REÎNCARNAREA CORBULUI DODO

Mierla neagră, Turdus merula, e o pasăre răspândită pe un areal larg, cu concentrare ceva mai mare în Europa. Câtecul ei, apreciat ca având intensitate mare, în raport cu dimensiunile păsării, l-a inspirat pe compozitorul francez Olivier Messiaen, altfel reputat ornitolog şi utilizator al sonului multor specii aviare ca surse componistice, în piesa Le Merle noir, scrisă pentru flaut   (https://www.youtube.com/watch?v=IhEHsGrRfyY).

Scriitorul clujan Radu Ţuculescu, absolvent de conservator şi aflat acum în plenaritate senectă, îşi mai manifestase valenţele muzicale, cu exact 30 de ani în urmă, în romanul Degetele lui Marsias (Dacia, 1985), eroul căruia, Timotei Alidor, fiind… flautist. Tema excedea larg contextul muzical ca atare: lupta eternă dintre artă şi tiranie. Anesteziind abil cenzura epocii, sub pretextul că acţiunea se petrecea în timpul războiului, tirania fiind de sorginte… nazistă. Şi eroul romanului dinamitard Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009) e violonist, dar nu asta-l defineşte esenţial. Dar mai ales Femeile insomniacului (CR, 2012), are o structură simultan cinematigrafică şi muzicală. Romanul are o dezvoltare simfonică, ceea ce nu-i neapărat inedit, dar sonul ascultat mental de cititor, de-a lungul lecturii, e din atmosfera jazzului. Fără a-i cunoaşte geneza, avem cel puţin un motiv de a ne întreba dacă sursa lui germinativă nu-i cumva o veche proză scurtă a autorului, intitulată Jazz la Cucu.

Ingredientul muzical din cel mai recent roman al lui Radu Ţuculescu^* intră în reţeta… culinară a textului în doză comparabilă cu cea care marcase Degetele lui Marsias. Dar de o manieră diferită, dacă nu cumva complementară. Acel roman deja vechi, reeditat în versiune digitală în 2004, la editura LiterNet.ro, folosea o dramă individuală ca simbol al unei teme universale majore. În Mierla neagră drama eroului iradiază mult mai puţin în tablou social. Oricum acesta restrâns la un peisaj cu vag iz provincial. E adevărat, sugestia socială atinge, en passant, prin forţa epicii, tema înainte şi după 89, o piatră de încercare pentru prozatorii români mai vechi şi mai noi. Fără, însă, a-i fi autorului mai mult decât detaliu contextual. Ar fi fost o eroare să fi insistat mai mult decât o face, sabotându-şi cumva firul roşu al romanului, mai ales că în precedenta carte, Pivniţa – romanul unui bloc în zece secvenţe horror (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014), reeditare restructurată, puţin dar esenţial, a volumului Cuptorul cu microunde, realitatea postdecembristă e portretizată într-un mozaic fantastic-grotesc.

La fel ca în alte romane, localizarea acţiunii e impersonală. Dacă, însă, mânăstirea din Umbra penei de gâscă (Dacia, 1991) e plasată într-un spaţiu artefactic, compozit, de sugestie transilvană, aici Marele Oraş e lesne recognoscibil pentru locuitorii săi, după fostul internat al liceului de muzică, plasat într-o fostă mânăstire transilvană. Dar, literar, impersonalizarea oraşului unde se petrece acţiunea părţilor iniţială şi finală e regulă quasiobligatorie. Iar cititorul din lumea mare (în ipoteza plauzibilă că şi acest roman va fi tradus cândva), poate lua locurile descrise ca ficţiune. Aici e locul unei mărunte digresiuni: procedeul literar aparţine intrumentarului comun al prozatorilor. Unul dintre ei foloseşte ca sursă a unui personaj o persoană reală. O mai ajustează, conform necesităţilor de compoziţie, îi dă un nume adecvat construcţiei, mai amestecă în reţetă, ca ingrediente, trăsături ale altor persoane reale. Operaţia e reuşită dacă personajul de ficţiune are autonomie, e coerent, e armonic încadrat în contextul epic şi, eventual, e purtător de mesaj. Unele personaje pot fi recunoscute în mediul lor natural, ceea ce poate adăuga în zona respectivă de cititori, o reacţie specifică. Aspect la urma urmei lipsit de importanţă, câtă vreme în lumea mare totul e luat ca ficţiune. Ce contează e doar coerenţa arhitecturii epice şi mesajul la nivel de ansamblu.

