REVERBERAŢIA MATERIALĂ A MEMOREI NABABULUI

În vara lui 2009 am inaugurat o mica tradiţie: o săptămână de vară, la munte. Din cele 8 vacanţe sub această formula, 6 am stat la Buşteni. Cu excepţia anului ăstuia, în toate cele 5 cazuri anterioare, puteam privi pe fereastra camerei crucea de pe Caraiman. Îndiferent unde era situată camera. Ceea ce mi-a prilejuit un mic ritual matinal. Care ritual a continuat şi acum.
Ce poţi vedea în Buşteni? Cascada Urlătoarea, mânăstirea Caraiman, poţi face o plimbare până la cabana Gura Diham, pe Valea Cerbului. Şi cam atât. Dar doar acum am vizitat castelul Cantacuzino. Îl mai privisem odată, de din afara şantierului de restaurare, iar dupăredarea în circuitul de vizitare, în 2010, pur şi simplu l-am uitat. Până acum. Pe afiştele din centru era anunţată o expoziţie van Gogh, la etajul castelului. Am renunţat la ea, ca să nu amestecăm impresia. Şi bine am făcut. Căci impresia e memorabilă.
Pleci de la nivelul şoselei care traversează oraşul, în dreptul primăriei, treci calea ferată, apoi podul peste râu şi urci versantul apusean, spre vale şi şosea, a Zamorei. Castelul apare mai întâi în unghi, apoi din faţă. Faţada aduce vag cu cea a Muzeului Ţăranului Român. Despre care ştiai că fusese construit în stil neoromânesc. Iar explicaţia ghidului, dublată de documente, foloseşte acelaşi termen pentru construcţia, mult mai amplă, datorată arhitectului Grigore Cerchez, care şi-a adus o anume contribuţie şi la palatul Cotroceni.
Primul lucru pe care-l remarci în holul de onoare e portretul în ulei al Nababului, cum era cunoscut cin epocă Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel care l-a construit. Portretul domină aranjamentul din jurul şemineului din piatră albă, aşa cum sunt în toate sălile. Abia apoi observi galleria de portrete ale antecesorilor cantacuzini, pe friza pereţilor laterali. În faţa acesteia ferestre largi din vitralii sophisticate, înţesate de simboluri grafice, despre care aflăm că fuseseră comandate în Italia. Ne mirăm puţin, in partibus, că rezistă după mai bine de un secol, castelul fiind terminat în 1911. Nababul nu avea să se mai bucure de somptuosul lăcaş decât 2 ani, murind subit, înainte de a împlini 81. Înaninte de a-I rzerva două vorbe, pentru a înţelege mai adânc ce vedem, să mai notăm 2 elementede décor: pe partea superioară a vitraliilor sunt schiţate portretele celor 2 domnitori Cantacuzini ai Valahiei: Şerban (cel cu Biblia românească, despre care puţini ştiu că a introdus cultra porumbului în principatele româneşti), predecesorul lui Vodă Brâncoveanu şi stefan, npot de frate al lui Şerban. Ghidul completează: a mai fost un domnitor cantacuzin şi în Moldova, Dumitraşco Vodă. Al doilea element ornează uşile de stejar, adevărată operă de artă, cu feronerie de bronz: blazonul cantacuzinilor, în bazorelief, cu vulturul biceal, dar şi insemnele heraldice ale Valahiei şi Moldovei. Un turist din generaţia mea îmi atrage, discret, atenţia, că de pe panglica ce marchează forma de scut heraldic a blazonului, a fost extirpată coroana. Probabil cu dalta şi sigur în perioada dintre 1948 şi 1990. Dacă ar fi tăiat cu dalta şi coroanele interioare blazonului, ar fi trebuit să înlocuiască complet uşile.
