un canal, aproape de o ecluză. Ecluza trebuie să afli unde e, ca s-o vezi. Ce vezi de la distanţă e o roată ca un vinci de ancoră, cu 8 braţe, dar în plan vertical. Lanţurile pe care le trage manevrează ecluza. Dar nici pe departe lucrurile nu se opresc aici. Căci altă roată, identică, tot verticală, e plasată exact lângă moară. Lanţurile ei trag, orientând moara cu planul aripilor frontal, pe direcţia vântului. Partea de sus, mobilă, rotativă în jurul unui ax vertical, înfipt temeinic în pământ, în mijlocul părţii fixe, de jos. Şi ultimul element care sugerează asociaţia ce-o făcui. Poziţia fixată pentru cât timp vântul nu-şi schimba direcţia se obţinea rotind capetele lanţurilor de tracţiune în jurul unor piloni cu forma de babale. Da, ca pe cheiurile portuare. Care piloni închipuie un cerc în jurul axului morii. Logic. Dar elementele mecanice par împrumutate din marină. Pentru un neam de marinari nimic nu pare mai firesc. După fenicieni, cretani, greci (ca termen generic, nedeosebind între ahei şi eleni), după vikingi, veneţieni şi genovezi, după spanioli şi portughezi (a căror expaniune se datorează academiei şi bibliotecii prinţului Enrique zis Navigatorul), olandezii au fost înaintea francezilor şi a englezilor marii navigatori ai lumii postrenascentiste, moderne ai zice, întemeind imperii coloniale. Uite-aşa au ajuns ăştia dintr-o mlaştină un imperiu, spunea un prieten, cu ani în urmă, pe vremea când Olanda juca (şi pierdea) două finale consecutive de campionat mondial de fotbal. Iar ipoteza plauzibilă a transferului de tehnologie marinărească spre organizarea teritoriului face legătura. Gazda, căreia îi expun, întrerupând przentarea, ipoteza mea, clatină sceptic din cap: da, e posibil, spune rezervat, cu politeţea celui care se îndoieşte de ce va fi gândit altcineva, dar la care nu se gândise personal. În fine.
A patra zi, practic cea mijlocie a sejurului, scoţând din socoteală prima zi, a zborului şi a acomodării şi ultima, care va fi cea mai grea, a zborului invers şi pentru care tocmai aflu că încă nu am soluţie operaţională, o iau de unul singur la Utrecht, să văd baremi Domul. Dacă turnul se întrevedea şi ieri de pe drum, în unele puncte şi drumul de la gara centrală, alăturată nucleului staţiilor de autobuze e lesnicios, turnul se vede de la distanţă, surpriza vine de aproape: e complet separat de corpul catedralei. Abia înăuntru vezi o explicaţie care cere informare ulterioară: o schiţă de plan a clădirii, în două variante: înainte şi după uragan. Care uragan? O să aflu, deocamdată pare să fi fost unul care să fi dărâmat aripa dintre turn şi o absidă laterală. Care, completă, conform schiţei, ar fid at ansambului formă de cruce privită de sus. Sigur că toate bisericile creştine au această formă, dar abia sugerată, mai accentuată la uneme catedrele. Domul e prima catedrală văzută care, în presupusa formă iniţială, accentuează forma de cruce la proporţiile clasice. Înclină spre gotic din exterior, numai bolţi ogivale, idem în interior, dar natura lutherană se evidenţiază prin tipică sobrietate. Ce n-am mai văzut până acum în nici un lăcaş de cult creştin e dispoziţia neobişnuită a băncilor, perpendicular pe linia scaunelor, privind cei care şed pe bănci nu spre altar, ci spre participanţii la liturghie aşezaţi pe scaune. Configuraţia are oarecum, păstrând proporţiile, aerul parlamentului britanic. Amvonul, opus mesei liturghiale de la intrarea liberă în altar (pe dos decât la bisericile ortodoxe), la fel de sobră, iar orga de deasupra aduce, firsc, cu cea de la biserica lutherană de lângă catedrala catolică sfântul Iosif din Bucureşti.
