UN ALT EXEMPLU DE CONCEPT LUNGENIAN

Să scrii o cronică a unui volum de proză, fiind prozator şi cu oarecari abilităţi analitice nu-i greu. Să scrii una despre o plachetă de poezie nu e imposibil, deşi e preferabil să ai o anume afinitate cu acea poezie. Dar să scrii o cronică a unui volum de critică e aproape imposibil, dacă nu ai în spate calificarea profesională stricto sensu. În particular e aproape imposibil pentru mine, ca amator. Care am învăţat să valorific avantajul neofitului. După cum observa Horia Gârbea în prefaţa unui volum de cronici. Când nu cunoşti nici poezia despre care scrie autorul volumului asupra căruia eşti în ipstaza de a te pronunţa, ce-ai mai avea de făcut? Până şi tema căutării unei pisici negre într-o cameră complet întunecată poate fi mai fezabil.

Poeta Raluca Faraon, doctor în litere şi profesoară, publică relativ curent cronică de poezie în reviste de gen. În 2019 a adunat o colecţie de cronici în volumul Flash (itinerar critic prin poezia românească de azi). Produs de editura Rafet şi premiat la Festivalul International de creaţie literară Titel Constantinescu, ediţia XII – 2019.

Primul din ce 13 poeţi radiografiaţi e polivalentul Darie Lăzărescu, ilustrat şi ca artist plastic. Acesta a focalizat atenţia criticului în 3 articole: Despre contrarii care se atrag, Recordando şi Un aristocrat al cuvântului. Referindu-se la câteva volume ale poetului, ultimul fiind chiar o antologie de autor, grupajul s-ar situa între portret literar şi eboşa unui studiu de caz. În ambele ipostaze, materia primă e sesizarea structurii sensibilităţii poetice de către ochiul critic la fel de sensibil. Amploarea universului liric al poetului argumentează utilitatea grupării celor 3 cronici la debutul unui volum.

Autoarea foloseşte termenul la modă vintage pentru o etichetă-diagnostic de ansamblu a acestui univers poetic. Nu e deloc incorect. Doar aş fi preferat nuanţarea retro. Fără conotaţia oarecum restrictivă. Reţin dintre referirile poetului la personaje care populează istoria culturală inspirata expresie ciungul de la Lepanto. Înrudirea de departe cu personajul acestuia, cavaler al tristei figuri, îi permite poetului exprimarea familiară. Căci cine-şi găseşte afinităţi cu poezia acestuia, ca cititor, cunoaşte episodul participării lui Cervantes la celebra bătălie navală. E un mod al poetului de-ai face cititorului cu ochiul. Nu contează că subtila expresie apare într-o notă de subsol.  

Despre poetul Geo Galetaru (Un scâncet ontologic – sau pasărea care amână apocalipsa) autoarea scrie chiar în revista păstorită de acesta: Sintagme literare. O cronică a volumului Fotografia unei duminici amânate (Editura timişoreană Eurostampa, 2018). Care porneşte de la interpetarea analitică a titlului acestui volum. Diagnosticul sună deductiv: Geo Galetaru e un constructor abil de hărţi în teritoriul imaginarului său poetic. Până să înţelegi care este arhitectura complicată a edificiului liric, domnia sa trasează coduri de înţelegere anticipativă a întregului. Autoarea subliniază finalurile de mare efect şi conchide că volumul analizat e un tratat sui generis despre timp.

Cu poetul Florin Dochia autoarea are multimple afinităţi. Nu deoarece revistele editate de acesta îi publică frecvent cronicile şi eseurile. De fapt tocmai aceste fapte sunt consecinţa afinităţilor. Poetul beneficiază de un set tot de 3 articole: Spaţiul ondulatoriu al visării (publicat în Tecuciul literar-artstic, în 2019), Jocurile seducţiei (publicat parţial în revista Argeş, în 2019) şi Realitatea – heterotopie a spaţiului. Poezia – capcană cu fereastra deschisă. Poezia lui Florin Dochia are o geografie de mare diversitate şi personalitate. Autoarea volumului discutat nu e singurul critic care a studiat această geografie. Dar Raluca Faraon e unul di cei mai meritorii. Acest al doilea grupaj se apropie şi mai mult de ceea ce se înţelege prin studiu de caz. Aş rezuma remarcabilele pagini oferite distinsului poet citând diagnosticul: De fapt, lui Florin Dochia nu-i surâd antinomiile, pare mai degrabă atras de logica lui şi-şi, a contrastelor care se atrag, răsturnând, abil, percepţia comună a antitezelor consacrate. E greu a rezuma mai exact poezia omului de cultură câmpinean.

