De la cel dintâi raport de lectură (las altora să numească aceste texte de gen – cronici de întâmpinare) – http://oldrimsix.info/poet-totodata-cronicar/, – propus cu apoape un an în urmă cu privire la Mihaela Meravei (şi publicat de poetul Florin Dochia în propria revistă Urmuz), activitatea publică a autoarei a continuat în ritm accelerat. Pe lângă volumul de cronici Anamneze poetice (Editura Rafet, 2018), semnalat în articolul citat mai sus, au apărut nu puţine cronici, precum şi medalioane poetice în diferite reviste: ExPonto, Agora, Inter Artes, Oglinda literară, Plumb, Argeş etc.
Volumul relativ recent, Cu oraşul nostru se întâmplă ceva ciudat (Editura Ex Ponto, 2019) a suscitat un ecou remarcabil. Vom cita doar cronicile aplicate ale vasluiencei Vasilica Grigoraş (http://www.logossiagape.ro/2019/08/04/vasilica-grigoras-de-ce-spune-mihaela-meravei-cu-orasul-meu-se-intampla-ceva-ciudat/) şi a lui Florin Dochia (Argeş, nr. 11, 2019, pg. 21).
Consecventă cu universul familial din antologia de autor, recenzată poeta îş dedică acest cel mai recent volum mamei sale. Şi nu oricum. Nu pur şi simplu. ci cu dragoste. Dar nu numai atât. Pe coperta a patra, în locul unui/unor cartuşe girante, ea pecetluieşte opul cu un poem reprezentativ. Intitulat mama ştie. Reprezentativ deoarece cele 30 de versuri inegale oferă o vitrină sui generis a procedeelor lirice marcă personală. Să notăm concluzia:
mama ştie doar este mamă
toate poeziile vin azi în poala ei
să mai asculte o poveste despre
cât de fericită este ea când eu iubesc.
Formula dedicaţiei devine, astfel, simbolizantă. Sintagma cu dragoste e una din cheile de lectură a volumului. Şi vom vedea, mai la vale, că structura volumului, concepută ca o carte de vizită, e subtil anticipată de această cheie.
De altfel poemul este inserat, cumva ascuns, la pagina 87.
Precedat de două poeme oarecum pregătitoare, pe tema oraşului, cel care dă titlul volumului (pg. 11) operează iniţial cu un abur vag distopic, pentru a pune un punct metaforic îndrăzneţ, pe un i rezonant, folosit, la vremea sa şi de Marin Sorescu:
semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago
mă zbat, ca un salao, în plasa destinului
incapabilă să renunţ la peştele cel de toate zilele
din care-mi hrănesc muza.
Alţi cronicari (citaţi mai sus) diagnostichează poezia autoarei ca demetaforizantă. Dincolo de faptul, demult admis cel puţin tacit, că materia poetică autentică lasă loc de interpretări de reală diversitate, acest poem e fericit ales să intituleze volumul. Concluzia sa e fără echivoc:
de cealaltă parte a pământului
un oraş şchioapătă
din lipsa poeziei.
Concluzia justifică, fie şi indirect, interpretarea celuilalt cronicar citat, a cuvântului ciudat din titlul poemului şi al volumului. Un simplu click ne oferă lista interetărilor, pe care autoarea cronicii le numeşte conotaţii. Ni le putem asuma sau nu, dar putem propune şi semnificaţia genuină, etimologică, a cuvântului de origine slavă: minunat. Poeta s-o fi gândit sau nu la subtilitatea asta, dar i-a lăsat cititorului libertatea să o facă. Subtilitate care nu-i e defel străină poetei. Nu doar aici.
