TOTUL SE PLĂTEŞTE

Spunea un cineast că, dacă în 75 Spielberg putea aştepta ¾ oră până să apară rechinul pe ecran, acumulând cu răbdare o tensiune savantă, spectatorul primilor ani ai mileniului ar fi plecat din sală dacă n-ar fi fost servit cu un şoc declanşator de adrenalină în primele 2-3 minute. Lumea în general, America în particular, lunecă spre primitivism. În materie de cinema, excepţiile de la această tendinţă sunt cu atât mai remarcabile, în primul şi mai ales al doilea deceniu al noului mileniu.
Privit din această perspectivă, Meet Joe Black (Martin Brest, 1998, USA) apare ca un film clasic. Cota inerentă de comercial e susţinută cu suficientă subtilitate profesională pentru a primi o notă de 7.1 din partea a cel puţin 170,000 utilizatori ai websitului imdb.com. adică cel puţin onorabil. Fişa filmului nu spune care e aprecierea criticii, dar cifrele de mai sus confirmă satisfacţia multor categorii ale publicului.
Spectatorul e satisfăcut deoarece el e servit cu trăire emoţională de calitate. Amatorii de telenovele găsesc ce caută, iar la polul opus cinefilii rafinaţi n-au dece strâmba din nas.
O reţetă de succes, deci? Răspunsul la această întrebare mai mult sau mai puţin retorică se găseşte în argumentele cu care personajul central, magnatul de presă Bill Parish îşi surprinde consiliul de administraţie (boardul în limbaj anglosaxon) şi îşi explică decizia surprinzătoare de a refuza o fuziune avantajoasă la prima vedere. Fuziune promovată de Drew, mâna dreaptă a patronului, cel care va duce Parish Communication în secolul XXI. Argumentele lui Parish sună a ars poetica sa.
Dece spunem că micul discurs al creatorului concernului de presă explică reţetarul filmului? Ştiam că nu voi scrie marele roman american, dar am oferit informaţie de calitate. Sigur că fără profit n-o puteam face, dar partenerul fuziunii nu vrea decât profit. În fine, cuvintele personajului au diferit puţin, dar asta era ideea. Ideea forţă pe care se bazează persitenţa ziarelor numite Quality în jargonul specific. Tot în lumea anglosaxonă. Desigur, termenul se aplica doar la mass media. La aria profesională de unde se recrutează laureaţii premiului Pulitzer. Nu la cinema. Nimeni nu vorbeşte de filme quality. Dar nu toate filmele de calitate (diferenţa de nuanţă n-ar trebui să scape) sunt filme de artă. Formulă specifică jargonului cinematografic. Oarecum restrictivă faţă de sfera omologă termenului ziar quality. Filmul nostru nu-şi propune câştigarea de lauri la festivalurile de artă, dar intenţia autorilor e la fel de departe de lumea telenovelelor, a thrillerelor de serie şi a altor subgenuri cinematgrafice corespunzând cumva mass mediei tabloide. Iar intenţia limpede, susţinută impecabil cu argumente profesionale, explică dece o masă aşa de mare de utilizatori imdb.com îl plasează aşa de onorabil.
Personajul central e jucat de sir Anthony Hopkins. Care-i împrumută nu numai forţa, nu numai registrul expresiv, nu numai substratul filosofic. Ci mai ales doza definitorie de magnificenţă. Care justifică amorsa poveştii, opţiunea entităţii care ia numele omenesc Joe Black. Ar trebui să-mi fie frică?, întreabă, cochetând puţin, sexagenarul, pe plaja care coboară la Styx. Nu pentru un om ca tine, retorsionează partenerul vacanţei. A cărei poveste e pe cale de a se isprăvi.
Nu e nevoie să revezi filmul petru a nu uita că afacerea fuziunii, virtualmente încheiată în prima dimineaţă narată, e respinsă cu argumente de fond dimineaţa următoare. În faţa boardului. Ceea ce părea o formalitate se răstoarnă, derutând mâna dreaptă, tânărul inteligent şi agresiv (aşa-l caracterizează fiicei sale, ce părea sortită a-i fi pereche, patronul). Deloc neinteresant amănuntul, repetat de-a lungul naraţiunii, că boardul se comportă ca o masă amorfă, inertă. Cu două, până la urmă decisive excepţii. Ce i-a schimbat patronului viziunea? Elementar, dragi doctori watsoni: diferenţa de la o voce nocturnă, poate suspicionată, în goana perpetuă a omului de afaceri pe picior mare, de sorginte onirică, la prezenţa fizică a autorului vocii. În ipostaza unui tânăr şi seducător playboy. Jucat de un Brad Pitt aflat către finele primei etape a carierei. Când era mai mult actor decât vedetă. Dar care-şi valorifică din plin valenţa sa naturală, paleta largă şi nuanţată de expresii faciale. Perfect integrată în specificul naraţiunii cinematografice, succesiunea de prim (şi gros) planuri în care personajele spun mult şi multe fără a rosti un cuvânt. Element distribuit pe măsura atât a capacităţii actorilor, cât şi a ponderii personajelor interpretate. De fapt o mostră de profesionalism, personajele cu ponderi diferite fiind oferite unor actori perfect adecvaţi.