Aici intervine o diferenţă în infirmaţiile de primă mână. Wikipedia şi o descriere aplicată, aparţinând Monicăi Anghelovici (active pe blogisfera de turism) afirmă că începând din 48 castelu a fost sanatoriu al Ministerului de Interne, iar ghidul spune pe şleau, de 10 ori pe zi, în faţa a sute de vizitatori zilnic, că a fost casă de odihnă a Securităţii. Devierea informaţiei suna natural. Un argument pentru cea cumva oficială e dispariţia mobilierului. Despre care acelaşi ghid spunea, în cadru restrâns, că s-ar mai găsi în majoritate pe Valea Prahovei, din Sinaia până-n Predeal, posibil cea mai mare parte chiar în Buşteni, dar că localnicii care deţin piese cer preţuri pe măsura resurselor actualilor proprietari. Care roprietari au cumpărat castelul, cu parc cu tot, de la o nepoată a Nababului, Ioana Cantacuzino, beneficiară a restiturii. Argumentul în favoarea versiuni ghidului are mai puternic: securitatea a avut (şi, indifferent de nume, are) o structură concentrică. Iar centrul ei de greutate a avut, şi poate că mai are, informaţie cu totul necunoscută publicului şi responsabilitate pe măsură. Putem citi semnificaţia acestor cnsiderente printre rândurile cărţilor lui Pavel Coruţ, foarte populare în anii 90. Ofiţer uperior de informaţii în instituţie, acesta a valorificat abil, după posibila sa despărţire de viaţa active, destule cunoştinţe cu parfum esoteric într-un soi de serial de ficţiune politico-misticoidă, pentru a dispărea din actualitate după o candidatură ratată la primăria generală.
Sanatoriu sau casă de odihnă, apartenenţa la principal instituţie de fortă a regimului explică gradul de conservare a acareturilor, la un nivel de vârf. Mai mult, explică discreţia. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, devenit casa muzeu George Enescu (Maruca, nora Nababului, s-a căsătorit ulterior cu marele musician), a fost conservat – şi valorificat – la vedere, de castelul de aici n-au auzit mulţi români cu un grad decent de instruire.
Am mai văzut sala de bal şi sufrageria. Deservită de bucătăria plasată sub aceasta din urmă. Acum aceeaşi bucătărie funcţionează pentru restaurantul castelului. Lipsa momentană a mobilierului face încăperile propice, deocamdată, evenimentelor publice. N-am întrebat cât ar costa o nuntă aici, dar e probabil că nu şi-ar putea-o permite decât, paradox semnificativ, decât cei care ar rezona cel mult relativ la rafinamentul decorului princiar, necum să descifreze semnificaţiile heraldice. Şi nu doar heraldice. Nababul pare să fi făcut parte dintr-o ramură (Înţelepţii din Heliopolis) a Marelui Orient al Franţei, în buna tradiţie a generaţiei anterioare lui, a paşoptiştilor. Cee ace iarăşi sugerează o conexiune cu acel nucleu erudit al Securităţii.
Interesantă conjuncţia castelului Cantacuzino cu apropiatul Peleş. De altfel acest loc, fericit ales, pare săfi fost una din variantele de amplasament al edificiului lu Carol I. Între cei doi bărbaţi de statură înaltă a fost o anume antinomie. Nu rivalitate, n-ar fi avut sens. De altfel Nababul i-a fost principelui naş de cununie, în 1971. Iar importanţa socială a funcţiei traditional-ecleziastice va fi semnificat, în epocă, la abia 5 ani de la instalarea principelui locotenent wurtenberghez pe tronul ocupat cu 2 secole în urmă de strămoşul Nababului, adoptarea acestuia de boierimea autohtonă de nobilă viţă. Antinomia mutuală nu l-a împiedicat pe Nabab să ocupe de 2 ori fotoliul de prim ministru, la cumpăna secolelor.
