UN AUTOR ROMÂN DE FICŢIUNE POLITICĂ

În fişa signaletică a scriitorului braşovean Sergiu Someşan scrie că genul său literar ar fi Sci-Fi şi fantasy. Fe-mi permis să amendez formula. M-am mai referit la Dsa en passant, în articolul despre Tom Clancy şi personajul său, Jack Ryan. Elemente fantasy am mai găsit în primul roman pe care l-am citit, Comisarul şi bestemul sângelui (Neuma, Cluj, 2017) – vezi Lecturaria, Neuma, 2017, pg. 129). Cu sâmburele SciFi, ca orice piesă fantasy bună. Dar forma(tul) romanului e poliţist. De altfel, romanul face parte dintr-o serie. Din care a mai aparut Comisarul şi cei 7 pitici (Editura Smart publishing, 2016, reeditată de Editura Neuma în 2019.

Nu ne vom referi aici la romanele sale de dragoste, nici la cele în al căror titluri e inserat cuvântul magie. Subiectul articolului e alt roman încadrabil în categiria Political fiction, cu elemente de SciFi şi fantasy. Anume URSSA. Produs al editurii Datagroup, în 2014. E lesne de bănuit că totlul e un acronim. Aproape transparent. Care ascunde o poantă. Bănuiala e confirmată. URSSA înseamnă Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii. Cititorii trecuţi de o anume vârstă îşi aduc aminte de un banc care circula în anii 80, poate chiar 70 târzii. Ce înseamnă USA? Uniunea sovietică ailaltă. Bancul a apărut când presa (la acea vreme era prea mult să spui mass media) începuse să folosească pentru federaţia americană şi acronimul anglosaxon, pe lângă cel românesc.

Titlul te face să te aştepti exact la subgenul ficţiune politică. Iar dacă nu e primul roman al lui Sergiu Someşan pe care-l deschizi, te aştepţi la inserarea elementelor de SciFi în intriga acţiunii. Vei fi servit.

Am mai citit, în manuscris, câteva romane de gen, cu marca autorului: Laika, dragostea mea şi O primăvară nordcoreană. Nu-mi e clară ordinea cronologică în care au fost scrise. Doar înrudirea tematică e vizibilă. Atât în ce priveşte elementele de ficţiune politică, dar şi în ce priveşte temele SciFi. Nu ştiu dacă autorul mai are în sertar alte piese de gen, nici dacă are de gând să mai fabrice ulterior. Dar trebuie evidenţiate elemente comune şi elemente diferenţiante ale acestor 3. Rivalitatea tradiţională între imperiul rus şi fostul său aliat de conjunctură din al doilea război mondial a marcat lumea bipolară a aşa numitului război rece şi continuă să marcheze lumea actuală în schimbare. Cu tendinţele spre multipolaritate ale acesteia. Scriitorul surprinde cu acuitate – şi intuiţie – dimensiunile politice ale actualităţii. Două texte din 3 îşi bazează construcţia pe tehnologii de manipulare a timpului. În ambele, iniţiativa ştinţifică aparţine Rusiei. E folosit, să zicem implicit, un principiu universal al cunoaşterii. În particular al cunoaşterii ştiintifice. Nici o putere nu poate păstra un anume monopol tehnologic, bazat pe un avans ştiinţific, decât pe termen limitat. Informaţia difuzează într-un fel sau altul, e diseminată într-un fel sau altul. Deloc de mirare că posibilitatea călătoriei în timp (strict unilaterală, exclusiv spre trecut, în acest roman) odată achiziţiontă, e gândită a fi folosită în plan mega militar. De fapt metamilitar. Cum altfel? Reflexul megastrategic rezultă automat din mentalitatea hegemonică a imperiului rus. Autorul n-o spune explicit, el oferă o operă literară, nu un curs de megapolitologie. E problema cititorului să plaseze acţiunea în contextul acestor principii universale. Dece le-m explicitat? Pentru a argumenta încă odată ideea că litertura SciFi serioasă (n-am spus de calitate, dar cumva aspectul calităţii e implicat) se adresează cititorului avizat.

Un amănunt semnificativ care ilustrează viziunea realistă a scritorului, în plan geopolitic, e dovada iniţierii în cercetarea tehnologiei de străpungere a timpului de către Israel. Nu de către Germania, nici de către Franţa. UK nici nu e pomenită. Dezvoltarea actiunii nu mai are nici o ramificaţie spre Dimona, unde industriile de acoperire sunt alimentate de o centrală nucleară. Autorul nu vrea să facă acţiunea mai stufoasă decât merită. El se mărgineşte, cu intuiţie şi bun simţ, la ilustrarea unui principiu. Odată descoperiea – de către Rusia, evident, a ceea ce fac israelienii la Dimona, aceştia sunt lăsaţi în pace. Poate cititorul s-ar fi aşteptat ca astfel de cercetări de ultravârf să fi fost identificate şi în Japonia. Dr exemplul marginal al Osraelului e suficient. Repet, autorul a evitat să se dilueze.

