BANCURI CU PUTIN

Reacţii mărunte. În ultimul deceniu al anilor lumina, eroul tuturor bancurilor nu era Bulă. Ci Pingelică. Şi tema bancurilor era legenda nemuririi lui. O resemnare în faţa unei fatalităţi eterne.

Reflexul mnemonic e declanşat de frecvenţa ştirilor al căror erou e Putin. Dincolo de ştirile emoţionale, cele realiste, militare, economice etc, o interesantă categorie e colecţia de ştiri, esenţialmente ipotetice, reflectând mai ales stressul public, speculează eventualitatea ca noul ţar, preot al reafirmării Rusiei nu doar ca mare putere, ci ca prima mare putere a lumii actuale. Enormă eroare! Oricât ar fi de evident rolul princeps al fostului copil al străzii, fost maior KGB, dacă mâine, prin absurd, ar dispărea, ca lider, tabloul confruntării existenţiale est-vest, ar rămâne neschimbat în esenţă. Locul de lider ar fi ocupat de alt Putin. Pătura beneficiară a sistemului rusesc structurat încă din primii ani ai noului mileniu, aşa numitii, cu un termen primitiv, oligarhi, provin din KGB. Aliaţi naturali pe baza intereselor commune.

Să intrăm puţin în adâncime. Repatriate în ţara natală, Soljeniţîn publica, în 1998, Rusia în avalanşă. Tradusă practice instantaneu în Rusia ş în străinătate. Versiunea românească aparţine Editurii Humanitas, în anul 2000. Cartea e primită în străinate a expresia marii conştiinţe, cum fusese considerat scriitorul după ieşirea în lume a Arhipelagului Gulag, în anii 70. Numai puţini cititori şi numai cei cu experienţa existenţei satelitare au putut sesiza esenţa acestei conştiinţe. Fără falsă modestie, mi-a fost evident că Soljeniţîn n-a denunţat sistemul Stalinist decât deoarece l-a considerat, pe bună dreptate, de altfel, ca o strategie ineficientă de a asigura supremaţia globală a Maicii Rossia. Cartea e un strigăt de durere. Pseudodemocraţia ratată în ultimul deceniu al secolului bolşevic i se arată scriitorului ca mai nefericită decât chiar stalninismul prelungit în brejnevism.

Pentru observatorul lucid, lectura produsului conştiinţei dezamăgite e rezonantă cu discursul ofensiv al lui Putin! Redau doar două declaraţii publice ale noului ţar. În 2005, la un congres al istoricilor din Fereraţia rusă, probabil la convocarea căruia e probabil să fi contribuit, a afirmat peremptoriu, în concluziile congresului: tineretul nostrum nu trebuie învţivaăţat că Stalin a fost un criminal, ci un mare erou rus. Apoi, peste câţiva ani, şi-a fixat sec ideea: desfiinţarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Mi-a fost evident că putin se angaja într-un plan de refacere a URSS. Acum îmi e limpede că, dacă primul pas al planului e refacerea tridentului statelor slave, cel velikorus, cel Belarus şi cel ukrainean, Putin nu s-ar opri la refacerea URSS. Va merge mai departe, până şi dacă va fi oprit. Într-un fel sau altul. Să nu uităm prevederea lui Stalin, care impusese calitatea Belarus şi a Ukrainei ca membri fondatori ai ONU!

Dacă între Soljeniţîn şi Putin e un parallelism de conştiinţă, diferenţa e decisivă. În planul mijloacelor.   

URSS a fost un instrument într-adevăr ineficace de asigurare a supremaţiei ruse. Când totul era, în teorie, al poporului, KGB se săturase să mânuie banii partidului pe venituri sărăcăcioase. Raportate la valorile mânuite la ordin, desigur. Nu faţă de veniturile producătorilor efectivi ai respectivelor valori. Astfel KGB a orchestrat profesionst psedudodemocratizarea, în sine imosibilă, a Rusiei postgorbacioviste.

Aceştia sunt numiţii oligarhi. De cei care au sprijinit instalarea lui Putin la putere (e.g. Hodorkovski), putin s-a grăbit să se debaraseze. Î-a pe cei fidelizaţi prin interese mafiotice commune. Symbolic, posesorii unei flotile disperse de Yahturi personale, de sute de miliarde de euro sau/şi dolari. Care nu se neliniştesc de parentela confiscări. Ei mizează pe incapacitatea occidentului de a conserva, pe maim ult de o clipă, reacţia economică oricum surprinâtor de omogenă în primul moment.

Redau o reacţie emblematică a unuia din interlocutorii cei mai respectabili din sfera mea de contacte. Pe care, de-a dreptul îl admir. Ceea ce nu mă împiedică să-i utilizez argumentele, pentru a înţelege mentalitatea vesului. În articolul precedent demonstram, la modul abstract, necesitatea lumii rationale de a asuma costurile inevitabile ale exercitării ferme a sancţiunilor economice impuse unei puteri care-şi arogă supremaţia militară. Indifferent de identitatea respectivei puteri. Nu-mi asum, căci n-am fost întrebat, fu comentariul sec. să nu fi înţeles logica ineluctabilă a lanţului impunere unilaterală – sancţiuni ca unică reacţie posibilă – costuri inerente ale aplicării sancţiunilor, lanţ de mutări forţate, în limbaj şahistic? Refuz să cred. Doar îl admir motivate. Dar, doamne, abia aşa refuzul de a asuma mutarea forţată sună mai dezesperant.

