UN REUŞIT ROMAN PROVOCATOR

Se dedica acest articol duhului meu transparent ariel

O muziciană consacrată* oferă o lectură mai mult decât interesantă, chiar una provocatoare. Dece provocatoare? Deoarece te obligă, cititor cu onestitate asumată, să te tot învârţi pentru a-ţi defini poziţia faţă de un text întrucâtva compozit. Până la un punct, altfel greu de stabilit precis pe itinerarul lecturii, îţi provoacă nu rezervă, nu reticenţă, ci o anume suspiciune. Evanescentă, derutantă chiar. Care apare şi dispare. Senzaţia lecturii bate spre conglomerat. Din pasaje plate, ajungi, fără tranziţie la sonuri grave, te reîntorci să respire aburul de telenovală, pentru a fi impresionat de profunzimea rezonantă a pasajelor care vorbesc de muzică.
Dar ce găseşti dincolo de acest punct imprecis? Un curs narativ sigur, controlat, expresiv, care te prinde. Şi atunci te întrebi dacă nu cumva autoarea însăşi şi-a găsit coerenţa, ritmul şi plinătatea narativă exersând, din mers. Sau dacă nu cumva tu însuţi, cititorule, nu ai parcurs un drum similar de-a lungul lecturii. Aş înclina spre ambele variante, cu o uşoară pondere a primeia.
Pă ce te bazezi?, aud în urechile de cititor nemuritoarea replica moromesciană. La prima vedere, recitind textele de pe coperta a patra, coroborate cu pagina de mulţumiri, inspirat culeasă în font care imită scrisul de mână, rezultă că întreaga carte a trecut prin detule mâini competente. Dar pe pagina tehnică lipseşte redactorul de carte. Atunci fie această structură textuală compozită până la un punct n-a fost remarcată, fie s-a socotit că serveşte cartea.
Ce rezultă din faptul că cititorul nu poate fixa punctul de la care senzaţia de conglomerat se estompează? Dincolo de identificarea celor două motivaţii posibile, putem accepta un model tranzitoriu, cu o zonă intermediară, în care porţiunile plate, care frizează, pe ici, pe colo, limba de lemn, dar a căror frecvenţă scade. Încât dintr-un conglomerat textul devine un soi de susepensie, în care mediul dispers e vocea plină, iar fragmentele plate sunt enclave. Dar, pentru a sugera cu precizie impresia de lectură ar mai fi nevoie ca noţiunile folosite în metaforă să fie cunoscute. Rămâne să sperăm că sunt intuibile. Vom vedea, mai la vale, că aceste mostre de limbaj au, de fapt, o perfectă explicaţie, chiar una de mare fineţe, în definiea personajului narator.
Să revenim la substanţa romanului. Din capul locului sunt dator săprecizez că fac parte din categria de cititori pe care titlul nu-i atrage foarte tare. Evident dece. Căci e folosit un termen impus de corectitudinea politică. Fură de ajuns primele pagini pentru a realiza că bănuiala asupra motivării titlului se dovedea justă. Personajul central narator nu se sfieşte defel să folosească cuvântul istoriceşte consacrat, abia de curâd prohibit şi înlocuit cu cel de pe copertă, care împarte lumea în două părţi inegale. Un ţigan care avusese şansa emancipării se referă la ţigani, în peste 90% din cazuri, cu termenul ţigani. Vorbeşte, din când în câd de romi. Cu impecabil bun simţ şi simţul măsurii. Ba chiar are o discuţie pe teme terminologice. În trecere, fără a insista. Har cerului, nu spune nciodată rromi. Autoarea nu putea folosi, în realitatea publică, alt termen decât cel corect politic. Dar naturaleţea cu care eroul său ţigan vorbeşte despre ţigani spunându-le pe nume nu trece neobservată. Ceea ce sugerează artificialitatea, de nevoie, a titlului.