Moartea apare rar ca personaj, dar niciodată anonim şi gratuit. De la povestirile de esenţă folclorică (Ivan Turbincă) la personajul jucat de Frederic March (Moartea în vacanţă, Mitchell Leisen, 1934). De fapt filmul nostru are aerul unui remake sui generis. Dar… numai la nivel de pretext narativ. Căci coscenaristul filmului interbelic, scriitorul clasic american Maxwell Anderson, apare ca sursă de inspiraţie pentru scenariştii filmului de acum. Amănuntul scapă marii majorităţi a celor peste 170,000 de utilizatori imdb.com, care au valorizat filmul cu nota 7.1. Chiar dintre cinefili, numai cei trecuţi de o anume vârstă, care-şi mai aduc întâmplător aminte de comedia satirică din interbelic au reflexul de a căuta numele celor 6 persoane creditate la capitolul scenariu în fişa filmului. Iată cum corectitudinea legală, care cere citarea fie şi a unei surse de inspiraţie, permite observatrului atent conexiunea. Dar care e rostul conexiunii? Tocmai de a sublinia raritatea folosirii ca personaj a Morţii ca entitate. Similitudinea merge dinclo de folosirea persnajului, în ipostaza unui antiavatar uman. Ceea ce atrage atenţia e tocmai că atât în 1934, cât şi în 1998, Moartea petrece o vacanţă. Pe care fimele o povestesc. Pretextul narativ e preluat, altfel zis, tale quale. Sigur, e valorificat complet diferit. Cu un spor masiv de substanţă cinematigrafică. Altfel nu s-ar fi justificat folosirea lui.
Ca de atâtea ori, vom Evita să povestim filmul. Nici măcar să atragem cititorul la a-l căuta şi vedea. Ne limităm la plăcerea de al analiza. Şi, mai mult au mai puţin, de a-l explica. Fără a descuraja vizionarea lui ulterioară.
Elementul de personalitate al filmului e paralelismul, impecaabil gestionat, între expresivitatea dialogului nonverbal cu transferul rezonant al replicilor definitorii, între personajele majore. Să vedem cum. Bill Parish are două fiice. Allison (Marcia Gay Harden), cu misiunea de a organiza petrecerea aniversării a 65 de ani a tatălui. Şi Susan (Claire Forlani). Medic internist. Perechea potenţială a lui Drew. Aproape o epicureană. Care-şi face intrarea savurând fructe şi insistând ca tatăl să mănânce batăr ceva dimineaţa. Rolul fiicei cu organizarea se reduce aproape la atât. Al celeilalte e de prim plan. Un discurs surprinzător suportat din partea unui tată grăbit să încheie afacerea de fuziune, în elicopter, oferă materie primă începutului jocului de-a contrareplicile servite în triunghiul Bill Parish – Joe Black – Susan. Moartea, care avea să-l ia pe bătrânul tycoon, îşi făcuse temele. Din nenumăratele ei misiuni profesionale, acest om remarcabilpărea potrivit pentru a-l ghida în experienţa unei vacanţe proiectate a-I oferi o imagine concretă a materiei sale prime: oamenii. Evident, ia o identiate umană. A corpului primului mort pe care hazardul i-l adusese la dispozitie. De unde să ştie ea că posesorul acestui corp nu numai că tocmai avusese o şuetă cu fiica medic. La o cafenea. Şuetă cu rol de coup de foudre. De unde să ştie ea că omul nu era tocmai un produs de serie? Proaspăt aterizat în tentacularul New York City. Nici după obligatoria revedere a filmului, înainte de a scrie, nu apucăm să ne punem întrebarea ce discret regizor immanent, care foloseşte hazardul, facuse ca inocenta şuetă matinală să se succeadă după discursul venit de nicăieri a tatălui. Care o îndemna, tacit, să rămână rezervată faţă de perechea ei aparent ineluctabilă. Drew. Tânărul colaborator menit a duce Parish Communications în secolul XXI. Atenţia femeii e atrasă, dincolo de impresia pe care tânărul arătos din cafenea i-o lăsase, de repetarea unei sintagme banale: nu şt de unde sare iepurele. Repetată inconştient de tânărul venetic. O banalitate care, în mod obişnuit, nu are nici o rezonanţă. Dar care amplifică impresia directă.
