O FĂCLIE DE PAŞTI

În orăşelul meu natal, liceul s-a inaugurat cu promoţia mea. Se numea atunci, în limba de lemn a epocii, o medie mixtă. Începea cu clasa a VIIIa. În perioada admiterii, citeam Defăimarea lui Paganini, un roman biografic, scris de unul Vinogradov. Nume pe care, fără legătură, aveam să-l reîntâlnesc în bibliografia viitoarei mele specialităţi, ca cerşetor ştiinţific. În plan literar, acel prim an de liceu avea să ia forma unei cărţi cu pagini aproape albe, strânse între două coperţi cartonate. Biografia lui Paganini şi romanul cu care Radu Tudoran îşi cumpăra, pe garanţia fratelui său vitreg, Geo Bogza, pe bune cu sistemul, revenirea din Insula uitării. Materializată într-un sat din Deltă. Citeam Toate pânzele sus kiulind de la şcoală. Anul următor, cu un prof de română venit de prin Moldova, care era şi director, plin de cronicari şi paşoptişti, ar fi trecut fără istoric, de n-ar fi fost marcat de apariţia romanului Unsprezece, de Eugen Barbu, devorat pe sub bănci de întreaga echipă de fotbal a clasei. Relaţia cu literatura română era aşadar, un soi de troc, cu iradiere spre subversiv.

La jumătatea liceului mă transbordasem în alt orăşel. Româna de clasa a Xa era centrată pe ceea ce am putea numi literatura de lemn. Un prim trimestru consumat cu Gherea, mai rău decât am fi citit Scânteia, mă plasase în război cu orele şcolare, predate de o profă mucegăită, cu aer de secretară cu propaganda. Niciodată n-am fost mai departe de ţara mea de mai târziu, unde am emigrat, în plină vârstă a doua, cu arme şi bagaje. Ţara mea e adopţie – literatura.

Har cerului, în ultima clasă, programa revenind la literatura românească, cu un prim trimestru jubilant, pe orbita solară a centrului de gravitaţie eminescucreangăcaragiale, profa s-a schimbat. Cu… soţul ei, băiat destupat, cu care mai făceam psiholgia şi logica.

Programa prevedea o singură oră pentru nuvela O făclie de Paşti. Psiholog şi logician, fie el şi de provincie, noul prof a consumat patru ore. O săptămână întreagă aproape. Străvechi cititor al Momentelor, primite de la Moş Nicolae pe la 8 ani, devenit suporter natural al teatrului, nu mă interesa proza. Am driblat aşadar, orele alea. Pe alt plan, Sărbătorile tradiţionale, continuau să fie tratate ca evenimente de familie. Obieceiul patriei mele natale, băieţii ieşind după înviere la… stropit fetele cu parfum, rămăsese departe…

Aşa că am descoperit ceea ce, de atunci, socot a fi cea mai bună nuvelă din literatura română, o generaţie mai târziu, când unul dintre copii primea ca premiu şcolar un volum de proză caragialeană, sub egida frumoasei edituri Albatros. Norocul meu. Membru al cenaclului Joc secund, care făcea, cu 4 x 2 ore pe lună, suportabilă viaţa din institut, cu nasul dat prin Márquez (pronunţaţ-i numele in spaniolă, nu portugheză, domnilor preşedinţi, înseamnă marchiz), Borges şi Jaques Prévert, după şocul unui jab în bărbia de care nu ştiam că încă era de sticlă, mi-am revenit, scriind Concierto de Aranjuez şi am dat har îngerului păzitor, care a dat cu bobii să mă întâlnesc la momentul optim cu nuvela.

Au trecut de atunci aproape tot atâţia ani precum de la cele 4 ore şcolare cu disecarea nuvelei până la prima ei lectură. Întrebarea logică, pe care ar trebui să mi-o pun, ar fi dacă am întâlnit de atunci nuvele româneşti care să detroneze pe cea a lui Caragiale. Nu neapărat doar scrise de atunci încoace, chiar mai vechi, dar reevaluate. Pot fi acuzat de destule păcate, dar dintre ele e exclus a mă considera depozitar exhaustiv al literaturii române de luat în seamă. Mai ales că, descoperind, tot pe la vremea cenaclului, o butadă a lui Blaga (Lucian, nu vă gâdiţi la prostii), Literatura nu se citeşte, se reciteşte, constatasem că practicasem încă de la prima carte primită în dar, la 7 ani, că descoperisem o tehnică de lectură derivând din logica butadei. Tot de mic copil diferenţiam, instinctiv, între e bun şi îmi place. Fără a face legătura cu proverbul românesc ce spune cam acelaşi lucru.

