BANCHET STILISTIC

Horia Gârbea, Plăcinte cu ighemonicon, Neuma 2019

Polivalenţa… poliedrică (Emil Lungeanu dixit) lui Horia Gârbea devine vizibilă la nivelul publicului când acesta, în calitatea sa de cititor observă că scriitorul se simte confortabil în oricare dintre genurile şi subgenurile în care scrie. Această idee e un truism. Rostul ei, la începutul unei cronici, e de a face o schiţă de pas (de dans literar) mai departe. Întrebându-ne, cititor asumat cronicar şi cititiori pur şi simplu, dacă există diferenţe subtile între modurile cum tratează el diferitele domenii. Înainte de a-mi contura propria impresie, cred că e cazul de a completa minischiţa de portret datorată aceluiaş E. L. în volumul proaspăt recenzat cu o săptămână în urmă. Reiau înşiruirea: poezie, dramaturgie, critică, proză, traducerile din Shakespeare. Poate ar fi de adăugat publicistica (coeditorialele cursiv la revista Neuma, reportajele de la evenimente editoriale, dar mai ales primul volum de gen, Raţă cu portocale, Editura Liternet.ro, 2001) şi, ca o componentă a criticii, efortul editorial. Sau poate n-ar fi. Sigur ar trebuie pomenită eseistica. Publicul decide, eu am adăugat nuanţările.

Cât despre critică, n-am mai citit un volum de gen din 2005 (Arte parţiale, Editra MLR). Dar cartuşele de pe a patra copertă a celor mai multe volume Neuma nu sunt act critic? Câtă vreme astfel de texte sunt risipite de scriitori cu notorietate care girează, din perspectivă editorială volumele respective, pot fi şi sunt ignorate la inventar. Dar ca marcă identitară a editurii Neuma tind să devină o instituţie. Ergo – nu le mai putem ignora, fără a ştirbi fie şi un minimicrociob din portret.

Să revenim la ceea ce consider observaţie personală. Horia Gârbea a scris 3 romane şi, cu acesta din urmă (Plăcinte cu ighemonicon, Neuma, 2019), 6 de proză scurtă. Romanele au, parcă, mai mult humor şi dezvoltă mai mult şi destul de diferit comic. Poate de aici falsa impresie de uşurel. Uşurel irezistibil şi de efect, de altfel. Oricum o cronică de întâmpinare nu e o monografie. Dar romanele sunt dezvoltate cinematografic, în succesiuni repetitive de secvenţe  care trădează preferinţa nativă pentru proza de mică întindere. Dovadă, aş spune, că e simte mai confortabil aici. Deşi poate scrie orice.

Chiar în proza scurtă, scriitorul duce, nu odată, la consecinţa logică tehnica recompunerii naraţiunilor, altfel impecabil închegate şi coerente, din fragmente modulare. Ba chiar contribuţiile la cele 4 antologii de proză coordonate au această structură. Iar cele la cele mai recente 2 sunt preluate în acest volum (2028. Focul, 1921. Variante).

Volumele de proză scurtă îi prilejuiesc desfăşurarea unor exerciţii de stil. Spre deosebire, însă, de modelul academic-programatic al lui Romulus Vulpescu, de care ne amintim peste zeci de ani ca reper, Horia Gârbea schimbă, de la un text la altul, digitaţia fără a face paradă. Pur şi simplu selectează maniera adecvată mediului subiectului abordat. Iar această expoziţie stilistică lipsită de emfază atinge perfecţiunea exact în acest cel mai recent volum. Dacă n-ai şti că cel puţin 2 texte, cele preluate din antologii, sunt scrise nu mult mai devreme dar mai devreme, ai zice că montajul celor 9 texte conturează deliberat o frescă a mediului românesc pe mai multe generaţii şi straturi sociale.

Iată dece am renunţat la schema standard de a recenza un volum de proză scurtă înşirând două vorbe despre fiecare piesă componentă. Deşi toate respectivele volume (începând de la Imperiul generalilor târzii – Bogdan Suceavă, dublă ediţie digitală, apoi tipărită, 2002-2003) conturau tablouri-viziuni de ansamblu, prima cumva asupra acestora personalitatea povestirilor individuale. Deloc mai accentuată decât prozele din Plăcinte cu ighemonicon. Este diversitatea stilistică a acestora din urmă care mă îndeamnă să încerc a stimula la maximum curiozitatea cititorului.