Dar naturaleţea, firescul şi chiar farmecul cu care vorbeşte eroul cuceresc. E un personaj concomitant viu şi simbolizant. Reprezentativ chiar, dar îndeplinind în construcţie şi rolul, de care nu e conştient, de reflector care pune luminile pe problematica sa comunitate. Căci personajul romanului, dincolo de personalitatea reliefată a eroului narator, e unul colectiv: ţiganii. Zugrăviţi cu obiectivitate, dar nu cu detaşare, cu lumininile şi umbrele lor. Cu evidentă căldură şi simpatie, dar cu ton ferit de subiectivitate lozincardă şi de orice pledoarie pro domo. Cu un sensibil echilibru între propriile specificităţi de la plus la minus infinit şi reacţia mediului european faţă de ei. Ba chiar, deşi personajele mai conturate, cu pondere mai mare în construcţia epică, au, din câd în când inerente reacţii de obidă, niciodată duse până la revoltă, ele manifestă o starnie luciditate, refuzând să acuze exclusiv mediul european de sentimentele publice faţă de ei, asumându-şi o amară răspundere. Sunt cele mai luminoase momente ale poveştii baladeşti. Şi noi suntem de vină că ne privesc aşa, repetă, în leitmotiv ferit de ostentaţie şi de obsesivitate, aproape toate personajele acestei comunităţi.
Una dintre abilităţile scriitoriceşti manifestate de autoare e că opiniile şi atitudinile faţă de ţiganii din poveste aparţin ţiganilor înşişi, în decelabilă mai mare măsură decât de europeni. Mai mult, ţiganii vorbesc nuanţat despre ţigani şi au atitudini nuanţate unii faţă de alţii. Cel puţin în majoritate. Pe când reacţiile europene, mai ales cele din presă, sunt schematice. Chiar dacă foarte probabile. Este aici, pe lângă abilitate, un pui de parti pris. Justificat. Autoarea nu putea avea faţă de subiectul ei altă atitudine. E o remarcabilă calitate, morală, dar mai ales scriitoricească, curajul şi forţa blândă de a evita clişeele pro domo. O subtilă calitate e discreţia folosirii poncifului corectitudinii politice, pomenit doar odată sau de duă ori. Concepţia cărţii cerea o asemenea independenţă ideatică, iar amănuntul merită semnalat.
Am analizat până acum doar scriitura, să trecem la substanţa cărţii, începând cu personajele. Eroul central, narator la persoana întâia, aparţine simultan celor două lumi: a clanului ţigănesc Budală şi al micii burghezii europene. Folosesc acest termen întrucâtva revolut, deoarece el defineşte mai bine categria socioprofesională a practicanţilor de meserii liberale, compentă a cee ace se numeşte mai vag clase mijlocii. Din care face parte mai ales pătura antreprenorială. Plecat din familie la vârstă fragedă, trimis, de fapt, de bulibaşa clanului la şcoli, pentru dezvoltrea unui talent muzical peste media etniei, îi facem cunoştinţa din prima pagină, ca musician consacrat. Violonist de success, profesor la Conservatorul din Hamburg, compozitor ocazional, deloc dirijor. Aici trebuie să nu omitem a discuta similitudinile dintre personaj şi autoarea romanului. Departe de a presupune orice fond biografic, alegerea autoruui e nu numai logică, ci oarecum unică. Ea însăşi solistă de operă, cu o carieră europeană sintetizată în fişa signaletică, pe care editura Limes n-a omis a o plasa pe pagina cuvenită, nu avea sens să-şi construiască saga aproape la zi (vom reveni la inserţia şi relevanţa cronologică) a lumii ţigăneşti europene decât în jurul unui personaj precum acest Cornel Budală. Care, pentru a fi tipic şi semnificativ, nu putea fi decât violonist. Am zice că formaţia profesională şi sufletească a autoarei nu-şi puteau găsi un mai potrivit debuşeu literar decât un roman despre ţiganii europeni.
Celulă socială fundamental, familia eroului îi calchiază întrucâtva propria singularizare. Sugerată prin precaritatea legăturilor cu familia olandeză a soţiei acestuia. Personaj construit cu intuiţie scriitoricească, de la fondul sufletesc pozitiv la profesia tot liberală (e medic stomatolog, cu cabinet propriu). Pozitiv am spus? Da, căci criza inerentă oricărui cuplu de vârstă medie, e rezolvată înainte de determina rupture ireversibile. Dar care l-ar fi îndreptat pe erou pe o traiectorie diferită de rolul său din saga. Riza e provocată de reacţia inerentă a lui Magaly la provocarea presei tabloide, creatoare de scandal. Ocazionat, scandalul, de un prim contact al eroului cu una din şatrele europene ale clanului său de provenienţă. Acest momend e cumpănă îşi joacă foarte bine rolul în evoluţia personajului central. Repet, aici, un truism: pentru ca o naraţiune să capete drept de cetate literară, eroul trebuie silit să opteze. Iar opţiunile sale consecutive să-l împingă pe drumul împlinirii un destin coerent şi semnificant. Rostul truismului e de a sugera că, cu toată discreţia editorului, care nu spune dacă autoarea va fi publicat şi la alte edituri (pare că nu), dar acesta ar putea fi doar al doilea său roman, scris în abia ultimii 2 ani. Siguranţa construcţiei face să i se potrivească celebrele versuri ale lui Corneille: et pour leur coup d’essai / ils veut des coups de maîtres. O spun cu toată reticenţa faţă de orice ton encomiastic.