O făclie de Paşti a rămas pe poziţie, în peisajul meu literar românesc.
Cu nişte ani în urmă, comentam, într-un e-grup, un articol al uneia din cele mai nesuferite jurnaliste autohtone, care punea nuvela lui Caragiale în centrul propriei analize electorale. O femeie pe cât de inteligentă, pe atât de insolentă. Iată articolul:

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/o-faclie-de-paste-260459.html

Şi iată propriul comentariu la acesta, atunci, pe acel e-grup: „…atrag însă onor membrilor e-grupuluiatenţia că distinsa autoare comite în articol două erori extrem de grave: prima, că textul care descrie sălbătăcia barbară a lui Gheorghe, o figura lombrosiană (cum îl califică doi muşterii ai stabilimentului lui Leiba Zibal în primele pagini ale nuvelei) descrie IMAGINATIA terorizată a cârciumarului. Respectiv nu descrie un fapt întâmplat în cadrul naraţiunii. Cu sau fără intenţie, şi mă abţin să-i fac jurnalistei proces de intenţie, eroarea e de neiertat. Căci e cel putin manipulatorie. Nu mai pun la socoteală omiterea de către ziaristă a victoriei finale a lui Leiba Zibal, care, de altfel în perfectă legitimă apărare, îşi ucide duşmanul cu deloc mai puţină cruzime, arzându-i mâna prinsă în laţ cu flacăra unei lumânări. Cruzime contra cruzime. Repet: în cea mai perfectă legitimă apărare. Nu-i fac ziaristei proces de intenţie că omite şi acest amănunt esenţial al nuvelei ce dă titul articolului. Care titlu sună mai mult decât ironic în săptămana mare. O sărbătoare cu acelaşi drept de a fi respectată precum pesăhul. Dar îi pun la socoteală o eroare de neiertat… Generatia mea a fost învăţată la şcoală să cunoască solid valorile literaturii române. Ce va fi studiat la şcoală Dna Pippidi nu ştiu, nu mai e o puştoaiucă (deci se presupune ca are mai multă răspundere), dar e decelabil mai tânără decat mine.

Şi permiteţi-mi să mă întreb: dacă Dl Şova e criticat de Dna Pippidi de atitudine electoralistă, nu cumva Dna Pippidi însăşi, CARE APARţINE ZONEI POLITICE ADVERSE, dă unui articol aşa de distorsionat o conotaţie la fel de electorală?”

Am uitat data publicării articolului citat şi a comentariului meu în cadrul acelui e-grup. Dar e probabil să fi fost în urmă cu 4 ani. Nu comentez diferenţele majore între cele 2 momente electorale. Mă restrâng la observaţia că distinsa doamnă Pippidi scrie şi acum, netulburată. Cu acelaşi verbiaj tumultuos şi de pe aceeaşi poziţie. Cel puţin l-a lasat în pacele lui pe Leiba Zibal. Care continuă să iradieze semnificaţii.

Îmi sare în faţa ochilor minţii un dialog cu o fostă studentă, o minune de fată, pe nume Georgeta… Minune. Acum ar trebi să aibă 56-57 de ani. Tocmai îi sugerasem în plin examen, să se prezinte în toamnă pentru mărire de notă, atrăgându-i astfel indirect atenţia profesarei. Aveam un drum lung cu un autobuz, traversând Bucureştii de la un cap la altul. Nu ştiu cum a venit vorba de făclia de Paşti a lui Leiba Zibal. Eu nu citisem încă nuvela, dar ştiam trama. Puştoaica, era atunci boboacă, m-a surprins cu o replică ce nu se uită. Frica poate face din om neom. Dar ce face omul din frică e mai mult.