E momentul să mă întorc la ziua de luni. Care avu patru timpi. O croazieră pe canalele Amsterdamului, oferită de artista care-şi luase în serios oficiile de gazdă, cârmaciul fiind un surinamez simpatic, ce repeta mereu că adâncimea canalelor e de 3 metri, dintre care doar ultimul de apă, cel mijlociu fiind din… biciclete. Apoi un tur printr-o piaţă plină de pitoresc, o incursiune într-un supermarket, prietena cumpărând de mâncare, un prânz de un pitoresc relaxant, cea mai bună masă pe care o luai în ultimul destul de mult timp, pe treptele bisericii nordice, cum scrie pe uşă. Care va fi, însă, imediat întrecută de cele oferite de gazdă. În curtea bisericii, alt târg, replica boemă a consignaţiei din satul unde locuiesc şi unde toată lumea pare a o cunoaşte pe artistă şi o salută cu entuziasm şi respect. Dar punctul forte fu o îndelungă conversaţie, pe o bancă. Aşa de captivantă în subiecte, încât făcui o gafă monumantală, uitând să-i scriu prietenei care-mi acordase primul titlu nobiliar, dedicaţiile fireşti pe cele câteva cărţi pe care nu avusesem până acum cum să i le trimit. A, cum, de ce nu pregătisem dedicaţiile de acasă? Simplu, e o tradiţie personal, nu dau dedicaţii pe cărţile mele decât în direct. Seara m-am regalat (a doua oară, prima “lectură” făcând-o pe treptele bisericii!) cu cea mai recentă carte a artistei, grafică de peniţă, de un humor savuros. După ce o răsfoisem cu plăcută surprindere în timpul insolitului prânz au bout de cheval.
Joi îmi începui ziua cu o plimbare matinală. Mă rog, matinală pentru băştinaşi, aproape de 10, ora locală, satul părea adormit. Mai nimic din vânzoleala bicicletelor de peste zi, câte 2-3 la intervale rare, câte un domn de vârsta a doua sau a treia ieşind, tacticos, din câte o casă cu ferestrele mari, traversând inevitabila grădină ce izolează casa de trotuar, mereu părând netunsă, neplivită, într-o neorânduială deloc deranjantă, ce pare specifică locurilor, trimiţând la fertilitatea pământului smuls mării cu secole în urmă. Apoi domnul intră, cu mişcări parcă leneşe, în maşina proprie şi demarează calm. Calmul relaxat pare dominant firii omului de pe stradă, congruent şi cu profilul celor câţiva indivizi cu care am interacţionat, cu toţii imigranţi, cu excepţia gazdei, desigur nu de ieri. Şi pe care nu i-am mai pomenit. Care se adaptaseră mediului local. Neerlandezul mediu standard are cel mai înalt grad de politeţe, cu excepţia extratereştrilor japonezi şi cea vag studiată a englezilor, din tot ce am întâlnit. Cu mulţi ani în urmă desoperisem, în ţara mea, un colţ de americă, observând că în zona rurală, dar cu precădere în cea montană, oamenii care se întâlnesc se salută. Fără a se cunoaşte. In definitive astfel se recuperează semnificaţia genuină a gestului. Pe dos decât agitaţia permanent urbană, chiar dacă celebra schiţă a lui Păstorel se dovedeşte pe teren a avea acoperire: românul intracarpatic orăşean, fie el clujan, orădean, timişorean, târgumureşan, sighetean sau reghinean, ca să-mi restrâng observaţiile la ţintele călătoriilor mele interne, indiferent dacă e maghiar (şi acum nu mai avem ce face, politica ne-a obligat să-i asimilăm pe secui maghiarilor, deşi cu abia 50 de ani în urmă o atare confuzie ar fi stârnit reacţii violente din partea unui secui), sas