O altă calitate a romanului, de fapt a autorului, e folosirea numelor proprii. Dacă în celelalte două, centrate pe liderul nordkorean (corean scrie autorul, personal prefer această grafie), numele acestuia trebuia neapărat schimbat, paând cu subtilitate elemente onomastice koreene autentice, aici secretarul general e un Gorbaciov autentic. Până la blândeţea vocii. Preşedintele USA e, simetric, un Ronald Reagan extrem de puţin şarjat. George Schulz (care n-are aproape nici un rol în intrigă) e Secretarul de Stat. Savantul andrei Sakharov, exilat la Gorki este el însuşi, liderul KGB învins de propria strategie e înlocuit de Vladimir Kriuchikov (cu 4-5 ani înainte de participarea la puciul ratat împotriva lu Gorbaciov. Sogir ca pe directorul CIA nu-l puta chema William J. Casey şi oricum personajul de ficţiune e pitoresc. Dar şeful personalului Casei Albe e chiar Don(ald) Reagan. Cine-a zis a trebuie să zică si be.  

Altă diferenţă între acest roman şi celelalte două e schimbarea, tot subtilă, a raportului între Scifi şi fantasy. O doză ceva mai mare de fantasy în Laika, dragostea mea, unde elementul SciFi e redus la minimum, îngheţarea timpului. În Primăvara nordcoreană (titlu ironic în forma sa parodică), elementul SciFi ia în întregime o formă fantasy: megaprogramul Athena. O invenţie logică. Programul e ultraeuristic, are la dispoziţie un număr imens de baze de date. De aici până să capete o personalitate interactivă nu numai că mai e doar un pas. Dar pasul acesta ar putea fi făcut mâine. Acest element de ficţiune, mai degrabă tehnologică decât ştiinţifică, s-ar încadra perfect în terminologia folosită în generaţi SciFi a anilor 60: literatură de anticipaţie.

Tehnologia străpungerii timpului n-a fost explicitată (ar fi practic imposibil) de nici un autor care a folosit literar călătoria în timp. Să luăm doar 2 exemple oarecum extreme. În Seniorii războiului, Gérard Klein îsi bazează tehnica (nu tehnologia) pe aptitudinile nsturale, intrinseci, ale speciei numite hippron. Poul Anderson ia doar ca atare călătoria în timp, seria de texte de gen fiind, de fapt, lectii sui generis de istorie altenativă. Nu contrafactuală! Sergiu Someşan, în URSSA, intră un pas-doi în descrierea echipamentului tehnologic. Tabloul acestuia e spectacular. De prestidigitaţie. Fără a devoala nici un circuit, rivirea cititorului e atrasă, ca la un spectacol de pseudomagie, spre două cercuri de molibden care se rotesc în jurul diametrelor verticale, în sensuri opuse. Rezultând, în regimul de lucru, imaginea unei sfere strălucitoare.

Dacă în intriga dezvoltată accentul e pus pe proiectul KGB de a converti America la comunism, trimiţând un commando de militari comsomolişti cu 2 milenii în urmă, pe locul unde va fi ridicat Capitoliul, asupra procedeului temporal autorul aruncă cu discreţie doar noţiunea, nedezvoltată,de unde temporale. Educaţia ştiinţifică a cititorului standard de SciFi a oarecum suficientă pentru a presupune că timpul e un câmp fizic. Diferit, deci, de cele 4 fundamentale. Noţiunea flutură îndeajuns de fulgurant ca cititorul să n-aibă timp să adâncească ideea fizică. Oricum, daca ar fi dezvoltat-o, dinamica narativă ar fi fost ratată. Dar ideea SciFi îi prilejuieşte autorului o explicaţie ingenioasă a catastrofei de la Cernobâl. Sediul proiectului temporal, numit Rodina, patria în rusă, ar fi fost în sau lângă complexul centralei nucleare. Echipamentul fiind alimentat cu energie direct de la centrală. Un experiment nefast şi inoportun la reactorul care alimenta echipamentul l-ar fi văduvit pe acesta din urmă de alimentarea cu energie. Simultan, o instalaţie similară americană ar fi fost pornită. Prin unde temporale, cee 2 instalaţii ar fi interacţionat, stimulându-se mutual. Ceea ce ar fi dus la explozia care ar fi afectat şi reactorul centralei. Care e sensul explicaţiei? Ar răspunde informaţiilor care au circulat în ultimii ani, care informaţii par a fi cunoscute de autor, conform cărora la Cernobâl s-ar fi degajat o cantitate cu mut mai mare de energie dcât ar fi presupus explozia reactorului. O parte importantă dintre cititori trece peste acest aspect. Cernobâl înseamnă mai 1986, iar informaţiile cu pricina, oricum neconfirmate de alte evaluări (URSS a secretizat tot ce-i legatde catastrofă). Dar acei dintre cititori care fac legatura au o satisfacţie plus.

Spre deosebire de seria SAS, a lui Gérard de Viliers şi chiar de romanele mai mult de spionaj ale lui John Le Caré, ca şă nu mai vorbim de franciza James Bond, doza de humor, inerentă conceptului de ficţiune politică, e la Sergiu Someşan mult mai mare. La întâmplare, ideea ca o tânără locotenent KGB să se îndrăgostască de un jurnalist american ratat e savuroasă. Şi, de altfel, perfect articulată, perfect motivată. Fie şi bazată pe o asemânare somatică.

Una peste alta, Sergiu Someşan se dovedeşte un concurent onorabil al autorilor de ficţiune politică din lumea largă. Poate doar ar fi meritat o editură cu deschidere internaţională. Care există în România, chiar dacă mă abţin s-o citez.