PROZA UNUI CRITIC

Secretele Otiliei, Ana Ddobre-Pelin, Editura Hoffman, bucureşti, 2019

În juneţea inevitabil şi prin definiţie naivă mă întrebam ce reţetă adoptă criticii când scriu proză. Fără să observ neapărat deosebiri stilistice care să sară în ochi. Ciudat, nu-mi puneam întrebarea la poezie. De altfel singurul romancier de care auzisem era Călinescu şi, dece să n-o mărturisesc, nu citisem nimic din critică. Operam cu un model imaginativ.

În ultimii ani, la fel de inevitabila experienţă (de naivitate nu cred să fi scăpat cu totul vreodată), mi-a conferit o anume distanţare. Ajungând, printr-o anume forţă a lucrurilor, să fabric cronici de întâmpinare, iar materia primă fiind majoritar poetică, am observat că un procent important dintre poetesele despre care am scris se împarte între actul poetic şi cel critic. Şi nu neapărat doar cele de formaţie literară. Fără a da nume, lumea literară ştie că există poetese cu volume de cronici de întâmpinare care sunt de formatie… inginerească. Pe neobservate am luat realitatea ca atare, fără a simţi nevoia să-mi pun întrebări.

Am întâlnit târziu proza unui critic literar care atrage atenţia nici pe departe doar prin frecvenţa aparţiei. Atât în revista teleormăneană Caligraf, dar mai ales în Neuma. Un comentariu căruia i-aş zice oarecum impresionist, de n-ar avea o bază teoretică impecabilă. Am avut şansa participării la un eveniment literar de remarcabilă densitate şi reprezentativitate. Pe 21 decembrie 2019, la MNLR. Moderat de scriitorul George Roşu, în numele editurii Betta şi a revistei Arena Literară. Cu titlul modest, de multipl lansare de carte. Printre cărţile lansate, Secretele Otiliei, semnat Ana Dobre-Pelin. Premiul special Constantin Stan la ediţia a III-a a concursului de proză scurtă Nicolae Velea. (vezi https://flacaraluivladimir.blogspot.com/2019/12/lansari-de-carte-la-mlrbucuresti.html). Autoarea semnează articolele critice ca Ana Dobre. Dacă aş fi întâlnit cartea fără să am habar de cine-i scrisă mi-ar fi atras oricum atenţia. Dece? Dintre toate cele lansate, a stârnit nu doar cele mai multe comentarii (şi erau prezenţi destui critici), ci, mai ales, comentariile cele mai diverse. Iar cel mai sensibil termen folosit a aparţinut lui Emil Lungeanu, inventatorul unei modalităţi critice originale, pe care a numit-o literatură de gradul 3: scriitoarea e expusă unei boli profesionale numită proză. 

Am luat, cum spuneam, de-abia zilele astea contact cu cartea. Care mă făcuse curios. Mai ales ca la acel eveniment mai toţi vorbitorii se adunase multă greutate literară acolo) se referiseră, dincolo de diagnistice observaţionale specifice, la o anume dimensiune biografică.

Atunci când se întâmplă să scriu despre o carte a cărei conotaţie biografică îmi e, conjunctural, accesibilă, una din grijile principale îmi e s-o privesc din perspectiva eventuaului cititor neozeelandez. Sau lapon. Care n-ar avea cum sesiza latura personală, ar citi ca pe o ficţiune abstractă. Şi să-i subliniez calitatea literară intrinsecă. În cazul Secretelor Otiliei am avantajul (sic) de a-mi fi cu totul inaccesibilă presupusa latură clamată de atâţia vorbitori de areopag.

Dar, din capul locului, titlul sună nu neapărat parodic, cât aluziv. Aluziv la ce? Pot face batăr o ipoteză înainte de lectura piesei respective? Cea mai facilă, dar deloc criticabilă ar fi subtextul nu tocmi ascuns nasc şi în Moldova… Dar sunt sigur voi mai descoperi.

Din capul locului, textul intitulat Exerciţiu de (im)personalizare, cu statut decuvânt al autorului şi care e un memento asumat, o mărturisire vocală, simultan un dialog provocator cu cititorul, e seducător. Datat cu doar 9 zile înaintea lansării publice de la care am plecat.