Urmează un poet de manifestă originalitate, Paul Vinicius. Tot Tecuciul literar-artistic fu gazda cronicii intitulată O confesiune cromatic-sonoră a voalării realităţii. Autoarea observă, cu acuitate, că Umorul echilibrează balansul (câteodată buimăcitor) dintre denotaţie şi conotaţie. Fără a intra în amănunte, iată incă un rezumat ideal al ofertei poetului. Altă cronică, Tandreţe şi fluierături de clochard completează portretul literar. Vinicius nu poate fi imitat/repetat, nici măcar de către sine. Nimeni n-ar putea-o contrazice. Cu un plan subţire, autoarea îl denunţă (discret admirativ) pe poet ca rebel.

Al treilea grupaj de 3 articole este despre un poet pe care nu-l cunosc deloc: Gabriel Gherbăluţă. Sunt analizate volumele Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit (editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014), Sonete II ale luminii (Editura Minela, Bucureşti, 2018) şi Bestiarium vocabulum (Tracus arte, 2016). Cu ocazia cronicii acestuia din urmă, autoarea aruncă o privire asupra celor 13 volume ale poetului. Remarcând reprezentativitatea sonetului în mijloacele sale de expresie lirică. Avantajat de igonrarea, până la lectura excursului critic, constat că acesta din urmă mi-l face atractiv. Dacă nu tocmai familiar.

Coincidenţa face ca următoarea poetă analizată să fie tot gălăţeancă: Luminiţa Potîrniche. Şi, la fel, n-am citit nimic. De curând şi-a lansat prima carte de proză. Cu un titlu ludic şi promiţător: Tanti Clara, Madam Sand şi alte câteva femei. Volumul – de poezie – analizat de autoare este Războiul de marţi (Editura Vinea, 2018). În lectura – şi viziunea – autoarei, poeta adânceşte sensul războiului, până la ipostaza de realitate metafizică. Iarăşi încerc să valorific avantajul străinului de text, observând că a opera cu tema războiului cere curaj. În ultimii ani, mai mulţi decât numărul dintre două volume de poezie care-mi parvin, am întâlnit tema într-un singur volum. De proză. Ludic. Semnat de Liviu Antonesei. Cred că am şi scris despre el. Bine, dar curajul acestuia de a aborda cu dezinvoltură tematici puţin frecventate ede notorietate. Titlul poetei e de ajuns ca să mă facă curios. Deocamdată nu-l pot întrevedea decât prin grila criticului. O bănui pe aceasta din urmă, precum şi pe poetă, ca ambele privesc nu doar războiul, ci mai ales realitatea militară per se, la modul abstract. Oricum, criticului nu-i scapa ocazia de a-şi manifesta sagacitatea: poezia visând câinele pare o artă poetică involuntară.

Nu pot să nu citez in extenso concluzia cronicii: Războiul de marţi este unul din volumele de poezie care lasă urme adânci, ca un roman de Franz Kafka, ca un film de Emir Kusturica, în părţle sale grav-meditative. Scris la maturitate, cu seriozitate, cu nerv, cu inteligenţă, este dovada că pentru artist, azi, mai mult ca oricând, poezia este arta care trasează misterios neliniştile universului şi ale sufletului, deopotrivă.   

Ei, şi acuma spuneţi-mi, ce cititor de poezie, de literatură în general, care nu cunoaşte volumul Luminiţei Potîrniche şi citeşte acest diagnostic, nu devine nu doar curios, ci şi atras.

Dacă n-am citit-o pe Luminiţa Potîrniche, pe Adela Efrim n-am citit-o nici atât. Iar pe Corina Daşoveanu n-am citit-o deloc. Prima e recomandată ca oferind o poezie citadină, aparenţă ispititoare în traseul analitic  (Limonagiului din mahalaua salcâmului galben, Editura craioveană Aius, 2018). A doua beneficiază de două articole: Je m’en fiche, gracieusement, bien sur, referitor la volumul de debut, Îmi iau pantofii. sufletul. rujul. dispar. Editura Rafet. Premiat cu premiul Victor Frunză la Festivalul Internaţional de creaţie literară Titel Constantinescu, ediţia X, Râmnicu sărat. Şi Femeia care deşurubează mitul. Pe marginea volumului antifericire cu aripi (Editura Eurostampa, Timişoara, 2018).

