PLANETĂ, ŞTIINŢĂ ŞI POEZIE

O ştire care nu ne influenţază defel existenţa, pe termen lung chiar, dar a cărei importanţă de fond pentru cunoaşterea umană e majoră a trecut aproape neobservată. Cu ecou mai mărunt decât cel mai anodin fapt divers. Dar a declanşat un dialog internautic care-mi declanşează unele reflecţii. Un studiu publicat de curând la California Institute of Technology din Pasadena (Caltech) explică mişcarea unui set de mici corpuri cereşti din aşa numita centură Kuiper, situate la periferia zonei cunoscute din sistemui solar, prin posibila existeţă a unei planete masive, cu o orbită foarte îndepărtată. Voi reveni mai la vale asupra problemei. Cum nu aveam cum să nu postez ştirea pe facebook, am avut mirarea de a nu recolta decât comentariile unui singur interlocutor. O veche prietenă de departe. Artist plastic. Cu un discurs pitoresc, insolit, urmând o logică foarte personal, cee ace face problematic demultă vreme dialogul cu mine. Din perspectiva ei poetică, e posibil ca eu să apar ca închistat în mecanismele logicii să zicem convenţionale şi oarecum lipsit de fantezie.
Întâmplarea că singurul comentariu, repetat, la simpla postare a ştirii, a venit din partea unui pdv aflat la distanţă maximă de abordarea mea mi-a pus o problemaă interesantă. Fără a o conştientiza de la început, am încercat, stupid, să explic noţiuni de astronomie şi de mecanică, în particular cerească, pentru a se putea înţelege fenomenul posibilei descoperiri. Primul comentariu a fost: dar dacă din punctul lor de vedere noi suntem cei aflaţi la periferie? Un exemplu ideal de noncomunicare. Comentariul suna absurd din perspectivă astronomică. Dar simultan explicaţiile mele, pe ton de ştiinţă popularizată, sunau lipsit de fantezie, dar şi provocator de alte fantezii receptive din perspectiva unui artist cu mintea liberă, neîncătuşată de noţiuni ştiinţifice. Abia când am încheiat dialogul, dând cezarului, pentru care păstrez toată consderaţia, conchizând că dpdv poetic diferitele ipoteze avansate succesiv de prietena mea sunt coerente. Căci motorul succesiunii de ipoteze era nevoia de a imagina mereu altceva decât banalitatea posibilei existenţe a unei planete aproape invizibile şi necesarmente lipside de viaţă. Voi menţiona doar una din ceste ipoteze pline de imaginaţie şi de fantezie. După ce am lămurit-o ca n-are sens să relativizăm statutul poziţional, căci respectiva planetă e la periferia unui sistem al cărei centru vital e Soarele, nu neînsenata dar esenţiala noastră planetă, fu nevoie să explic dece nu pt exista nici un fel de “ei”, care sa poată considera că “noi” ne aflăm la o periferie. Căci la o distanţă de aproape 100 unităţi astronomice (distanţa medie Soare – Pământ), Soarele nu se vede decât ca oricare stea, adcă un punct luminous. Iar dacă, prin absurd, ar exista viaţă inteligentă, conştientă de sine, ar putea diferenţia Soarele de celelalte stele doar prin mişcare. Căci întreaga boltă cerească s-ar roti, privită de la suprafaţă respectivei planete, odată la o rotaţie planetară. Pe când punctul luminous care e Soarele ar avea o mişcare neregulată. Schimbându-şi poziţia pe boltă. Dar şî asta ar fi extrem de greu de observant, căci schimbarea poziţiei acestui punct lumins singular ar avea nevoie de o perioadă între 10,000 şi 20,000 ani pentru un ciclu complet, asta fiind durata revoluţiei planetare. Atunci ipoteciele fiinţe ar trebui să aibă un ciclu de viaţă comensurabil, de fapt mult mai mare decât perioada de revoluţie, pentru a putea observa mişcarea Soarelui pe boltă, în raport de stelele fixe.