Titlul primului text, Psihografii, totuşi uşor pretenţios, e sugestiv. 4 femei precum piese din aceeaşi trusă (o fată bătrână, o divorţată, una în curs de divorţ si o văduvă, sunt utilizate de un regizor într-o improvizaţie sui generis. Reuşita capitolului e diferenţierea personajelor. Tabloul trimite, simultan şi parodic, la Decameronul pe dos (mai degrabă decât la Povestirile din Canterbury) şi la 6 personaje în căutarea unui autor.Poate că utilizarea exerciţiului oniric al primeia e oarecum artificioasă, căci mecanica visului e decelabil mai fragmentată. În ansamblul prozelor, aceasta lasă impresia că reprezintă momentul anterior luptei efective, când piesele se aşează pe tablă la locurile lor.

Secretele Otiliei e piesa de rezistenţă a cculegerii. Ridiccarea titlului ei la ranfl de ambasador al volumului e justificată. Eroina, dincolo de accidentele biografice, reprezintă, totuşi, un caz banal. Nu tipic, dar banal în excepţionalitatea lui lovită de soartă. Nu tragică. Soartă a cărei finalitate se ghiceşte de la început. Finalitate precizată abil, exprimată cu un ton la limita procesului verbal. Conexiunea cu personajul marelui critic e făcută cu îndrăzneală cu parfum insolent. O prietenă a eroinei o compară pe aceasta cu personajul eponim. Prilej aleroinei de a contrazice decis asemănarea. Autodefinindu-se limpede. Ori, ccca procedeu stilistic, autodefinirea prin negarea asemănării cu un personaj literar identic numit sugerează, cu fineţe, acceptarea propriului destin ingrat. Destin ca o pedeapsă nedreaptă. Entru o vină care nu-i a ei. Specificul narativ al piesei e schimbul quasipermanent de ştafetă între personaje. Care preiau persoana întâia unul de la altul. Dincolo de acestea, scriitura elaborată avertizează cititorul care a început lectura cu piesa ce dă titlul volumului. Atenţie! Proză mare!

Doi regi este o meditaţie deghizată. Un ţăran marcat de ghinionul de a se numi Carol Caraiman şi regele Mihai. Doi oropsiţi ai soartei, doi învinşi învingători. Autorităţile de conjunctură ştiau că numele respectiv, frecvent în acel sat, fusese adoptat de regele playboy, tatăl lui Mihai, când renunţase la tron. Aşa că ţăranul aproape congener cu regele expatriat trage ponoasele. Dar rămâne, în propria cconştiinţă, rege pe gospodăria lui. E a doua proză conseccutivă care se încheie cu o moarte. Moartea regelui ţăran în oglindă cu cea a regelui ultim. Construcţia paralelă e a doua dovadă că proza Anei Dobre-Pelin se adresează unui public avizat. Cei care cunosc numele celor 5 ani sub care a trăit Carol al II-lea sunt chiar mai rari decât cei care au auzit de Sfântul Augustin, necum cei care l-ai şi citit.

Prezentul trecutului e o reuşită tehnică. Text în text. O schiţă pe schema înainte şi după 89. Dar nivelul majorităţii pieselor e mai personal, mai eseizant, mai rafinat. Aceasta pare, mai degrabă, o proză cerută si oferită pentru un concurs su pentru o antologie. Rolul ei în context e, credd, de a oferi un reper faţă de care majoritatea sunt puse în valoare.

Chiar în mai mare măsură este Poveste. Eterna prostie cu alţi proşti. Har cerului ca cititorul e avertizat. E un Remake. În valoare absolută denunţă, suficient de pitoresc, ce are de denunţat. Dar un remake după Ion Creangă e riscant. Nu ne întrebăm dece si-l asumă autoarea. Îl luăm ca atare. Fără a ne declara dezamăgiţi. Dar piesa are un punct strălucitor. Volumul, cum precizam, e împănat cu referiri  literare. De fapt culturale. Aici referirea e la o frază de mare rezonanţă a lui Friedrch Schiller: Împotriva prostiei, zeii înşişi luptă în zadar. Am preferat să citez versiunea originală.

Soarele de la miezul nopţii e, într-adevăr, un dar de Crăciun oferit cititorului. Vezi data scrierii. Eseu meditativ înnobilat de citarea tripticului lui Lucian Blaga (Trei feţe). Orice comentariu analitic ar strica efectul.