au român, îţi dă relaţii de orientare fără a-ţi reproşa din ochi că-l întârzii din drumul său, cu aceeaşi sfătoşenie şi cu o anume mândrie, formă benign evanescentă a patriotismului local. Cel extracarpatic însă ilustrează şi acum modelul lui Păstorel. Amabilitatea ieşeanului e intrinsecă (nu dau turcii), a bucureşteanului e repezită şi nu foarte rareori informaţiile ultimului sunt greşite (dau turcii). Dar de ce sunt greşite? Simplu. Deoarece procentul de ghettouri (nimeni nu mă va convinge să numesc altfel cartierele de blocuri) e mai mare în Bucureşti decât în oricare alt oraş. De ce incursiunea asta în, de fapt, ultimul capitol al primului volum de călătorii? Pentru a sugera cu mai mare efect constatarea că neerlandezul contemporan de pe stradă şi cel din interfaţa comercială se comportă ca un ardelean nu la cub, ci la propria lui putere. Un amănunt subtil completează imaginea. Toţi comercianţii dau scrupulous restul, până la ultimul eurocent, toţi clienţii îl aşteaptă şi-l preiau. Nu mai fac comparaţii. Dar să revin la plimbarea matinală prin satul ce pare, între 9 şi 10, adormit: nu uşurinţa orientării fără hartă, datorată limpezimii tramei stradale, nu chiar ca în replicile la zi ale oraşelor romane cu reţea pătrată, dar nici departe, îmi atrase atenţia, ci constatarea că în cartierul unde locuiesc toate numele străzilor sunt ale unor fizicieni olandezi, de regulă premiaţi Nobel (Zeeman, Kamerling Onnes, pe strada pe care locuiesc, van’t Hoff, la doi paşi Debije). Desigur şi alţii, recognoscibili confreriei din care am făcut parte. Dar de ce am insistat aşa de mult şi pregătit asupra acestui aspect, la urma urmei anodin? Căci ideea e firească. Un prieten al gazdei şade într-un cartier unde străzile au nume de păsări. Simplu şi asta. Căci dincolo de mărimea proporţională a librăriei din sat, această politică edilitară a toponimiei dă, mai mult decât natura şi locuitorii, o măsură sensibilă a diferenţei civilizaţionale. V-aţi putea închipui un sat românesc, indiferent de poziţia faţă de lanţul carpatin, care să aibă un cartier cu străzi numite Hurmuzescu, Ştefan Procopiu, Horia Hulubei, ca să nu pomenesc decât nume de fizicieni români de care au auzit şi ignoranţii lucrători în mass media tabloidizată? Sau nici ăia n-au auzit?. Dar edilii unui sat or fi auzit? Asta e diferenţa de la care pleacă, dacă nu toate, cel puţin foarte multe. Să nu mai vorbim de ideea de cartier al unui sat, care sună, vai, Scifi in eterna şi fascinanta Românie, cu sau fără penibila frunză.
O întrebare mă incomodează, totuşi: mă întorceam de la Domul din Utrecht pe altă cale decât cea pe care ajunsesem la el. Pentru a vedea cât mai mult. Încă nu pot mărşălui continuu mai mult de 2-3 ore. Lăsându-mă, asta făcusem tot timpul, atras de clădiri cu forme ce amintesc de trecut. Nu exclusiv ecleziastice. Tocmai îmi luasem, mimetic, prânzul pe o bancă plasată pe trotuarul une intersecţii. Ciupind un moment de odihnă. Aşteptând să se facă ora 1 PM, ora mea standard de prânz daca motive conjuncturale nu mă impiedică s-o respect. Un tânăr se aşeză pe aceeaşi bancă pentru acelaşi ritual. Întors tot acolo după ce-mi cumpărasem o plăcintă săţioasă şi gustoasă, sursa cărora era lesne de găsit, după şirul de trecători care veneau din aceeaşi direcţie cu farfurii de carton pline, găsii alt trecător, cu altă specie de fast food, îndeplinind, fără grabă, acelaşi ritual. Nimerisem, de bună seamă, un punct funcţional. Ne-am salutat respectuos şi fiecare şi-a văzut de plăcinta lui. Am realizat că această politeţe publică are mai multe conotaţii. În atari situaţii îţi protejează propria intimitate în plină stradă. Deloc nesemnificativ, exact în faţa dughenei cu plăcintele se etala o terasă. Aproape plină. Iată, deci, că un anume segment dintre băştinaşi prefera să-şi ia prânzul aproape peripatetic, ignorând terasa. Unde, am verificat, preţurile eru o fracţie minoră faţă de pretenţiosul restaurant al Domului. Dar unde vreau să ajung? Mi-am savurat prânzul pe fond muzical. Sunetul unui pian venea din spate, de dincolo de strada paralelă cu magazinele şi cu terasa. Şi era sunetul unei lecţii. Cum drumul către zona centrală, unde, cum spusei, terminalul autobuzelor e lângă gara feroviară, presupunea trecerea pe lângă latura perpendiculară pe strada cu pricina a clădirii anodine de unde studiul pianistic se auzea, m-am uitat mai atent în jur. Ceva îmi spunea că respectiva clădire nu-i decât o anexă a Conservatorului. Ei, bine, aşa era. O cetate renascentistă stilizată, ăsta e Conservatorul din Utrecht. Cărămidă roşie, porticuri, turnuleţe de înălţimi diferite, firmă aurită, totul îmbrăţişând din 3 laturi un mic scuar cu aceeaşi vegetaţie floricolă în aparentă neorânduială. Până acum, excelentă reprezentare a laturii urbane şi culturale locale. Dar de aici încolo, pilozitatea imaginară a unui strămoş primat mi se zbârli pe spate. Căci deşi următorul element face, hélas, parte integrantă din Neerlandia acutală, eu nu sunt dipsus să asimilez dimensiunea, chiar dacă aş trăi cât tata Noe. Tineri imberbi, de toate rasele multiculturalismului secular al unuia din cele 4 imperii coloniale bazate pe marinărie, din urmă cu juma’ de mileniu, îşi lipesc, neîndemânateci, ţigări cu iarbă. Doamne, de ce le-ai permis să denumească drogul cu acest cuvânt sfânt? E adevărat, când îi vezi îţi răsare în memoria auditivă celebrul folclor mexican, La Cuccaracha, la Cuccaracha, non se puede caminar / La Cuccaracha, la Cuccaracha, marijuana che fumar. Dar fie la ei, colo! Pe cei aproximativ 75.36 metri de bănci cu faţa spre scuar, două perechi fac excepţie, ignorând puştii imebrbi multicolori: doi domni raşi în cap, cu ochelari negri de bagá şi costume negre, funcţionăreşti, ce-şi luau şi ei prânzul similar şi o familie tânără ce, simultan cu prânzul propriu, hrăneşte un bebeluş în căruciorul personal. O sinteză a Neerlandiei populare, totuşi evident inegal redistribuită, pe mai puţin de 400 metri patraţi, în umbra mobilă a turnurilor Conservatorului şi în atmosfera sonoră a studiilor de pian. Sinteză ce nu-şi făcu probleme, aici ar fi recuperarea parţială a pozitivităţii, din a mă asmimila temporar. Una dintre perechile de consumatori de marijuana reacţionând la flashul aparatului meu foto mai placid decât statuile antice din grădina Versailles.
Interesant, nu telegraficele convorbiri acasă, cu Felicia prin telefon, cu Ramiro prin ym, mă aduserăla zi cu balaganul politic intern. Ci un dialog pe skype cu alt olandez, om de ştiinţă, care urmăreşte cu acribie politica internă din România.