Dece am selectat şi integrat cronicile citate? Întâi de toate nu le-am contrazis. Dimpotrivă. Le-am apreciat pe ambele. Ca să nu folosesc banalul, amorful mi-au plăcut. Tocmai pentru a da un prim contur spaţiului receptiv în care e loc şi pentru o lectură alternativă. Cele două cronici diferind şi între ele. Va viziune şi mai ales ca limbaj. Să facem un pas mai departe e această linie. Volumul se încheie, ca altele pe care le-am întâlnit, cu un capitol de Opinii critice. Ale câtorva zeci de autori, diferiţi ca notorietate. Pe exact 20 de pagini. Exclud din capul locului interpretarea acestei structuri ca simptom de veleitarism. Am întâlnit şi aşa ceva, în periplul lecturilor. Fără să semnalez explicit senzaţia. Calitatea intrinsecă a versului meraveian (sper să-mi fie scuzată invenţia, căci nu se vrea facilă) exclude, de fapt, indiferent de mine, veleitarismul. Dar să considerăm cronicile întâlnite (dintrecare cele două abia selectate ca exemplificatoare la pachet cu referirile critice selectate de autoare. Dece? Nu ca să ilustrăm diversitatea inerentă a recepţiei lecturilor. Ci pentru a sublinia o singularitate. Consangvină cu propria observaţie. Un singur critic notează şi o face en passant, dimensiunea ludică a poeziei Mihaelei Meravei. Dece toţi ceilalţi trec pe lângă această dimensiune? Elementar: deoarece toate celelalte specificităţi sunt în lumină (sic). Lumina însăşi, ca substanţă poetică. Vizibilă pentru mai toţi criticii. Ludicul poetei e foarte discret. Distribuit ca impuritatea ce face dintr-un dielectric – semiconductor. N-am ales metafra tehnicistă deoarce n-aş fi avut alta mai umanistă la îndemână. Ci pentru a reaminti, indirect, formaţia ei tehnică fundamentală, aflată sub hipoderma celei poetice.
Mi se vor cere cel puţin 2-3 exemple de ludic. Poate nici n-or fi mai multe. Dar prezenţa simultană a internetului cu Eliade (pg. 17) e, pentru cututorul care mă aflu, fără echivoc. Contestabilă dovadă, la rigoare, din majoritatea perspectivelor conturate în florilegiul critic. Bun. Şuvoiul de fractali din sufletul poetului e o imagine poetică stricto sensu. Chiar dacă nu la îndemâna cititorului care n-are noţiunea. Dar cu atenţia sensibiizată de primul exemplu te abţii greu să surâzi. Discret, desigur. Aceeaşi atenţie atrasă surâde la quasicomicul imaginii vena aceea de pe frunte pulsa sistolic / ca un Obi nărăvaş, gata să se reverse peste mine. Dar suntem la km 0 şi borna stă cu ochii-n soare?Ei, cititorii dotaţi cu această sensibilitate la ludic n-au decât să continue să caute. Vor mai găsi.
Să plasăm două spectacole (termenul trebuie luat cu toată prudenţa în sensul lui primar, de expunere publică) poetice în raport comparativ. În nici un caz de competiţie, de excluziune reciprocă. Nici de pandant. Ci doar de considerare paralelă. Într-o cronică anterioară mă refeream la ceea ce numeam ironia respectivei poete. Care poetă numea propria ironie, vizibilă cu ochiul liber pentru mine, cu nuanţată atenuare, latură ludică. Ei, bine, am citit mai multe cronici ale respectivului volum. Care era unul de debut. Cronicile treceau falnic şi fără păs pe lângă dimensiunea acelei oferte poetice. Oricum am numi-o. Dacă ce consideram vizibil nu era, de fapt, larg vizibil, doza de ludic din poezia Mihaelei Meravei e nu numai mult mai discretă, dar mai ales ecranată de toate celelalte calităţi observate de areopagul de critici. Cu care n-am, absolut deloc, de gând să polemizez. Doar am datoria să semnalez ce simt.
Ei şi ce-i interesant e că ambele poete au volume de critică publicate. Şi mai interesant e că vin din direcţii culturale diferite. Că ambele producte poetice, punctual acest proaspăt volum, se citesc nu cu plăcere, c cu savoare, devine o afirmaţie banală.
Related Articles
No user responded in this post