Oare cunoştea Caragiale ciclul sărbătorilor evreieşti? Cultura sa ar fi un argument pro, lipsa referirilor directe în operă ar fi un argument pentru rezervă. Să revenim la titlul nuvelei. În teorie, titlul e fie rezumatul cel mai scurt al unui text, fie un cârlig – sugestiv şi/sau evocator – ce provoacă cititorul, fie, mai rar şi una şi alta. Făclie nu înseamnă lumânare, e un cuvânt cu o sferă semantică mai largă şi, simultan, mai vagă. Cu potenţial metaforic intrinsec. Aici el exprimă perfect, până la ultima nuanţă, substanţa nuvelei. Leiba Zibal, epuizat la limita resurselor vitale după salvarea familiei de urgia ce i se pregătea, îl rosteşte, în final, oarecum abulic, turmentat. Dar o face cu adâncă intuiţie. Cum numai o astfel de stare limită poate genera. Recitind nuvela în zilele noastre, când fie cunaştem sărbătorile neamului lui, fie recurgem la Wikipedia, nu putem evita să conexăm tema lumânărilor. În decorul evreiesc, lumânările joacă rolul esenţial la Hanuka. Sărbătoarea luminilor. Indiferent de sursa ei culturală, aceasta se înscrie nolens-volens în ciclul sărbătorilor generate de solstiţiul de iarnă. Ciclu din care face parte şi Crăciunul creştin. Sărbătoare târzie, generalizată în spaţiul ambelor ramuri mari, ortodoxă şi catolică. Tradiţia aprinderii lumânărilor în bradul de Crăciun se diluează mai rapid decât ansamblul tradiţional, raţiuni de securitate fac ca lumânările să fie înlocuite cu instalaţii electrice cu lumină rece. Dar, în spaţiul creştin, lumânarea e mediul de propagare a luminii Învierii. Rolul lumânărilor e, astfel, antisimetric în cele două culte înrudite. Dar sunt, cumva, un argument suplimentar al înrudirii lor. N-are nici o importanţă dacă autorul nuvelei cunoştea sau nu toate aceste considerente. Mecanismului nuvelei îi e de ajuns pentru a funcţiona doar nivelul elementar al tradiţiei creştine a propagării luminii prin lumânările cu care credincioşii ies de la biserici, după slujba de Înviere. Putem chiar presupune că Leiba Zibal nici n-avea în casă o hanukia, în care să aprindă, în crucea iernii, cele 8 lumânări ale tradiţiei neamului său. Toate aceste considerente nu fac decât să încurce esenţa nuvelei. Şi atunci, reflecţiile de mai sus, à quoi ça servait? Numai la a sugera că prezentul e aşa de înturlucat că nu putem evita despicare firului în 12.56? Nu. Ar fi ieftin, ar fi o miză minoră. Dar la a sugera că deznodământul nuvelei e o metaforă focalizantă a dramatismului acestui prezent, dramatism ajuns, pe alocuri, la un nivel critic? Sau a repune în discuţie ceea ce considerăm cea mai bună nuvelă din literatura română e, între altele, un gest provocator la adresa reacţiei sinucigaşe (deocamdată doar) spirituală a spaţiului creştin, matricea civilizaţiei bimilenare căreia, vrem-nu vrem, ne place-nu ne place, îi aparţinem? Sinucidere împărţită între negarea – în apus – a propriei naturi sub impulsul totalitar al patogenului pandemic al corectudinii politice şi primitivismul cu accente fundamentaliste în răsărit? Poate şi asta, cine ştie… de fapt, germenul textului de faţă e strict subiectiv, personal. Nu-l voi dezvălui. Ţine de modul în care mă pregătesc să întâmpin acest Paști, încercând să-i dau un echilibru delicat între părţi inerente ale realităţii. Cu… realism. Dacă voi fi reuşit sau nu şi în ce măsură, să găsesc semnificaţii generalizante, evocând această nuvelă mai mult sau mai puţin pascală* , asta n-am cum şti. Oricât de puţini, întotdeaua cititorii decid. Oricât ar fi procentul de inaderenţă, dacă ţi-ai asumat riscul scrisului, eşti determinat să speri că cel puţin un cititor va rezona.

Nota bene: * revenind la lectura realistă, excepţionala nuvelă dă un răspuns pythic întrebării cum se raporta Caragiale însuşi la sărbătoarea pascală.