UN ROMAN PROASPĂT

Scriitorul braşovean Sergiu Someşan s-a ilustrat în multe subspecii ale romanului. Le consider pecele încadrabile în categoria ficţiune politică drept cele mai reuşite. Din păcate unele edituri au reacţionat rezervat. Chiar romanele din această categorie, conţin sistematic elemente fantastice, uneori împrumutate din zona SciFi. Nici seria poliţistă, ale cărei titluri conţin personajul Comisarul, nu e străină de elemente fantastice. Cu baza SciFi, pe ici, pe colo.

Ei bine, cel mai recent roman, O lacrimă de Bavaria – Editura Smart Publishing, 2022 – are o notă aparte. E un basm coerent, simultan o parabolă simbolică. Rolul fantasticului diferă faţă de toate celelalte. Oricât de cuceritoare in sine, elementele de fantastic din majoritatea romanelor, servesc doar intriga. Aici ilustrează morala fabulei. Mai mult, partea apocaliptică e de un realism terifiant. De-ar fi numai atât, oricum ar fi remarcabil. Dar episodul e conectat la intrigă la ambele capete, dând coerenţă şi semnificaţie ansamblului.

Cumva amorsa exploziei fenomenelor paranormale din final ar fo o poveste de dragoste sui generis. Ca schema, e banală. Cuplurile dintre un professor şi o elevă/studntă sunt relative frecvente. Personal am întâlnit nu puţine. Finalizate în căsnicii reuşite. Frecvenţa din realitate argumentează naturaleţea fenomenului. Dar în flamboyantul roman al lui S.S. povestea de dragoste, în măsura care o admitem ca atare, are două roluri definite. Pe de-o parte ca amosă, cum spuneam, a însuşi ansamblului ideatic. Pe de alta, cititorul observă savoarea cu care autorul o derulează. Dece-i face o aşa fierbinte plăcere? Motivul e evident pentru publicul care a urmărit tehnica personală de promovare a cărţilor autorului. El s-a adresat întrucâtva sistematic cititoarelor aflate la vârsta eroinei sau nu mult mai avansată. E limpede că această categorie se află în zona de importantă afinitate. Evit eroarea ieftină de a conferi cuplului de eroi o bază biografică. Dar e evident că substanţa literară a relaţiei dintre cei doi eroi aflaţi în raportul de vârstă precizat mai sus converteşte manufacturier materia primă a mecanismului afinităţilor propria. Pentru orice cititor, fie unul profilat pe fantasy/ŞciFi, dimensiunea erotismului juvenil convertit în dragoste autentică oferă un farmec aparte.

Rostul personajului numit Colonelul e limpede. Deşi ciudat, fără el cuplul central n-ar fi supravieţuit exploziei sociale generate de întreruperea tehnologiei bazate pe electromagnetism. Aici e un clenci. Cu doi profesori de fizică de faţă, fata e singura care observă că electromagnetismul animal continua să funcţioneze. Canu mai vorbim de cel solar. Dar dece cei doi profesori nu vin cu o ipoteză care să explice dece electromagnetismul tehnologic e căzut, iar cel natural nu? Ar fi fost o provocare pentru autor să vină cu ceva. N-a venit. Motivaţia primum vivere nu ţine. Eroii au avut timp destul ca să-şi bată capul. Mai mult, intreruperea întreruperii planetare nu-l provoacă pe Virgil, profesorul de liceu, cucerit exploziv de fată, reacţionează banal, mizând pe coincidenţă. Autorul a făcut economie de ipoteze SciFi, limitându-se doar la cele care-I fac să funcţioneze mecanismul tabloului general. Pentru cititorul care sunt, deşi am pierdut legătura cu fandomul, asemenea amănunte sunt o scădere a romanului.

Între provocarea profesorului, în laboratorul de fizică şi replica finală a romanului, să nu ne bucurăm prea devreme, citată de profesorul Stoia dintr-un spectacol de amatori, romanul trasează o linie cauzală. Capacităţile paranormale ale copilului cuplului, expresie, în fond, a dorinţei aprinse a fetei sunt consecinţa firească a acestei dorinţe ardente. În textul girant de pe coperta a patra a cărţii, scriitorul Tudor Călin Zarojanu afirmă că povestea are o component religioasă, pe cât de religioasă, pe atât de profundă. Care să fie? Corelarea calendarului fenomenului generator de apocalipsă nu. Coincidenţa revenirii la normal cu evidenţa sarcinii? Dece ar fi? Capacităţile parabormale ale copilului/ nici atât. Nu ştiu cât e de scriitorul citat de familiarizat cu conceptele SciFi, Dar explicarea acestora direct pe baza ardoarei erotico-sentimentalea fetei, ca un dar primit de la unversul întrupat în modelul lacrimii de Bavaria funcţionează fără nici o referire la o dimensiune religioasă. Desigur, scriitorul prezentator e liber să interpreteze cum crede de cuviinţă. Cronicarul e, la rândul său, liber să nu fie de acord. Dar important e că prezentatorul confundă religia cu credinţa.

Şi interesant e că, oarecum inhibaţi de experienţa inedita ca părinţi, aceştia se sperie, nu reflectează şi nu au decât grija de a ascunde mediului social încare se mişcă acest dar al copilului.

Mai mult, tatăl micului făcător de minuni păstrează, de-a lungul romanului, o postură pasivă. Nici una din ideile strălucitoare, care fac angrenajul să se mişte, nu-I aparţine. E altă slăbiciune? Deloc. Poate dimensiunea religioasă o fi fost văzută tocmai în minuni. Ar fi o relare de lectură. Religiozitatea ar fi putut apărea numai când copilul ar fi devenit un profet. Fie unul inconştient.

Care-I rostul lacrimii de Bavaria? Profesorul Stoia vede minunea inventată în 1660 şi explicate relative de curând un omolog al universului. În treacăf fie zis, nu prea văd dece. Universul ar păstra jocul rezistenţei extreme simultan cu fragilitatea extremă? Oricum nu discutăm asta aici şi acum. Universulnu atins în mare de maladia parţialelectromagnetică. Deci introducerea unui model omolog în poveste e gratuită – pentru cititorul logic.

Iar modelul turnului din Hanoi cu atât maim ult n-are nici o conexiune cu arhitectura poveştii. Le văd ca artificii. Pentru cititorul nu tocmai foarte familiarizat. Nu atât cu universul SciFi, cât cu logica.

Ca toate cărţile auorului, şi asta se citeşte cu remarcabilă plăcere.