Dacă Magaly e un personaj cu o doză rezonabil de mică de artificialitate (e mai bună decât media probabilă a femeilor europene din susnumita categorie socioprofesională), familia e completată de fiica cuplului, adolescent Liza. Aceasta din urmă impecabil de tipică. Trecând de la firescul puternicei legături sufleteşti cu tatăl său, legătură traumatizată în momentul de criză la aiurelile perioadei teen age dar, ca reflex al aceluiaşi fond sănătos îşi mărturiseşte spre final opţiuni asupra viitorului. Ferice de oamenii care, sub imperiul unor întâmplări din adolescenţă, îşi decid viitorul. Alegerea Lizei a fost influenţată în mare de contactul cu rubedeniilor ţigăneşti ale tatălui său, iar punctual de succesul ajutorului dat copiilor Auricăi, nepoata prin alianţă a tatălui său. Pe care copii îi numeşte very. Ca, de altfel, întreaga familie. Ei sunt, totuşi, nepoţi de vară, Aurica fiindu-I vară primarăprin alianţă. Dar Cornel însuşi se descurcă greu în încrengătura complicată a clanului Budală, pe de o pare datorită ruperii contactului cu acesta de la 7 ani, pe de alta, rapidităţii succesiunii generaţiilor în comunităţile ţigăneşti, dupăobiceiuri ancestrale.
Tribuaţiile lui Cornel, declanşate de contactul cu bunicul său, bulibaşa clanului, la debutul sagalei, se dezvoltă progresiv, impulsionate de interactiuni mai mult sau mai puţin inerente, cu diferiţi membri ai clanului. Natură fericită, el reuşeşte să controleze impulsurile atavice, încorporându-şi-le în fiinţa-i totuşi europeană. Destul de pregătit, ca urmare a vieţii petrecute în mediul social în care crescuse şi se maturizase între prima copilărie şi vârsta a doua. Dar riscul cu natura biologică exista, iar personajul trece testul implicit. Desigur, această condiţie e cerută, prin definiţie, de însăşi sensul demersului literar. Saga trebuia să fie complete şi pozitivă. Că aici e loc penrru o mica doză de idealizare, e elementar. Dar autoarea are inteligenţa de a evita un final lipit, un happy end conventional, saga terminându-se cu ideea forţă a eroului: miza pe educaţia şcolară a congenerilor săi. Bazat pe propria-I experienţă. Fraza finală ar putea fi suspectată de convenţia unei morale a fabulei, dacă cititorul nu s-ar fi obişnuit până la lectura ei cu fineţea cu care autoarea îşi conduce povestea. Evitând mereu, pe tangentă, căderea în telenovelă.
Aici e momentul de a reveni la interpretarea pe care o propunem structurii de conglomerate cel puţin a primelor destule zeci de pagini. Spuneam că am întâlnit pasaje plate, amintind de limba de lemn. Cum ele aparţineau, organic, personajului narator, cred că au un dublu sens. Personajul central e, întradevăr, emancipat. Dar mentalitatea lui n-a avut, de-alungul vieţii, sansa unei dezvoltări intelectuale extinse. Mediul european însuşi e plin e convenţionalisme. Personajul pur şi simplu gândeşte spontan în termenii pe care cititorul îi resimte cum deja am precizat. Automatismele sale de gândire sunt formulate, în mintea lui, exact în acel limbaj plat. Adoptând, ca cititor, faţă de autoare, atitudinea de maxim credit, prefer să interpretez acest aspect stilistic în sensul de mai sus. Argumentul meu e tomai fineţea stilistică observată de-a lungul lecturii. De altfel toate personajele vorbesc pe limba lor. Presa tabloidă, luată ca personaj colectiv, idem. Relevată e reacţia lui Cornel la vulgarităţile atât de mustoase şi hazoase ale ţiganilor. Pare exagerat, dar comportamentul său e logic. Conştient sau nu că se sprijună moralmente pe o educaţie convenţională, leagă în eforturile de emancipare a rudelor sale, copiii Auricăi în primul rând, dar mai intens Aurică însăşi, sancţionarea consecventă a coloratului limbj ţigănesc de îndemnurile la fel de consecvente spre şcoală. Pare o scădere a personajului, dar nu-i decât o dovadă de determinare. Chiar în cadrul strâmt al educaţiei europene.