La ce bun mica digresiune? Tocmai deoarece aceia dintre cititori care recunosc oraşul, după instituţiile sale muzicale, se vor întreba care e gredul de ficţiune a personajelor din celelalte capitole. Eu le-am luat pe toate ca ficţiune şi sper ca aşa vor face şi cei care ar putea recunoaştep. Pe ici, pe colo, câte o trăsătură a lui x atribuită personajului y. În fond asta e mecansimsul literaturii. Şi al literaturizarii. Ce contează e personalitatea personajelor, individualitatea lor, caracterul, adâncimea psihologică. Iar aici e loc, vai, de inerente diferenţe de lectură. Lumea criticii are diversitatea ei internă, poate mai reliefată decât mul mai numeroasa lume a cititorilor. Iar obiectivitatea cronicilor de întâmpinre n-are cum atinge 100%, fără ca aceasta să fie o judecată… critică la adresa criticii. Dl x ar putea amenda, să zicem, o anume similitudine de limbaj a colegilor de liceu ai eroului. Nu m-am referit la cineva anume, am construit un model fictiv de reacţie critică. Realtatea e că din masa colegilor se desprind doar câteva figuri, cu ponderi diferite şi reliefate până la nuanţă. Nici un prozator, ori un scenarist de film, n-ar face altfel. Dar, cu o asemenea observaţie, cititorului i s-ar putea sugera, subliminal, să recepteze lumea internatului ca o pastă mai mult sau mai puţin informă. Sau Dl y ar putea amenda contradicţiile interne ale personajului Despina, sugerând, la fel de subtil, neverosimilitatea acestuia. I-ar face autorului un compliment neintenţionat. Căci, a crea un atare personaj, cu accentele lui neverosimile şi a-l plasa în proximitatea eroului, se dovedeşte a fi o oglindă magică ce-i proiectează drama. Demonstraţia auctorială e rafinată. Condamnarea pentru o crimă pe care n-o făcuse îl deturnase doar din cariera de muzician. Iar carierele celor câţiva colegi pe care-i întâlneşte revenind în Marele Oraş sunt, nu mediocre, ci lipsite de strălucire. Cum nici o referire din primul capitol nu devoalează vreun talent muzical ieşit din comun al eroului, presupui implicit că o viaţă la urma urmei banală l-ar fi aşteptat şi pe el. Dar… dacă, muzician aşezat, ar fi întâlnit o figură subtil demonică precum Despina, poate l-ar fi distrus, fără antrenamentul de anduranţă al închisorii, accentuat de prietenia deloc ciudată a colegului de celulă cu pasiuni culinare. „Neversosimilitatea” Despinei devine, astfel, o cheie, discretă dar esenţială, a descifrării destinului eroului. Căci el pare un ratat prin nedreptatea condamnării, se dovedeşte consangvin cu broasca din fabulă, care iese la suprafaţă dând din crengi, mai mult în joacă, pentru a sfârşi prin a se răzbuna cu o remarcabilă subtilitate pe Marele Oraş. Îndopându-l. Cu preparate originale, irezistibile. Clişeul dumasian e prea transparent pentru a nu-l cita. Dar eroul diferă fundamental de marca Monte Cristo: nu-i urăşte pe cei care l-au trimis la închisoare, nu se crede unealta destinului, are, undeva, în arière pensée, conştiinţa condiţiei de serie. Nu diferă de colegii portretizaţi ca potenţial şi anvergură. Diferă printr-o şansă şi printr-o neşansă. Conjugate abil. Şansa e apropierea de elevul orb, personajul cu cea mai mare adâncime caracterologică. Prin intermediul căruia se întâlneşte, o singură dată, cu fantoma călugărului îndrăgostit, ce bântuia discret clădirea internatului. Moment care-i oferă cumva pecetea marcajului. Acelaşi elev orb îi oferă şi generoasa profesoară de iniţiere erotică. Cuplul celor două oferte e scris adânc. Căci e premonitoriu. Prin inevitabila reacţie la sex appealul dezinvolt – cu vădită semnificaţie a tentaţiei subtil diabolice, pentru cititorul cât de cât avizat -, la mai ţârziul prim contact electrizant cu Despina, acea singulară întâlnire cu fantastul călugăr franciscan capătă, a rébour, semnificaţie dublă, inseparabilă: avertisment şi condamnare.