Descoperind în Corina Daşoveanu o feministă, autoarea îşi structurează volumul în secvenţe tandem. Cronica dedicată următoarei poete, Violeta Pintea, se intitulează Polifonia unei voci feminine/feministe. Cum ea însăşi scăpa, în cronica precedentă, fraza cum nu sunt neapărat de acord cu fronda feministă, autorul acestor stângace rânduri îşi poate şi el permite să mărturisească începutul spargerii unei convingeri vechi şi solide. Că feminitatea e antinomică cu feminismul. Eu mă pot înşela. Dar autoarea, vorbind ca ce e, critic literar, reuşeşte să armonizeze cele două contrarii. Să ne amintim de vorba lui Niels Bohr? Contraria non contradictoria, sed compelementaria sunt. Şi dacă acesta e un subterfugiu stilistic, mi-l asum.

Nu ştiu dacă efortul de a descifra, din ultimele cronici, natura ultimilor 4 poeţi, merită făcut. Rezultatul s-ar apropia de caraghios. Mă voi limita la a nota tabla de materii. Despre Mariana Cornea şi volumul acesteia, neomenesc de alb (2018) autoarea adaugă în titlul cronicii doar sintagma îmblânzirea abstractului. De la primirea volumului la încercarea de redactare a acestui exerciţiu de lectură am mai cunoscut, departe de nivelul profunzimii, doar o poetă. Carmen Secere. Autoarea se trădează (pentru a doua oară de-a lungul colecţiei de cronici) ca cinefil şi-şi exprimă aprecierea pentru delicateţea poeziei prin titlul perifrastic Poezia ca ultim ţărm al emoţiei. Dece şi prin ce spun că se trădează? Printr-o simplă perifrază? Ei, bine, perifraza din titlu e decodabilă, totuşi, de o minoritate de cititori. Familiarizaţi sau nu cu literatura.

O nouă cronică antepublicată în revista Sintagme literare (şi almanahul aferent: Oraşul negru opac. Aparţinând poetului Mihai Marian.

În fine, ultima piesă avertizează cititorul: A se citi de patrzeci şi unu de ori. Referitor la volumul Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul, de Romeo Aurelian Ilie. Autoarea dă un test de forţă de penetraţie, dacă nu de tenacitate. Mărturisind că-şi făcuse o idee după primele 4-5 poezii, pentru a lupta, ccitind mai departe, în căutarea unui sens. Dincolo de prima impresie. Într-un fel această din urmă cronică, deloc întâmplător plasată ultima, e nu doar cea mai realizată, ci o ars critica suo generis, dacă pseudotermenul ar fi acceptabil.

Vine aşadar momentul de a încerca să conturez o impresie generală de lectură. Prin forţa lucururilor, în ultimii deja nu puţini ani, am avut prilejul să citesc zeci de cronici literare, câteva adunate în volume. Îndeajuns de a seiza diferenţe şi identităţi stilistice. Evident, mă voi feri să dau aici nume. Modul de a mă raporta la un volum, fie el de poezie, de proză (care-mi sunt mai familiare) ori, mai rar, de critică (dece n-am avut ocazia de a citit un volum de dramaturgie?) a pornit, nu odată, de la o premisă artefactică. Incercarea de a găsi ceva de spus dincolo de cartuşul signaletic de pe coperta a patra. Iata că aici chiar îmi pot asuma un fragment din acest text girant, semnat de Theodor Codreanu: autoarea nu scrie o critică ocazional-impresionistă, urmărind, deopotrivă şi evoluţia actanţilor creatori, demers în care etalează o scriitură alertă, fundată deja pe un limbaj critic specializat, c o lrgă deschidere livrescă, făcând-o cu o naturaleţe cuceritoare. Subscriu, dar e foarte puţin. Ca cititor de critică, am autori de care sunt îndrăgostit (a căror scriitură e proză curată, cu intarsii poetice), am autori pe care spiritul analitic căruia formaţia mea îi e tributară, am şi autori care frizează banalul. Şi mai am şansa de a fi asimilat, cât de cât, conceptul de literatură de gradul trei, inventat de Emil Lungeanu. Doar doi dintre autorii de critică îmi dau senzaţia că fac parte, cumva malgré leur (în sensul domnului Jourdain), din această subspecie critică. Raluca Farain e unul dintre aceştia. În fond n-am spus altceva decât spune, oarecum sec, girantul de pe coperta a patra. Am spus-o, însă, accentuînd.