O MUTARE FORŢATĂ

Oricât ar fi de acut în plan existential acum subiectul Rusia, repetarea, ca subiect, după articolul din 28 februarie, ar însemna, dincolo de inerenta justificare şi o anume incapacitate de a sesiza rostul altor subiecte. Aveam deja unul, rămâne de văzut dacă-şi va mai găsi ulterior loc în discursul blogoslavic – ca să zic aşa. Dacă veţi socoti invenţia lingvistică de gust  îndoielnic, de nu chiar oportunistă, sper că mă veţi absolve. Creştineşte.

Nu voi vorbi formal de Rusia. Voi valorifica logica unei noţiuni juridice achiziţionate din praxa urmăririi presei. Urmăritoarea, la rândul ei, a evenimentului zilei, a săptămânii, a anului şamd. Cercetarea in rem, fază procedural premergătoare cercetării in personam. Astfel, concluziile, fireşte personale, ale reflecţiilor, beneficiază de o doză benefică de generalizare. Prin anonimizare.

Mă refer la un aspect pe care realitatea ni-l impune malgré nous. Consecinţa ineluctabilă a derulării programului de reafirmare ca mare putere a unei mari puteri, parte a cee ace s-a numit războiul rece – şi nu e necsar s-o numesc – plasează aproape întreaga polulaţie planetară într-un nefast joc lose-lose. Depersonalizarea jocului, să-l numim deocamdată aşa, oferă încă o oportunitate perspective pe care o adopt, uneori. Am numit-o perspectiva marţianului. A unui personaj care poate urmări, de la distanţă, ce se întâmplă, fără a fi condiţionat de implicarea în fenomenologia pe care o urmăreşte. Perspectiva pseudoneutră provine din adolescenţă. Un intelligent şi original professor de desen încerca, î liceu, să ne facă să asimilăm noţiunea de perspectivă. Folosea două formulări. Perspectivă de broască şi perspectivă de pasăre. Lesne de intuit. Doar se adresaunor şcolari. Sigur că perspectiva marţisanului, expresie care s-a cristalizat în timpul zecilor de ani, e cu totul altceva. Dar socot că e la fel de lesne de intuit.

Perspectiva marţianului (îmi) oferă acum posibilitatea de a întelege dece realitatea prezentului e aforţiori un joc lose-lose.

Considerăm statul A. Nici nu ne pasă că în concreteţe, reprezintă o fostă mare putere a lumii bipolare. A cărei structură interna a fost războiul rece. Asumarea perspectivei marţianului presupune operaţia preliminară pe care Isaac Asimov o făcea înainte de a se apuca de scris. Construirea imaginative a unei sociologii abstracte. În care intriga literară să aiba sens. Marţianul meu vede statul abstract A derulând un process autoasumat şi îndelung pregătit de reafirmare a condiţiei de mare putere. Spre supermare putere. Process care presupune, inerent, violenţă. O violenţă administrată strategic şi tactic. Sa analizam procesul in interacţiune cu reacţia inerentă a restului lumii din punct de vedere al costurilor. Ofensiva coordonată pe toate planurile costă. Propagandistic, economic, tehnologic, politic. Dacă proiectul are success, costurile se recuperează, puterile învinse dau faliment. O parte dintre ele cooperează din laşitate. Limitează propriile costuri, dar pe termen lung costurile acestei părţi se maximizează.

Prima reacţie la faza violentă a ofensivei strategice e obligatoriu economică. Prin sancţiuni. Dacă egoismul puterilor B, C etc, inhibă firescul reacţiei cât de cât omogene, costurile izolării puterii A devin critice. Dar aici se deschide problema demersului de faţă. Sancţiunile economice costă şi ele. Şi vin în cel mai prost moment. Postpandemie. Testând consecvenţa aplicării sancţiunilor.

Modelul abstract adoptat de data asta are o sigură raţiune. Sublinierea unei idei în general omise în dodecafonia publică. Atunci când o putere îşi asumă un proiect de autopromovare, ca lider global, indiferent de identitate, câtă vreme singura reacţie general admisibilă e pe linia sancţiunilor economice, costul acestora trebuie asumat de cei care le lansează, ca cee ace în şah e o mutare forţată. Altfel, fie restului lumii nu-i rămâne să aleagă decât între loteria autodistrugerii şi propria anulare prin înfrângere. Asumarea costurilor sancţiunilor applicate agresorului e unica opţiune.

Sigur că modelul impersonal, un soi de in rem, e simplist. Primul model real nu e decât cu o treaptă mai complex. Pe fondul obligativităţii asumării lucide şi curajoase a costului sancţiunlor, lumea generată de iniţierea agresiunii generalizate, iniţiate de Putin încă din 2005 a devenit un imbroglio de resorturi interconectate, fiecare ci propria limită de rupere. Cedarea în faţa costurilor sanctiunilor e o asemenea limită de rupere. Azi nu mă interesează decât să subliniez, să evidenţiez, nevoia reflex a suportării disconfortului economico-social, determinat de consecvenţa sancţiunilor. Mâine, poimâine, tot aici, vor fi alte zile. Primatul subiectului Rusia e inevitabil cel puţin pe termen mediu.