Vineri fu ziua cea mai liniştită. Plimbarea matinală, pe strrăzile şi aleile satului, mă lămuri limpede că-mi atinsesem limita de saturaţie a absorţiei de informaţie. Reenunţai, aşadar, la vizitarea oricărui alt oraş, inclusiv la o revenire în Amsterdam, pentru a nu rata Rijksmuseum, pe care regretatul Ioan Chirilă mi-l descrisese aşa de captivant, ori Muzeul van Gogh, ori cartierul cu vitrine cât camera, pitorescul oraşului portuar. Astea îmi propun a le lăsa pentru la anul, inch’alla’, cu Felicia, într-un tur autonom. Căci la primul telefon, ea mă întrebase, pragmatic, răspunzând entuziasmului meu iniţial, care n-a diminuat până acum: E mai bine ca în Danemarca? Evident da, răspunsesem şi nu mi-am schimbat părerea. Cu tot cu statuia lui Andersen, cu mica sirenă şi cu castelul de lângă versiunea daneză, a cuplului celor două oraşe gemene, Helsingőr, respectiv Helsingborg, care se privesc reciproc în oglindă, de pe ţărmurile strâmtorii ce separă Zeelanda de Suedia. Dar, har lui Alla’, în Neerlandia nu există (încă?) o enclavă unde scrie, la intrare, Aici se termină UE, poliţia nu se bagă, iar autorităţile dau dovadă de rău înţeleasă toleranţă, care nu-i decât slăbiciune. Iar regizorul theo van Gogh nu aici, unde numele e la el acasă, fu asasinat de islamişti, ci în Danemarca. Unde, apud Shakespeare, idiferent de identitatea lui, spunea, prin gura melancolicului dar vizionarului său personaj princiar, că e ceva putred. Aici cerşetorii nu par a avea o falangă mobilă, mediul e prea calm, poate tocmai asta l-o fi făcând reluctant. Se mulţumesc să manelizeze, în arcul boltit al turnului exterior al Domului din Utrecht un ave Maria, de Schubert. Azi. Pentru mâine, dacă ajungi să penetrezi crusta politeţii publice şi poţi conversa cu câte unii, realizezi că sunt, in parte, rezervaţi către skepticism. Nu i-a îndoit nici Charles le Temeraire, nici ducele de Alba, nici Louis Quatorze. Nici măcar dura ocupaţie a wehrmachtului. Dar nu par foarte optimişti asupra penetraţiei paşnice, insidioase, care se foloseşte tocmai de valorile sacrosancte ale democraţiei occidentale. Ei, nu vă uitaţi în gura mea, gânduri inerente unei zile de odihnă şi sedimentare.
Scoţând din socoteală ziua retragerii, între timp am găsit, nu fără ajutor, o soluţie fezabilă de acces, în timp util, la check in, ora decolării cursei de retur fiind oareecum incomodă pentru graficul localnicilor, azi ar fi penultima zi. Rutina matinală cuprinde deja în timpul micului dejun, apropiat în limite rezonabile celui de acasă, ajustarea aducerii la zi a jurnalului şi cam o oră de plimbare pe jos. Fireşte, de la o zi la alta cunosc locurile din ce în ce mai bine. Azi avui hazul de a-mi târgui ceva de mâncare, în teorie pentru mâine, de la un magazin numit… van Loo. Da, delicatul pictor postrenascentist cu versiunea sa a celor 3 graţii, din castelul Chenonceau, care aparţinuse, pe rând, Dianei de Poitiers, amanta nenorocitului rege Henry II şi apoi văduvei florentine a acestuia, celebra Caterina de Medici. Vezi nuvela finală din volumul Osmoze (Ed. Limes, Cluj, 2008), dedicată, ca alte nuvele finale de volume, aceluiaşi Liviu Antonesei. Până acum toate merseră, cum spuneam, mai bine decât aşteptările, cu mici şi inerente excepţii, afară de intenţia utopică de a mă întoarce cu juma’ de kil mai puţin, banui că voi fi mai ponderal cu cel puţin un kil. Neputând rezista impecabilelor invitaţii la prânz ale distinsei gazde.