Iar tânărul e, imediat, victima unui accident auto. Iar corpul îi e folosit de Moarte, în gestionarea experienţei autopropuse. Filmul nu exploatează coincidenţa ca potenţială implicare a unei regii imanente. Care, astfel, manipulând îsăsi personajul Morţii, şi-ar fi făcut jocul. Dece? Iarăşi elementar, dragi doctori watsoni. A fi urmat acestă linie speculative ar fi riscat să facă filmul, oricum nu foarte linear, prea stufos. Dar cinefilul din rândul patru notează amănuntul rostului hazardului ca amorsă potenţială a versiunii sale pentru povestea bis.
Aşadar întâlnirea cu Mortea sub aparanţa tânărului arătos e cee ace-l trezeşte pe magnat. Îi biciuie egoul, îl face să realizeze că s-ar fi trădat pe sine acceptând tranzacţia apparent avantajoasă financiar. Căci între cele două atitudini, nu mai comunicase cu puternicul solicitant. Acest effect nu e explicit ca atare în şi de film. Dar e la îndemâna spectatorului avizat. Nu neapărat a cinefiului. Dar acestuia din urmănu are cum să-i scape logica reacţiei în timp real.
Relaţia lui Bill Parish cu cel numit Joe Black nu e lipsită de asperităţi. Ar fi fost neversosimil să meargă unsă. Personalitatea omului realizat plenar, care reuşise să evite dezumanizarea aşa de frecventă şi aşa de prezentă în toată literature, scrisă sau cinematografică nu putea să nu se manifeste, în ciuda conştiinţei atotputerniciei interlocutorului. El nu e scavul convenţiei propuse de Moarte, nici nu se revoltă, stupid şi melodramatic, împotriva ei. Ci se manifestă. Atotputernica Moarte n-are decât să judece, in partibus, că şi-a ales bine partenerul de vacanţă.
Am mai întâlnit cota de dramatism a ambiguităţii dintre trup şi spirit într-tr-un vechi roman. Malevil, al lui Robert Merle. Eroul, deşi conştient de angajarea suerficială, la nivel exclusive epidermic, cu trecătoarea nemţoaică, suferă efectiv la aflarea deciziei ei de a-l părăsi. Trupul are inteligenţa lui proprie, reflectează Emmanuel. încorporând în inteligenţă sfera trăirilor la acest nivel apparent doar sensual. Ei, bine, ambiguitatea merge în filmul nostrum mult mai departe. Moartea, ca Joe Black şi tânărul al cărui corp îl prelease automat au inerente momente de blocaj mnemonic. Jucate profesionist de Brad Pitt. Condiţia umană a corpului preluat îi impune lui Joe Black, să-l numim în continuare aşa, experienţa neplanificată a dragostei. Atracţia mutuală, fulgurantă, a tânărului din cafenea, cu fiica medic, se continuă derutant cu propria îndrăgostire a lu Joe Black. Care habar n-are ce trăise tânărul al cărui corp îl preluase. Aici e una din capcanele filmului. Iată ce spune, între altele, în fişa filmului, un recenzent din Dallas, Texas, pe 16 ianuarie 2005: This is a thought-provoking movie about mortality and emotional separation. It will appeal to viewers with a reflective and philosophical nature. But the film also has humor, which keeps it from being grim. The pace is slow. There’s lots of silence and stillness, entirely appropriate, given the subject matter. Among other things, the film presents the novel idea that a supernatural being can be subject to human emotions, and can make mistakes in judgment resulting from those emotions. Ne luăm răspundera de a lăsa traducerea pe seama cititorilor. Să nu omitem a nota căr ecenzentul citat dă filmului nota 8.0. Dar, stimat cititor generic, ideea e mai mult decât străveche. E antică. Şade la baza Iliadei lui Homer. Fiinţele supranaturale (o extindere, aici, a mai restrictivului concept de ei olimpieni) pot fi subiectul emoţiilor umane şi pot face greşeli de judecată ca rezultat al acestor emoţii. Se va fi spus de nenumărate ori, pe maargina creaţiei homerice, a creaţiei shakespeariene şi a atâtor alte creaţii majore de gen. dar aici această idee, sesizată sagace de recenzent (nu degeaba citat ca atare de administratorii imdb.com), e tratată dramatic, în limbaj cinematografic, cu desăvârşire modern. Şi, dece nu, poetic. Căci ce altceva sunt dialogurile nonverbale, prin mimică, decât poezie filmică?