Evit, pe cât posibil, mărturisiri primare (spre primitiv) de genul mi-a plăcut cutare piesă. merg (cât merg) la modul colocvial. Cu sau fără o cafea. Nu merg înre-o cronică. Aceasta poate surprinde esenţa cărţii aferente sau poate greşi flagrant. Dar trebuie să respecte cititorul. Alibiul că un cadru universitar de la litere poate afirma fără jenă ca nu i-a plăcut romanul Crime la Elsinore (în timp ce habar n-are că o proză din Fratele mai destept al lui Kalaşnikov e preluată de autor dintr-o antologie coordonata chiar de el – e inacceptabil pentru codul de conduită adoptat în cronici. Dar cum să-mi exprim decent preferinţa pentru singura piesă complet nonvioentă din volum? Deşi, de pildă, în primele 2, tensiunea e manevrată mult mai sugestiv, ilustrând duritatea. Atmosfera Sinaiei, un punct nodal al unei epoci, legând el, punctul, multe fire definotorii ale realităţii româneşti de-a lungul a mai bine de un secol, e redată exemplar printr-un seducător – şi aparent benign – joc de umbre chinezeşti. E adevărat că jocul e accesobil doar cititorului cu lecturi decente. Dar ce alt cititor îl citeşte pe Gârbea? În cazinoul sinaiot, focar social în epocă, Felix Sima, acum medic renumit, îl întâlneşte pe Stănică Raţiu, alături de… Gore Pirgu. Acesta evocă obligatoriu jocurile de la Arnoteni şo compania lui Paşadia. Sigur, cazinoul nu e un loc pentru Pena Corcoduşa. Dintr-un condei, calitatea de senator a personajului matein, trage un flit clasei politice (ca să zic aşa). Şi e în conflict cu deputatul… Gheorghidiu. Nea Spirache Necşulescu şi el implicat în politică, traversează fantomatic scena. Felix află că Otilia a divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, iar acum toacă un conte hispanic. Finis coronat opus: Felix e prieten cu Grig. Iar Cazinoul surprinde scandalui acestuia cu Mona. Aventura căreia de a se regăsi pe cer alături de Alcor e abstrasă, odată recuperată dintr-un orăşel nenorocit. Pe Sebastian l-ar fi durut, de n-ar fi ajuns… huligan. Lectura acestor 7 pagini mi-a oferit un insolit exerciţiu de praxă a butadei lui Blaga: Literatura nu se citeşte. Se reciteşte. Dacă printre cititorii cronicii (a cărţii sunt certamente mult mai mulţi) se află profesori de română, le sugerez să le ofere elevilor din clasa terminlă 7 pagini xeroxate cu această adorabilă piesă.

Despre Miss Litoral 1984 şi, mai ales, de Plăcinte cu ighemonicon a vorbit îndeajuns Emil Lungeanu în Cartea recentă. Mă voi limita, acum şi aici, la diagnosticul corect asupra piesei principale, care dă titulul volumului horiagârbesc: o parodie după Pricepele lui Eugen Barbu. Personajul cheie, declanşatorul dramei, italianul principelui (se observă diferenţa de grafiere), cittorul de zodii, care-şi zicea şi alhimist trimite la messer Ottaviano. Numele dregătorilor au şi ele semnificaţii încrucişate. Piesa e tipică pentru autor, o farsă explozivă.

Specific autorului, arhaismul ighemonicon serveşte prin ironie intenţiei parodice. Dacă ne raportăm la buchetul de sensuri pe care-l redă DEX.

 Înainte de a mă opri la piesa pe care o consider cea mai impresionantă, să subliniem, deşi am mai spus-o în linii mari, că cea mai recentă antologie coordonată de autor, din care a preluat în acest volum piesa 1921. Variante e prima tematică. Marcând centenarul Marii Uniri: 1918. Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost. Relectura piesei, altfel integrată concepţiei volumului, la interval de un an de la apariţia antologiei, propagă o rezonanţă simultan nostalgică şi plină de humor.

Dece consider piesa Poveste românească de Crăciun sau moartea şi învierea lui Moş Crăciun ca fiind cea mai impresionantă? E adevărat că Horia Gârbea impresionează prin versatilitatea stilistică. Ni-l putem închipui clăpăţind cu surâs subţire la un instrument cu mai multe claviaturi etajate. Dar întreg scrisul său are, dincolo de diferenţele stilistice, un ce comun. Spectacolul, cum observa autorul Cărţii recente. Dar un spectacol foarte personal. Cu întorsături de grand guignol. Ei, bine, piesa la care ne referim are un ton complet inedit. Confesiv. Sună mai intim decât o pagină de jurnal, nepublicabil. Sună ca o meditaţie pe marginea acelor vremi. Nu ştiu cum şi dacă resimt această dimensiune unicat cititorii din alte generaţii decât cea care a trăit vremile şi vremurile. Senzaţia pe care am încercat s-o sugerez e fără tăgadă cea indusă cititorului din acea generaţie. Ea dezvăluie un autor surprins într-un moment de adâncă sinceritate, renuntând la tehnicile savante, savuroase şi subtile pe care le foloseşte curent.

Una peste alta, ca cititor asiduu al unui procent majoritar al literaturii lui Horia Gârbea, consider Plăcintele cu ighemonicon cel mai complet, evocator şi rezonant volum al său de proză scurtă.