Dar Anghel Radu, să-i spunem numele, mai diferă prin ceva de colegii lui de internat, porecliţi, oarecum derizoriu, greieraşi: nu e singurul care reacţionează la tortura abilă, prin lipsa de brutalitate explicită, administrată de pedagogul Prada, dar e singurul care îl diagnostichează, fără echivoc, ca ticălos. Vorbind pentru sine, vorbind pentru singularul prieten radu orbul – cu care-şi permite să fie sincer – şi, mai ales, o spune prin gura corbului Dodo. Torţionarul pedagog, de care chiar directorul liceului se fereşte, discret şi acoperit, un personaj impecabil construit, pentru a simboliza mecanismul regimului în epoca post gulag colonial, dovedeşte o remarcabilă rezistenţă la miştourile greieraşilor. Auzindu-l pe corbul Dodo cum articulează, cu vocea lui Anghel Radu, Prada e un ticălos, se face a râde. Aici e un moment de fineţe a autorului. Care evită a nota, ca voce auctorială, explicit, că Prada îl va ţine minte pe greieraşul care l-a demascat. Ca ticălos. Nu că i-ar păsa, e pe caii mari ai regimului. Dar fraza corbului va diminua arma sa predilectă: frica indusă. Naratorul obiectiv, cu vocea auctorială, lasă cititorul trecut de o vârstă minimală pentru a cunoaşte realitatea antedecembristă să deducă gestul abstras al pedagogului torţionar. Ochiul interior al acestui cititor vede carnetul unde greieraşul insolent va fi notat. Iar mecanismul ineluctabil e tocmai atunci declanşat. Fără ca momentul declanşării să fie notificat de naratorul din off. Alt rafinament narativ. Sarabanda dramatică va abutisa în celula penitenciarului. Că acolo aşteaptă o salvare sui generis a eroului, nu poate simboliza decât că, oricât de lungă, mâna totalitară nu e mai lungă decât, păstrând absolut toate proporţiile, cea a ambiţiosului egoist Villefort.

Nici un torţionar nu poate funcţiona de unul singur. Are nevoie de un turnător. La umra urmei nu-i nevoie ca liderul să fie chiar torţionar. E de ajuns să fie un banal locotenent comandant de pluton în armata militară. Ideea e că nici un sistem de comandă, benignă sau malignă, nu poate funcţiona fără un turnător. Cu funcţie de feed-back. Prada nu e o brută obtuză, mijloacele lui de tortură au o anume subtilitate. Şi nici nu e prost. Simte cu exactitate protestele acoperite, ironiile (vezi lectura greieraşului Fangli din Scânteia, intepretată persiflant – Au reuşit să împăieze comunismul… Fangli e un artist pasionat al împăierii. Turnătorul lui Prada e una din cele mai sinistre personaje ale lui Ţuculescu, altfel un campion al grotescului. Poreclit de greieraşi mirositorul de picioare, deoarece e pus de Prada să le miroase lăboacele greieraşului, în dormitor. Şi pe care-l raportează a puţi, Prada îl obligă la un duş rece. Absurd, mirosul ar putea fi tratat cu apă şi săpun direct de la gleznă în jos şi tratat cu talc. Procedeul e, însă, simbolic. Dar iarăşi numai cititorii trecuţi de o anume vârsta, care poseda conceptul gulagului românesc, recunosc simbolul.

