La prima vedere, două forme de mişcare complet străine. Baletul e artă, e graţie, e muzică în limbajul mişcării, e muzică în limbajul trupului. Blaga spune chiar: “Dansul – un autograf al lui Dumnezeu.” Sigur, nu orice dans e balet şi pentru a fi convinşi de asta, tarantela e mai convingătoare decât rock-ul. Pe când, rugby-ul e un soi de luptă de stradă, pigmentată de complicitatea noroiului.
Dar la a doua vedere? E de ajuns ca un regizor cu minim de isteţime să selecteze câteva faze de rugby, să le monteze pe aproape orice muzică, fie ea de balet sau nu, eventual cu încetinitorul şi, să vezi minune, ceea ce rezultă e balet sui generis, în care, o nebănuită varietate de mişcări îşi dezvăluie graţia intrinsecă. Saltul paralel al prinzătorilor, la tuşă, e balet pur. Plonjonul uverturii, după o minge câştigată din grămadă, lansând treisferturile, nu e cu nimic mai puţin balet decât saltul cu şpagat al balerinului. Şi exemplele pot continua. În locul multiplicării lor, deja superflue, să încercăm, mai degrabă, o analiză a acestei surprinzătoare asemănări. Mişcările corporale din jocul de rugby, ca, de altfel, din majoritatea sporturilor, sunt strict utilitare, subsumate unui scop tehnic imediat, bine definit, ca biomecanică. Executarea lor corectă nu poate să nu degaje graţia naturală a corpului uman, atât de armonic. Dar, asemănarea e unilaterală. Rugby-ul are, evident ceva din balet şi credem că am şi demostrat de ce, nu, însă şi invers. Se poate înlocui rugby cu tenis, sau, în proporţii diferenţiate, cu mai toate jocurile sportive, adică acele sporturi în care se confruntă, în cadrul unor reguli, doi indivizi sau două echipe. Toate au câte ceva din balet, din motivele expuse mai sus. Baletul, însă, e o formă de distilare a tuturor acestor mişcări şi a multor altele, din alte activităţi umane, bazate pe mişcare corporală. Asta doar ab initio. Pentru că, probabil, baletul adevărat, în accepţiune actuală, are ca obiect expresia corporală ca un tot, deci o sinteză a sintezei respectivelor mişcări determinate de anume condiţii specifice.
Şi totuşi, dincolo de această succintă relaţionare, care transcende, întrucâtva elementaritatea ideii de “asemănări şi deosebiri”, mai e ceva care uneşte aceste două forme ale sublimului uman. Dincolo de faptul, la urma urmei superficial, că sunt două forme de spectacol cu public, dar tocmai de aici izvorând. Sunt două forme de spectacol aproape închise, elitiste, destinate unor segmente de public specific, cunoscător. La fotbal şi la muzică uşoară se pricepe toată lumea. Mai nou şi la politică. La rugby, la balet, ca şi la jazz, sau la challenge-round-ul mondial de şah, nu vin decât “ai lor”.
Ce-a zis Blaga despre dans, am amintit. E momentul să alăturăm definiţia dată tenisului de dramaturgul francez Jean Giraudoux: “Un dans trist, la ora ceaiului”. Chiar dacă e depăşită, de mai bine de o generaţie. Dintre sutele de vorbe mari despre rugby (mai de mult, îl practicau aproape exclusiv intelectualii), s-ar potrivi, credem, cea a profesorului şi marelui antrenor Bebe Manoileanu: ”Rugby-ul te face de două ori mai puternic şi mai drept decât erai. Iar dacă, doamne fereşte, erai poltron, te face de două ori mai puţin poltron” Iată şi revanşa rugby-ului faţă de clipele unice şi înălţătoare pe care le putea oferi puţinilor aleşi, magia din catedrala de la “Bolshoi”.
Nimic mai plastic, pentru a ilustra rostul unor atari consideraţii, decât melanjul de balet clasic şi step, oferită de Baryshnikov şi Gregory Hines, în “Nopţile Albe”, un film în care baletul devine o formă de luptă a omului pentru libertate.
Related Articles
No user responded in this post