Sâmbătă: penultima zi plină. Gazda propune o incursiune la un magazin polonez, în Utrecht, de unde se aprovizionează curent cu produse de gen. Eram demultişor familiarizat cu magazinele imigranţilor, în particular al celor din sistemul colonial al imperiului roşu din estul europei, din lumea occidentală. Pe la turci mai fusesem, nu odată. Pe cale de a fi vândut altor polonezi, lasă impresia adecvată situaţiei. Unica vânzătoare are însă o figură aşa de tipic poloneză, că nu mă abţinui să nu-mi fac numărul, mulţumindu-i, la ieşire, în limba ei natală. Limbă în care, de altfel, nici nu ştiu mai mult de 2-3 cuvinte. Surprinsă, mai întâi răspunse reflex, abia apoi mă privi, ascunzând un zâmbet. Totuşi, n-au borş. Gazda îmi confirmă că nici magazinele ruseşti, încă mai rare, nu prea au. În fine. Dar, înainte de reîntoarcere pentru completarea colecţiei video, imersată în savuroasa şuetă aproape continuă (de dimineaţă şedea să plouă), apucai să văd cartierul care, seara, e o constelaţie de lumini roşii. Mărunţel faţă de celebrul omolog din Amsterdam, pe care-l voi vedea sau nu la anul sau altă dată sau nicicând, şi mai ales la o oră lipsită de activitate, deci numai bun de văzut, are particularitatea că e plasat de-a lungul malului râului, în căsuţe plutitoare, se întinde, liniar, de-a lungul a aproape un km, iar aleea rutieră de pe mal e proiectată utilitar, cu spaţii unde maşinile pot întoarce şi cu intrări şi ieşiri către trama stradală. Organizare raţională, probbail neglijabilă faţă de celebra zona din Amsterdam şi sigur minoră faţă de fantezia luxuriantă a instituţiilor de profil din extremul orient. Dar de un pitoresc incontestabil. Mă aşteptam să văd profesioniste majoritar indezirabile, dar, doamne, nu se compară cu hoaştele de pe centura Bucureştilor şi, mai ales, ceea ce admit că m-a mirat, o singură metisă, excolonială, restul albe, iar cel puţin jumătate graţioase, subţirele, ar face faţă la orice defilare de modă. În minutele unui dus-întors, repet, oră moartă, vazui un singur client, deloc decrepit, de vârsta mea, smead, osos, cu părul complet alb, care, descins din maşină, o luase în diagonală către una din căsuţele plutitoare. Curios, am şi identificat ţinta. Exact aceeaşi pe care aş fi ales-o, virtualmente, pur teoretic şi eu. Evident, n-am de gând să depăşesc linia sobrietăţii, descriind-o. Dar nici nu vreau sămă abţin a glumi, precizând că era mult mai rafinată decât golancele pe care, uneori, ca să provoc reacţii la fel de amuzate precum nevinovatele mele provocări. Abia o zi mai târziu, azi dimineaţă, când, iată, se fac 2 luni de la cea mai recentă operaţie, pe o ploaie măruntă, ideală ca să nu ies din cabană, realizez avantajul infrastructurii aparent sărăcăcioase: faptul că respectivele căsuţe plutesc înlocuiewşte sofisticate efecte scenografice de care nici omologele din Amsterdam nu cred că beneficiază. În fine, pentru că a insista peste măsură (est modus in rebus) asupra experienţei vizuale ar fi de irecuperabil prost gust, tot ce mai are sens să observ, e că apucasem să corelez cu bună aproximaţie numărulmasinilor staţionate pe alee cu numărul ferestrelor cu perdelele trase. La ora aia moartă. Avantajul clienţilor: lipsa de aglomeraţie promitea un serviciu mai relaxat şi, probabil, mai fantezist, în aceleaş ilimte de durată şi cost ca la orele de vârf.
Restul zilei fu paşnic, dacă paşnic înseamnă a contraataca o primă şi, sper, unică tentativă a mediului, mult mai prietenos decât era de aşteptat, de a-mi provoca sinuzita cronică. La ora asta, cu 23 înainte de decolarea de mâine, pe care sper s-o prind în condiţii aproape relaxate, m-am şi recuperat parţial. Adică cel puţin 37%. Şi am de gând să continui contratacul. Discret, să nu provoc soarta.
Partea socotită critică, ab initio, anume modul de a ajunge in timp la check in, pentru a mă putea afla la bord în avionul de întoarcere, soluţie limită la rezervare, la o oră incomodă. Dar am ajuns, iar experienţa a fost încă mai satisfăcătoare decât cursa de plecare. Căci atunci mă aşteptase gazda mea la aeroportul Schipol, ce deserveşte Amsterdamul. Firesc. Acum am ajuns de unul singur, de la cabana pitorească, montată într-un garaj, unde locuisem, până la ieşirea de pe Henri Coandă, de unde m-a preluat, aşa cum mă lăsase acolo, la plecare. Aşadar, nouă zile dintr-un an, o experienţă pozitivă.

Dilantin