Putin a fost surprins de reacţia omogenă a vestului, de determinarea rezistenţei ukrainene şi chiar de grija NATO de a nu comite erori speculabile maim ult propagandistic decât militar. Dar care e greutatea acestor surprize? Cel mult relativă. După o pregătire de cel puţin 17 ani a ofensivei strategice, n-avem cum admite că Rusia oligarhilor exkaghebişti nu are resurse de adaptare.

Dar sunt aşa zişii oligarhi ultima resură imperială? Nici pe departe. E masa conservată istoric a complexului militaro-industrial. Care se hrăneşte din el însuşi. Iar sutele de miliarde deturnate de oligarhi în beneficiul propriu sunt un mizilic.

Aici e locul erorii majore a Americii. Iniţiaiva SDI, lansată de Ronald Reagan (tot un actor, dar de alt profil) cunoscută popular ca războiul stelelor, a avut contribuţia ei la momoentul maximei ineficienţe, de origine ideologică, a URSS. Contextul energetic global, pe fondul urgenţei absolute a combaterii efectelor de seră a balansat raportul economico-energetic de forte în favoarea Rusiei. America a neglijat nepermis echilibrarea cursei înarmărilor. Încât actuala generaţie de rachete hypersonice, bazate pe propulsie micronucleară, lasă, acum, în off side NATO.

Alegerea momentului agresiunii militare comise de Putin e bine ales.

Dar care vor fi urmările acestei agresiuni? Un răspuns îl găsim intr-un episod din ultimul an al WW II. Eisenhower gândea să întârzie cât mai mult ocuparea Parisului. Decizie bazată pe calcule logistice rezonabile. Dar comuniştii forţaseră insurecţia populaţiei pariziene. Hitler, deja bolnav mintal, ordonase distrugerea oraşului. Argumentul forte al lui de Gaulle, pentru adaptarea tacticii la realitate, a fost: niciodată francezii nu vor ierta aliaţilor hecatomba de cadavre ale celor 3.5 milioane de parizieni, dar mai ales prefacerea în moloz a monumentelor milenare.

Acuma, spiritul national al francezilor era onstituit încă din timpul războiului de o sută de ani. El a reacţionat. Dar terciuirea ukrainenilor va consolida un spirit national  iniţiat abia în războiul civil (roşii vs albii). Un spirit revanşard care nu va dura mai puţin de un secol. Putin va câştiga războiul adăugând hărţii panslave o populaţie plină de ură, pe un teritoriu distrus. Va pirde pe termen mediu şi lung. Vafi tentat să scoată bâta.

Poate actorul care joacă rolul de preşedinte ukrainean e un zero politic şi militar. Nu ştiu şi nu ştim cine-i scrie scenariul. Dar efectele, fie doar emoţionale, fie doar platonice, se adună la încărcarea notei de plată a lui Putin, cu oligarhi cu tot. resursele complexului militaro-industrial rus fac faţă cu brio contextului. Oligarhii kaghebişti nu se neliniştesc. China aşteaptă ca Rusia să-I facă treaba, zguduind America, India profit economic. Dar mai ales contraofensiva colonial rusească în Africa strică piaţa Franţei în Mali. Epoca numită a războiului rece a fost un spectacol folkloric faţă de confruntarea de acum.

Un aspect mai mult sau mai puţin colateral, dar lămuritor. Un alt interlocutor care contura un tablou aberrant al Africii, difuzează un articol propagandistic recent: https://www.facebook.com/liviumihai.birsan/posts/5306124719412285?comment_id=5306221539402603&reply_comment_id=5306810176010406&notif_id=1648235814674356&notif_t=feed_comment_reply&ref=notif

Oricât ar fi de enervant, a citi cu atenţie discursurile semnificative ale propagandei ruse e util. fraza Majoritatea elitei africane s-a format în Uniunea Sovietică nu trebuie citita ad litteram. Încă din anii 60-70 aşa zisa decolonizare a Africii a insemnat, de fapt, înlocuirea forţată a sistemului colonial European, istoric, cu colonialismul ruso-chinez. Aşa zisa elită de referinţă e, de fapt, galleria cadrelor colonial exportate de URSS. Noua colonizare sino-rusă a produs falimentul serie a multor state africane, războaie civile în serie. Vezi Zair, vezi Zimbabwe. Vezi chiar Africa de Sud. A cărei piaţă internă e dominată de.

Dar care e rostul citării? Dincolo de ailustra contraofensiva geostrategică a Rusiei, discursul nevricos al împricinatului e identic, în esenţa, cu cel al interlocutorului la care m-am referit. Îi dădusem o atenţie moderată. Realizez, acum, că discursul D-sale face parte din propaganda rusă. Prelută reflex necritic, în cel mai bun caz, asumată chiar interesat ca element integrat în mecansimul de propaganda.

Dar despre analiza propagandei ruse în toate domeniil, altă data. După ce mi se vor acumula elemente conexabile logic.

Stalin obişnuia să încheie şedinţele din biroul său cu fraza Deocamdată atât. Socot sa o probă de humor negru a-I folosi formula.