Ştiţi ce răspuns am primit? Dar dacă nu e vorna de o planetă, ci de o navă spaţială? Odată mai mult, imaginaţia se dovedeşte încătuşată de cunoştinţele care ne dau o imagine realistă a universului. O navă spaţială n-ar putea determina efectele gravitaţionale observate asupra celor 13 obiecte spaţiale din centura Kuiper. Ipotetica planetă, definită de simulări matematice efectuate de comutere ar avea diametrul de cam 10 ori mai mare decât al Pământului şi mas ca de două ori mai mare. Cum densitatea medie a Pământului e 5500 Kg/m2, denitatea medie a acelui copra r fi apropiată de a apei. Ceea ce sună mai mult sau mai puţin familiar pentru acea zonă foarte îndepărtată. Dacă determinările bazate pe model sunt cât de czt precise şi vor fi confirmate de observaţii astronomice ulterioare ţintite, ar fi posibil ca o mare parte din volumul plantei să fie compus din gheaţă suprarăcită. Precizarea că ultimele raţionamente, corelând valorile masei şi a diametrului planetei sunt exterioare surselor de informaţie primară.
Dece şi-a licitat prietena mea imaginaţia? Simplu, accepta greu evidenţă că la 15 miliarde de Km nu pot exista fiinţe inteligente. E expresia unu simţ poetic bine conturat, maiales pentru un artist plastic.
Înainte de a dezvolta subiectul prezentului articol, interacţiunea între spiritul poetic şi cel ştiinţific, să mi adăstăm o clipă la subiectul astronomic. Anticii cunoşteau, prin observare direct, fără instrumente, planetele de până la Saturn inclusive. Uranus a fost descoperit cu telescopul de William Herschell în 1781, apoi Urbain Le Verrier, plecând de la iregularutăţile orbitei acestuia a calculat datele unei planete exterioare, în 1844. Doi ani mai târziu fu descoperită cu telescopul la coordonatele indicate de astronomul francez de Johann Galle. Despre această planetă s-a sus mult timp că a fost descoperită în vârful peniţei.
Pluto, o planetă pitică, a fost considerată a noua până în 2006. Când cmponenţă sistemului solar s-a definit ca mult mai complex, graţie dezvoltării mijloacelor de investigaţie şi multiplicării explosive a puterii de calcul. Această posibilă planetă e un obiect neobişnuit de masiv în acea zonă cu compoziţie fragmentară şi ar fi a doua identificată, de fapt, tot prin calcul. Unul incomparabil mai complex decât cel făcut cu mâna şi cu abacul de Le Verrier.
Ce unelte avusese acela, dincolo de datele astronomice ale orbitei lui Uranus? Calculul diferenţial şi integral, oferite ştiinţei practic simultan de Gottfried Leibnitz (care le-a dat şi fundament matematic riguros) şi sir Isaac Newton. Odată cu forma matematică la zi a legilor mişcării planetelor, elaborate empiric de Johann Kepler la începutul secolului XVII. Numai că Newton rezolvase aşa numita problemă a celor 2 corpuri, iar Le Verrier avea de rezolvat mult mai complexa problemă a celor 3 corpuri. Dificultate comparabilă cu pilotajul unui avion faţă de un automobil. E adevărat că şi experienţa de mânuire a instrumentelor matematice crescuse considerabil în 57 ani de la publicarea monumentalei opere newtoniene Philosophiae naturalis principia methematica.
Interacţiunea la care reflectam e, poate, contestabilă. Ştiinţa nu-I incompatibilă cu poezia. Matematica nici atât. Numai ca în dialogul licitant cu prietena mea pictoriţa au interacţionat o formă lipsită de humor de ştiinţă, nici aia prea multă, cu formă exuberantă şî tenace de imaginaţie poetică.
Vă propun două din nenumăratele dfiniţii ale poeziei. Una preferată, alta oarecum potrivită subiectului:
Poezia este jurnalul unui animal marin, care trăieşte pe pământ şi ar vrea să zboare.
Carl Sandburg
Poezia e haosul condamnat la visare.
Daniel Corbu
Şi acum vă provoc să adăugaţi cât mai mute definiţii compatibile cu povestea noii planete şi cu şirul ipotezelor pictoriţei poete