VALORIFICAREA UNEI EXPERIENŢE POLITICE

În 2000, o editură românească a publicat traducerea unei cărţii publicate în 1982, lui Richard Nixon, Lideri. Versiunea românească e prefaţată de fostul ambassador al USA, James Rosapepe. Valorificând experienţa contactului personal cu destui politicieni de vârf, autorul dezvolă, în fond, un eseu pe marginea condiţiei de lider. Sedimentând un portret robot al liderului, aşa cum rezultă acesta din seria de portrete. Fără a se introduce pe sine în tablou. Richard Nixon a fost vicepreşedintele lui Eisenhower 2 mandate consecutive, apoi a pierdut challenge round-un în faţa regretatului John Kennedy, a devenit preşedinte şi a fost silit să-şi dea demisia la mai puţin de 2 ani după realegere, în urma scandalului Watergate.

Câte un capitol e dedicate lui Churchill, De Gaulle, cuplului MacArthur – Yoshida, Adenauer, Hruşciov şi Zhou Enlai. Apoi, într-un capitol intitulat O lume nouă sunt portretizaţi lideri cu personalităţi comparabile, dar care, conducând ţări a căror pondere e de ordinal doi, sau trei au acumulat palmaresuri personale pe măsură. E.g. Lee Kwan Yew, prim ministrul singaporez postbelic, de etnie chineză sau Robert Menzies, premierul Australiei, în timpul şi după WW II.

Capitolul e structurat în segmente, pe care le-am putea considera subcapitole. Primul e dedicate premierului postbelic De Gasperi, care a salvat Italia de communism, deschizându-i calea către cee ace se numeşte G7. Urmează un subcapitol in care se adună lideri pe care autorul îi numeşte revoluţionari anticolonialişti: Nkrumah, care a prezidat acordarea idependenţei Ghanei, pentru a-i distruge, apoi, economia, Sukarno, care a făcut acelaşi lucru cu Indonezia şi Nehru, al cărui loc în istorie nu e atât obţinera independentei, deşi faptul în sine are popularitate mai sonoră, cât divizarea conglomeratului etnocultural păstrat unitaar doar de stăpânirea britanică. Cele două ţari emercente, India şi Pakistanul musulman sunt ab initio în stare permanentă de adversitate. Întreruptă, uneori, de război. De altfel aşa numitul Pakistan de est a devenit altă ţară, sub numele de Bangladesh.

Urmează o figură cu prea puţină notorietate globală: Ramon Magsaysay. Pe care autorul îl numeşte architect al naţiunii filipineze. Care, s.n., se întoarce în mormânt, văzând acum căderea ţării sale sub distructiva influenţă musulmană. Nixon marturiseşte ca l-a întrebat pe alt politician filipinez dece atmosfera era încă de atunci antiamericană, la nivel popular şi la nivel politic. Doar armata americană îî eliberase de ocupaţia jponeză, materializând celebra replica a lui  MacArthur I shall return. Nu ştii cum e politica în Filipine, i-a răspun cel întrebat. Strigăm US go home americanii, dar în intimitate ne rugăm să nu plece. Magsaysay a fost excepţia. Era patriot.

Urmează piierii israeliei: Ben Gurion şi Golda Meir. Portretele lor relevă lucruri ştiute de toată lumea. Cel puţin în epoca prezentei cărţii. Apoi conducere modernă pentru naţiuni vechi: Nasser, Sadat, Şahul, Faisal. Primul a deschis uşa imperiului rus, al doilea a închis-o, dar mai ales a fost artizanul păcii cu Egiptul, făcând o breşă în frontal arab. Şah-in-şahul a ratat modernizarea Iranului, creind premisele reîntoarerii în evul mediu. Mişcări majore, pe care Nixon le tratează en passant, apreciindu-l, totuşi, pe şah, ca personalitate. Tot oarecum repede trece şi peste cea mai adâcă modernizare din zonă, opera lui Feisal, regale Arabiei saudite.

În final, concluziile fostului preşedinte American sunt etalate intr-un capitol de reflecţii despre arta conducerii. Pe care nu prea le-a aplicat ca presedinte. Carte a apărut la 6 ani după demisia forţată.

Lectura şi impresiile ei ne oferă spaţiu pentru proprrile reflecţii. Deşi personalităţi maim ult decât diferite, practice complementare, Jack Kennedy şi Richard Nixon au avut destine asemănătoare. Au fost doborâţi ambii. Prin violenţă primul, prin metode legale, al doilea. Speculând presupusa greşeală, apreciabilă chiar de departe, un gest de unfair play politic. Dincolo de faptele resolute, forţarea ieşiii ambilor de pe scena politică, comună este extrema plauzibilitate a unor adversităţi majore. Obscură în ce priveşte asasinarea catolicului democrat Kennedy, la fel de obscură în spatele campaniei tenace consecutive cazului Watergate faţă de republicanul Nixon.

Putem face orice afară de încercări de a identifica evidentele adversicăti. În limbaj colocvial, ambii au călcat pe nişte bătături ale unor puternici aflaţ în culise.

Să ne întoarcem la carte. Sare în ochi un aspect. Trei din liderii de mare calibru, beneficiary ai capitolelor individuale, au fost, cât parţial (Churchill), cât explicit (Adenauer), câtesenţial (De Gaulle) anticomunişti. Mai puţin evident, dar fundamental la MacArthur şi Yoshida. Şi doi comunişti. Zhu Enlai de profil complementar cu Mao. Plata, acesta din urmă, în antinomie cu anticomunistul Chang Kaishek. Şi explozivul Hruşciov. 5-2, dar cei doi cu o pondere globală majoră. Un tablou, care sintetizează, în post belic, războiul rece. Dintre cei soi disant secundari, adunaţi cu toţii în capitolul prefinal, destui anticomunişti. Modul în care se referă la liderii care i-au fost interlocutori fie ei explicit şi implicit anticmunişti transpare anticomunismul funciar al lui Nixon însuşi. Pe care autorul are grijă să-l ascundă formal, cu remarcabilă abilitate stilistică. Este acest aspect semnificativ o bază pentru a identifca adversitatea de care s-a bucurat (sic) Nixon? Categoric nu. Indifferent de natura acestei adversităţi, sura ei se află deasupra antinomiei fundamentale ale societăţii umane.

Lectura acestei cărţii oferă satisfacţie. Dar şi o doză de regret indirect. Cărţle lui Nixon, publicate începând de la câţiva ani după demisia forţată, sunt un compendiu de analiză globală, valorificând experienţa ca vicepreşedinte a lui Eisenhower şi cea a propriei preşedinţii. Să nu omitem a preciza că a fost cel mai cult preşedinte din ultimul secol. Cartea cea mai interesantă, judecând după subiecte, care sunt publice, mi se pare The real war (1980). O reprezentare metaforică a icntregii lumi, pe baza modeului de western. Cunoscut nu doar de americani, genul cinematografic, exportat de Hollywood şi valabil şi azi, devenind un symbol peren universal. Întâmplarea a făcut să aflu de carte în proximitatea apariţiei. Azi e accesibilă, inclusive în reeditări contemporane. Dar in sfera internaţională, care exceed larg spatial meu de accesibilitate. Întâi de toate nu s-a tradus. Şi e păcat. Satisfacţia lecturii cărţii quasi contemporane prezentate îmi aduce aminte că Adevăratul război continuă să-mi lipsească.

Traducători români de cărţi  în engleză (fie şi americană)! Puţinii amatori de o atare literatură precum cărţile lui Richard Milhous Nixon merită investiţia voastră. Non multa, sed multum!