Cele mai reliefate personaje ţigăneşti sunt nepotul de frate Romică (penru a cărui ajutorare îl chemise în România bunicul bulibaşă) şi soţia acestuia, Aurica. Primul e socipat, cea de-a doua e cumsecade, în limitele cumsecădeniei ţigăneşti. Şi, fire puternică, devine recuperabilă. Romică devine un caïd al lumii interlope, întrând în zona extraţigănească a acesteia, cu presupuse legături oculte în mediul eshtablishmentului românesc. Tatăl său, Călin, frate cu Cornel, după unele oscilaţii, se integrează definitiv în industria infracţională a lui Romică. În ultmele pagini, Cornel îşi descoperă două surori. Pe Micşunica, rămasă în şatră, undeva în Portugalia, imună la corupţia naturală a mediului ei. Bine aleasă în menajerie, căci reprezintă o specie de ţigan din vechea tradiţie. Practicanţii unor meserii dispărute, cu mândria cinstei lor. Transferată şi femeilor. Personaj pitoresc, dar trist, prin faptul că specia par epe cale de dispariţie. Dar mai dură decât întâlnirea, la urma urmei benignă, cu ea e neîntâlnirea cu o a doua soră, Teodora, autorecluzionată într-o mânăstire tot portugheză. Personaj care pare cu totul fictive, fără probabil correspondent în colorata lume ţigănească.
Vorbeam de căldura şi plinătatea sonului pasajelor în care eroul se mişcă în unoversul muzicii. E de presupus că, de n-ar fi fost ea însăşi muziciană, valorificând propriile trăiri, e îndoielnic că autoarea ar fi reuşit acele pasaje. Un argument în plus penru unicitatea soluţiei personajului emancipat ca musician. Sunt, poate, paginile cele mai personale, dar transferul de simţire e discret şi perfect motiva în context.
În rest, autoarea valorifică o sensbilă cunoaştere a spaţiului european. Rezultată din propria experienţă. Cititorul recunoaşte atmosfera fiecărui spaţiu prin care a trecut şi el şi personajele, de la mohorâtul port hanseatic la eclatantele maluri al estuarului Tejo.
Cât despre profunda şi exacta cunoaştere a lumi ţigăneşti am mai vorbit. E cazul să închei acest exerciţiu de lectură subliniind încă odată esenţa unui roman promiţător. Ultima concluzie e că în optica romanului, lumea europeană şi cea ţigănească nu sunt decât imaginea deformată a uneia în cealaltă.
Totuşi prezentul raport – căci nu e altceva -, ar fi incomplete fără a-i schiţa nu neapărat filiaţiile, ci conexiunile literare. Pe care e improbabil ca autoarea să le cunoască. Dăece? Simpu. Deoarece aceste conexiuni sunt subiective. Dintre semnatarii cronicilor care vor apărea, fiecare vede alte conexiuni. Din perspectiva proprie, trimiterea la opera lui Budai-Deleanu nu funcţionează. Şi nu doar deoarece fiecare existăîn epoci diferite. Căci ţiganii sunt, într-un fel, atemporali. Dar poematiconul eroi-comico-satiric a, mai degrabă un tablou cu cheie folosind deghizamentul ţigănesc. Acea opera clasică se înrudeşte, structural, mai degrabă cu Levantul lui Cărtărescu. Aş sugera cu totul altă conexiune, şi aceea nu chiar contemporană. E vorba de nuvela Quando le radici, a scriitorului Italian Lino Aldani, matematician specializat în SciFi. Consacrat în anii 50. Nuvela, publicată în 1977, a fost tradusă în româneşte în 1982, în volumul Noapte bună, Sofia. Eroul nuvelei îşi caută radăcinile în satul natal, ca soluţie disperată la nevroza alienantă a unei vieţi golite de viaţă, într-o Romă distopică. Dar e silit de împrejurări să dispară în neant, asimilat de o şatră multicoloră de ţigani.

Nota bene: * Elena Dumitrescu-Nentwig: Noi, romii si restul lumii. Editura Limes, Cluj, 2016