Aşa ajunge să moară greieraşul poreclit Ponco, tocmai premiat la un concurs internaţional de flaut. Nu isistăm asupra episodului, cititorului ce i-ar mai rămâne? Aşa îl surpinde Prada pe Anghel Radu, eroul romanului, care tocmai îl găsise mort pe mirositorul de picioare. Aşa ajunge acesta din urmă la pârnaie. Aşa e considerat erou de populaţia recluzivă. Cine-a ucis un turnător e un erou al acestei cinstite populaţii. Aqnghel renunţă să-şi mai spargă soclul insistând că n-a ucis. Asumându-şi crima necomisă, se transfigurează, treptat, în ofertantul de tentaţii culinare populaţiei Marelui Oraş, condamnându-l, şi mai subtil, la îmbuibare satisfăcută. Mai mult sau mai puţin de-a valma. Premiind o pereche de balici^** la conservator, care-i sugeraseră, malgré leur, să dea plăcintei inventate numele greieraşului sacrificat de sistem. Ponco. Ponco? Pentru cei falimiarizaţi cu graiul ardelenesc nepoluat de filoxera vulgarizala zi, pancove se numeau nişte plăcinte, departe de rafinamentul culinar al produselor cuplului Anghel şi fostul său coleg de celulă, bucătar pasionat. Cumva comparabile cu ceea ce se numeşte – încă – langoşe. Simetria cere ca pandantul tinerilor premiaţi să fie, cine altul, un Prada eşuat în afara lumii afacerilor postdecembriste. Prea perfect ca torţionar, poate chiar onest în exercitarea micii torturi, la urma urmei inerente unui internat de băieţi, se dovedeşte incapabil de adaptare la a se ridica în funcţii şi a face bani. Dacă Anghel Radu e un ratat emblematic, în vocaţia muzicală incertă, în căsnicie, în status social, dar parvenind la achiziţia şi şlefuirea unei arme identificate subtil, mica lăcomie publică, Prada e ratatul major. Prin statutul la care omologi anonimi ai lui vor fi ajuns, iar el nu. Iarăşi emblematic, Prada pierde o mică bătălie în faţa unui exemplar tipic al momentului prezent: impertinentul fiu al preşedintelui Consiliului Judeţean, aflat, cu familia, într-o rezervă alăturată celei în care se afla Prada, în restaurantul lui Anghel. În compania unei mici imbecile sexapiloase. Pe care impertinentul urmaş al potentatului vremii i-o suflă în treacăt. Aici autorul îşi permite o glumă. Nu e nevoie să fii cetăţean al Marelui Oraş pentru a recunoaşte numele, prea puţin modificat, al personajului politic.

Am participat la lansarea romanului, în ultima zi a târgului de carte Bookfest. Lansare onorată de doi critici consacraţi. Unul dintre Dlor a moderat lansarea, celălalat a prezentat romanul. Alături de autor, am fost plăcut surprins să constat că, în scurtul timp între tipărire şi lansare, vorbitoarea (amănunt pe care-l pot da fără a excede discreţia uzuală) îşi rezervase timp pentri o lectură aplicată. De reţinut din alocuţiunea Dneaei comentariul exact al poate celui mai delicat şi totodată original fragment: o secvenţă erotică în care fiecare frază se referă la… altă parteneră. Iniţiatoarea în amorul funcţional, altfel curăţat de trivialitate (cumva în maniera înrudită cu erotismul lui Brumaru), pe de o parte şi obiectul unei dragoste imposibile, asumate ca atare ab initio. Sub zumzetul cărăbuşilor de mai. Ceea ce-i conferă acelei femei un rol aparte între personajele secundare. Şi care revine în proximitatea eroului, oferind punctul culminant al spectacolului pe care restaurantul original îl oferă publicului său pe alese. Pentru a renunţa în ultimele rânduri ale romanului. Renunţare cu rolul unei picături de pelin în cognacul cu care patronul Anghel îşi tratează prietenii vechi. E un final melancolic? Nici pe departe! Maria Candelato, aşa o cheamă pe fosta noniubită din adolescenţă, piesa de greutate din spectacolul de la restaurant, îşi va găsi urmaşe cu prospeţimea vârstei. Ştie ce spune, e profesionistă. Dar programul restaurantrului se va îmbogăţi: doi dintre prietenii vechi, foşti greieraşi, se ofersă să completeze un quartet al restaurantului. Alături de Radu Orbul, ale cărui improvizaţii de blues nu putuseră lipsi şi alături de însuşi flautitistul nostru. E mica sa renaştere în plan muzical. Unul din cei doi ofertanţi e Fangli. Specialistul în împăiat. A carui ofrandă închide penultimul cerc. Nu penultimul. Antepenultimul. Un corb. Care aduce aminte de Dodo. Dar nu poate fi Dodo. Corbul Dodo nu putuse dispărea decât în lumea călugărului îndrăgostit, prin orificiul zidului fostei mânăstiri. Nu e, corbul împăiat, destinat a deveni simbolul restaurantului, nici succedaneul lui Dodo. Dar e simbolul lui…

Vom sări peste penultimul cerc închis, curiozitatea cititorului se cere stimulată. Să punămâna şi să citească romanul. Dar ultimul, momentul când Maria Candelato îşi anunţă renunţarea la spectacol, e ultimul. Ambiguitatea momentului e unul din cele mai bune – nu ne ferim te termeni banali – momente din proza lui Ţuculescu. Singura iubită nonerotică a eroului, atractivă, diafană, cumva lipsită de sex, se sugerează a-şi asuma o plină de humor funcţie angelică. Ceea ce pare despărţirea definitivă a două singurătăţi asimetrice, într-o lectură primară, poate semnifica simultan şi pecetea îngerului: deacum eşti pe picioarele tale. Eşti înconjurat de vechii pireteni, l-ai dominat pe ticălos fără a-l urî, ai la picioare noua protipendadblat de un rafinat gourmetă… ba nici pitorescul şi corosivul Lulu nu te-a părăsit. Ce-ţi mai poţi dori? Putem bănui, conjugând aceste ultime două cercuri închise, dintre care primul ocultat, că abia acum, cu pletele Mariei Candelato pe umărul său, Anghel se vindecă definitiv de maladia Despina. În ciuda a ceea ce credea până cu o secundă în urmă.

Ca mare gurmand, dublat de un rafinat gourmet, mulatrul Alexandre Dumas père ar fi dispus să păstreze absolut toate proporţiile şi să se aboneze la restaurantul lui Anghel Radu, pentru a-i savura invenţiile culinare, bănuind autentiticatea acestora. Bucătarii dse rasă se amuşinează între ei. Fie şi imaginar, peste timp. Ba chiar l-ar uita pe tânărul, la vremea cuvenită, Jules Verne, căruia îi comandase omlete à la Nantes, fermecat de sosusrile cu nume de compozitori…

Am sugerta deja că las o mare parte din substanţa romanului necomentată şi chiar nepovestită. Pe alde Lulu cititorul n-are decât să-l descopere. Nu va avea decât de câştigat. Cum are de descoperit nu puţine altele… între care simbolistica numelui Dodo, pentru corbul sentenţionar…

În fine şi, poate, nu chiar lipsit de importanţă, am citit cronica publicată de criticul care moderase lansarea, într-un săptămânal de prestigiu major. Nu e căderea mea, anonim nici măcar veneţian, s-o comentez. Pot, însă, presupune existenţa unui grup restrâns de cititori ai ambelor texte care decelează cele câteva trimiteri discrete

şi decente.

Nota bene: ^* Mierla Neagră, roman, Radu ţuculescu, Editura Polirom – cartea Românească, bucureşti, 2015;

^** în subgraiul din Marele Oraş, balic înseamnă boboc. Adică student în primul an