Am văzut prima oară Peleşul în adolescnţă, când cultura mea se reducea la literatura SciFi. Din care palat umbra lui Carol I era răzuită. Sigur că m-a impresionat. Dar cu mintea de peste zeci de ani, nu mai zic cu cea de acum, e limpede că ceea ce m-a impresionat a fost eclectismul. Nu merg nici 2 paşi pe drumul similitudinii cu castelul Xanadu al celebrului personaj Wellesian Charles Foster Kane, dar eclectismul rămâne. Mai ales comparat cu nobila şi încifrata coerenţă a designului cantacuzinesc. Iar rădăcinile nobiliare ale lui Karl von Hohenzollern Sigmaringen erau comparabile cu linia bizantină a Cantacuzinilor, Carol I nu era nici pe departe un parvenit.`
Poziţionarea castelului, din capul locului inspirata, a câştigat in valoare 15 ani mai târziu, când a început construcţia, pe vârful Caraiman, a Crucii Eroilor Neamului, monument înscris în Guiness Book of Records. Care domină nu numai întregul oraş Buşteni, ci întregul parc al castelului. Din balconul căruia, bun punct de belvedere, privirea îţi e atrasă de cruce, orientându-ţi gândurile, pigmentând trăirea contactului cu pădurea de simboluri.
Voi sări peste descrierea componentelor ansamblului şi a chioşcurilor din parc, ba chiar şi este menţionarea bisericuţei, e de ajuns capela familiei. Astea le poate găsi cine nu le-a văzut, la suprafaţa informaţiei disponibile pe net. Cititorilor mei le e rezervată expresia subiectivităţii mele. Ca mai mereu. Relevarea conexiunilor pe care, poate, unii dintre ctitori nu le vor fi făcut încă, sau, poate, confirmarea unora pe care unii le vor fi făcut deja. Cea mai importantă conexiune e între soarta radical diferită a celor două construcţii cantacuzineşti din acelaşi judeţ. Nu departe, la Floreşti (oraş de care, în tinereţe, nu-mi însemna decât fabrica de articole tehnice de cauciuc, industrie finală a propriului domeniu de cercetare), călătorul din 2016 poate vedea ruinele palatului Cantacuzino, cunosct ca Micul Trianon, căci arhitectul Berindey l-a conceput asemănător cu originalul din Versailles. Dedicat de Nabab nepoatei sale Alice. În acelaşi an, 1911, în care se termina castelul de pe contraforturile Zamorei, mai erau de făcut doar unele finisaje. Dar după moartea Nababului, fiul său Mihail (Mişu), moştenitorul palatului, dezinteresat de arhitectură, nu le-a mai făcut. Degradarea treptată a început cu ocupantul german (1916-1918), care a furat table de arama a acperişului şi sobele de teracotă. Puţin în comparaţie cu tăvălugul armatei roşii, ocupantul postbelic. Regimul colonial comunist, care avea, cum am văzut, interesul de a păstra castelul, în beneficiul cadrelor sale din aparatul de forţă, a continuat raptul, iar localnicii l-au desăvârşit. Nici acum nu există nici voinţă politică, nici mijloace de restaurare. Soarta diferită a celor 2 monumente aşa de apropiate e şi ea, simbolică. Poate odată soarta mea va dori să-mi completeze experienţa de contact cu o vizită delor de neconceput.
Copil fiind, am cunscut o familie Cantacuzino, în orăşelul meu natal. Cu tatăl, despre care (mi) se spunea, insistent şi acoperit de fapte, că era neam de print, aveam relaţii antinomice. El se străduia, de bună credinţă, să influenţeze educaţia mea. A reuşt, fără să vrea să fără să să ştie, într-un domeniu foarte util. o viaţă de om, de câte ori mă gândeam aiurea în timp ce primeam lecţii inutile de morală, sau audiam discursuri fără legăturăcu fiinţa-mi, îm aminteam că acest reflex protectiv Mihai Cantaczino mi-l indusese. La începutul anilor 90, am văzut, în ziarul pe care-l citeam, o poză mare, ilustrând o întâlnire a Cantacuzinilor din lumea largă, din ramurile româneşti. Descendenţi, indirecţi şi fatalmente banali ai Nababului. Între ei, cei doi copii ai lui Mihai, camarazi de joacă la vremea cuvenită. Atunci fireşte maturi. Pe Dinu, mezinul, l-am găst în toamna trecută, la târgul Gaudeamus, dreot cunoştinţăcomună cu alt Cantacuzin, întâlnit en passant. Lor şi memoriei Nababului li se dedică acest reportaj pansiv.