Dacă tabloul de familie al unui magnat respect, linii mari, clişeele tradiţionale, actorii sunt distribuiţi, cum spuneam, oarecum proportional cu ponderea rolurilor. Am vorbit de trioul (care ascunde un subtil quatro, rolul lui Brad Pitt fiind dublu, la limită) din prim plan. Claire Forlani – englezoaică de origine nu avea notorietatea nici a lui Brad Pitt, la producerea filmului şi ulterior nu pare a fi depăşit standardul une cariere fără performanţe de mare ecou. Aici se achită onorabil de rol. Nu ştiam de unde-mi părea cunscută. Am descoperit că jucase, în 2011-12, un rol de întindere medie în serialul NCIS – Los Angeles. Unde joacă linear, la nivelul modest al cerinţelor. Dar lasă impresia că are resurse pentru decelabil mai mult.
De personajul surorii ei am vorbit. Soţul acesteia, Quince, un personaj cu nuanţe subtile, aparţine californianului de origine askenază Jeffrey Tambor. A cărui fişă lasă de presupus că e capapil de a da viaţă unor personje încă mai rafinate.
O reuşită a distributiei e Jake Weber, în rolul intrigantului Drew. Londonez, a jucat mai mult în seriale, dar faciesul îl arată capabil de a juca o galerie de bad boys. Aici valorifică platitudinea personajului cu o alură la fel de plată. Restul personajelor de recuzită nu merită atenţie.
Ideea recenzentului de pe imdb.com trimitea, nolens volens la Homer. Şi chiar la Shakespeare. Dar a doua trimitere e maimult decât pare. Deşi personajele reale sunt tipice, dintr-o perspectivă mai amplă ele pot fi private prin prisma lumii bardului. Bill Parish e un rege Lear încă puternic, condiţia fiicelor e mai amestecată, nici una nu-i ticăloasă (aici e, poate, punctul idealizant al schemei, ambele fiice îşi iubesc tatăl, altfel mecanismul nici nar funcţiona). Quince e cumva tot din menajerie. Dar Drew e un Iago lipsit de echivoc. Atunci ce-i Joe Black? E simultan Prospero şi Ariel. Slujitorul lui însuşi. O menajerie fără Caliban. Probabil echipa de scenarişti, parcă niciodată mai numeroasă, ar zâmbi. Dar libertatea de lectură nu naşte monştri.
Se pune întrebarea dacă animozitatea fără echivod dintre Drew şi Joe Black e sau nu o eroare scenaristică. Dar nu e una conjuncturală. Că Drew nu e din familie se vede cu ochiu liber. Că îşi face jocul propriu e la fel de vizibil. Că e un soi de Antihamlet care vrea să doboare un Anticlaudius încă mai accentuat, se poate bănui. Că e de conivenţă cu acel cavaler de indusrie care, sub masca fuziunii, v(re)a să arunce Parish coomunications, opera de o viaţă a unui om singular, n-are cum să scape. Deci e logic să-l întâmpine pe jo Black ca un dublu adversar. Pe planul afacerilor şi pe plan personal. Dar, la urma urmei, odată reuşită lovitura, puţin îi va păsa de pierderea unei femei care nu-l interesa decât ca plasă de siguranţă. Nici măcar ca trambulină. Ni-l putem imagina, într-una din poveştile bis negative, ca debarasându-se de susan odată ajuns ca tycoon secundar. Dar dece Joe Black răsunde la ostilitate cu ostilitate? El bâjbâie. Tatonează. A respinge atacurile intrigantului e un gest reflex. Care-l plasează, în final ca deus ex machina. Până la a găsi pe teren mutarea câştigătoare care aruncă intrigantul hors d’etat de nuire. Contrareplica Moartea şi taxele, preluată de la adversar, pecetluieşte infrângerea acestuia. Deoarece e simultan pe limba lui şi o semidezvăluire înfricoşătoare a adevăratei sale naturi.
Despre cercul închis în finalul finalului, nu e cazul să ne extaziem emotional. Căci cele mai intense dialoguri, amestec de replici albe, dar profund reverberante, cu priviri, elocvente, relatează filmic comunicarea complete a personajelor. Susan ştie ce e Joe, ştie ce-l aşteaptă pe tatăl ei, acesta ştie că Joe se va ţine de cuvânt în privinţa ei şi pleacă împăcat şi victorios. Soluţia lui Joe Black e logică. El valorifică, în beneficiul Susanei, corpul tânărului, redându-i viaţa şi identitatea. Schimbul e, la urma urmei, cinstit. Ia viaţa ce trebuia luată, lăsând în schimb alta. Care nu merita să fie pierdută. Faptul că Moartea învaţă, pe teren, această lecţie, e mai important decât experienţa dragostei.