La fuite en avant e, cu atât mai mult, un eseu parabolă. Scris seducător şi imaginativ. Sunt puşi in paralel Zenon şi Zhou Zhang. Fiecare cu paradoxul lui. Paradoxuri pe care autoarea reuşeşte performanţa de a le articula.

Incognito este un alt recurs, de data asta ludic, la izata formulă pirandelliană. Pe contul lui Cărtărescu şi Hans Christian Andersen. Cheia e misterul artificial al identităţii creatorului. Personajul naratorul îşi asumă, fie şi în cheie onirică, condiţia de scriitor.

Album de familie e un memento cu rafinat – şi autentic – aer de secol XIX. Deşi povesteşte despre o lume pre şi postbelică.

Un fapt divers, la limita banalului, plasat în anii 80 cu conditiile lor specifice, e narat cu farmec indicibil. În piesa Căprioara din vis. O construcţie bazată pe o găselniţă ingenioasă. O femeie oarecare (faptul de a fi profesoara rămâne irelevant, dar subtil semnificativ) visează o căprioară care caută un loc pentru a-şi naşte iedul. E folosită deliberat forma verbală umană, în locul celei zoologicce. Iar asta se întâmplă în preziua în care află că e îsărcinată. Ceea ce induce pe loc tensiunea generată de epocă. Finalul nu e un banal happy end, ci un simbol triumfător. Piesa e scrisă aproape simultan cu Soarele de la miezul nopţii.

Frumoasa şi bestia. Aventura unui cuplu rural din Moldova (tată şi fiică) în Bucureştiul post cutremur. După ratarea aşteptată – şi acceptată – la admiterea la teatru, Alina se îndârjeşte. Va lupta fără preget şi ştim că va învinge. E saga a mii şi mii de tineri provinciali. Povestită cu aplicaţie, dar cam atât.

Captivitate în rol. În aşteptarea inevitabilei morti, o eroină cu nimic excepţional reflectează.

În fine, ultima piesă, Aşteptările lui Candid Toma, oferă autoarei – sau autoarea ne oferă prin ea – ocazia de a-şi asuma explicit condiţia de scriitor. Cu trăirile uzuale ce urmează ultimului punct pus după cel mai recent text scris. Cu procesarea primelor feed backs. Deşi cu gradul inerent de standardizare, de rutină sitiaţională, mi s-a părut cea mai vie din cele similare. E, de fapt, un prilej de a etala întrebarea fundamentală, mereu repetată, a scriitorului generic. Şi, până la urmă, pentru cine scrie scriitorul? Poate că find pusă la finele celui de-abia al doilea volum de proză din 10 volume de critică si eseu, piesa finală, mai mult decât toate celelalte, păstrează prospeţimea inerentă quasi/semi/debutului. Sunt curios cât din această prospeţime va fi resimţită de cititor la finele celui de-al 10-lea roman.

Dar dincolo de rezonanţa globală, această ultimă piesă conţine cel mai şugubăţ dublu joc de cuvinte. Citarea inventatului Gloria Hârbu. Identitatea reală a celui iluzionat prin acest prim joc de cuvinte e transparentă. Iar hazul e că frecvenţa cronicilor autoarei în revista pe care literatul real o conduce în tandem cu creatoarea şi directoarea acesteia dovedesc aprecierea literatului pentru autoarea care glumeşte astfel. Dar nu se rezumă la gluma onomastică. Ci o foloseşte ca pregătire pentru reflexia finală. În fond jocul de cvinte secund. Cui îi mai pasă de Gloria? Personal apreciez humorul finalului, cu atât mai mult cu cât volumul excelează prin seriozitate. A nu se confinda cu lipsa de humor!

Nu e singurul volum de ficţiune dintre cele întzlnite şi despre care am scris care se încheie cu referinţe critice. N-am de gând să mă întreb publicc dacă accest adagio serveşte sau nu autoarei. Şi nici să comentez această structură editorială. Punctual, mie unuia mi-a fost de folos. Dar notorietatea şi personalitatea autoarei sunt oricum elocvente în sine. Totuşu, aceste capitole tehnice rotunjescc volumul.

Cu observatia finală că modificarea formulei auctoriale, care diferenţiază între bibliografia personală din zona critică-eseistică^* şi recentele volume de proză se dovedeşte o idee subtilă şi utilă.

Nota bene: ^* Autoarea e mebră a filialei Bucureşti de Critică, Esesistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor