“Constat de multe luni tendinţa tot mai accentuată a presei şi a noilor media de a muta orice discuţie în zona ruşinii şi a demonizării incorectitudinii politice. În cazul Bodnariu, de cel mai recent exemplu, nu se discută despre istoria ruşinoasă a unui stat ca Norvegia în ceea ce priveşte atitudinea faţă de copii – amendat de CEDO pentru maltratarea copiilor din orfelinate între 1945 şi 1980, reclamat la Parlamentul European pentru abuzuri în serviciul de protecţia copilului în perioada 1980 – 2009, prezent în sute de procese pentru răpirea de copii din familiile lor în Rusia, Polonia, Cehia, Turcia, India, Republica Moldova şi în altele, fruntaş în ceea ce priveşte sinuciderile în rândul tinerilor, uneori în chip terorist – a se vedea cazul Breivik… nu, nu despre aceste lucruri este vorba, cu alte cuvinte despre modul abuziv în care operează o organizaţie stat în stat, în totală lipsă de transparenţă, cum este Barnevernet, ci despre a bate sau a nu bate copiii! A fi sau a nu fi penticostal. A respecta sau a nu respecta legile unei ţări. Bineînţeles că nu susţine nimeni că trebuie să-ţi baţi copiii, să fii habotnic şi să eludezi legile ţării! Cu condiţia ca reversul să nu constituie un abuz! O abatere minoră nu se corectează printr-un abuz major – aceasta este discuţia!…
Pe de altă parte, în chestiunea refugiaţilor/migranţi, nu s-a discutat decât recent şi cu mare reţinere – reţinere până la tentative, aproape reuşite, de muşamalizare – despre faptul că o masă mare de oameni, asupra căreia autorităţile de frontieră şi, mai târziu, de evidenţa persoanei, de siguranţă şi ordine publică etc nu exercită niciun control, pot constitui un pericol pentru cetăţenii spaţiului european, copleşit – invadat, după cum este evident – de peste 1 milion de oameni în mai puţin de un an. Nu, nu se discută despre siguranţa cetăţenilor europeni, ci despre a fi sau a nu fi umanist! A fi sau a nu xenofob, islamofob, încuiat. Nu contează că legile Uniunii Europene impun anumite condiţii la traversarea graniţelor ei, că acordul de la Dublin presupune analize individuale pentru fiecare solicitare de azil, că spaţiul Schengen este protejat prin legi specifice. Nu, în toate aceste cazuri, legea nu mai trebuie respectată în litera ei, ca în cazul copiilor lui Bodnariu.
Cele două situaţii au în comun doar corectitudinea politică, aplicată ca în povestea boierului care, dacă se supăra, i se tăia nasul.”
Spre ruşinea – şi culpa – mea, am omis, atunci când am salvat, într-un word unde aveam de gând să dezvolt subiectul de azi, fragmentul de mai sus, să notez sursa şi autorul. Să renunt la el sub motiv prudent că e şi ilegal şi imoral, başca incorect, să citezi fără a indica sursa şi autorul, ar fi păcat, ideile autorului sunt destul de închegate şi deschid firesc spre tema amânată. Aşa că-mi asum riscul ilegalităţii, imoralităţii si incorectitudinii cu o subţire pavăză: rog, adică, pe autorul citatului, în improbabilitatea că-i ajunge articolul sub ochi, să-mi comunice identitatea Dsale şi să considere că e semnalat ca autor fie şi a posteriori.
Mă gândisem să abordez fenomenul, hai să-i zicem Barnevernet, după ce va trece nu în uitare, dar în zgomotul de fond. În penultima pagină, cu corp 5, a cotidianului simbolic. Nu numai pentru a mă distanţa, pentru o perspectivă cuprinzătoare, nu numai pentru a mă adresa unui public, cât e el, liber de emoţia numărării din oră-n oră a semnăturilor pe petiţia online adresate regelui Harald al V-lea al Norvegiei. Ci mai ales pentru a lăsa să opereze un vechi test: ce amănunte mai ţin mine de la prima ştire pe subiect. A propos, după entuziasmul primelor zile, când se atinsese numărul de 100,000 semnături, petitia s-a cam epuizat, stabilindu-se la aproximativ 120,000. E un record spectacular în categoria petitilor online adresate Norvegiei. Că media românească (ne bazăm prea puţin pe alte surse, luîndu-le în considerare doar pe cele citate în media autohtonă şi pe o singură reţea de socializare) a ocultat acest demers de largă reprezentativitate, cu excepţia postului TV initiator, nimic mai de aşteptat. Ce contează e că petiţia s-a încadrat, cu o pondere importantă, în suma demersurilor publice în favoarea familiei Bodnariu şi a celor 5 copii ai acesteia.
Înainte de a analiza particularităţile Norvegiei în materie de abordare a protecţiei copilului dintr-o perspectivă cât mai largă în spaţiu, timp şi mediu cultural, e necesară, pentru contextualizare, o trecere în revistă oarecum telegrafică a faptelor. Nu cronologic, ci fapte circumstanţiale.
Au fost mai multe cazuri dacă nu similare, cel putin omologe. Copii smulşi de Barnevernet, structura zisă de protecţie a copilului din Norvegia, din braţele unor părinţi. Fie imigranţi români, fie ai unor familii mixte, cu un membru, de regulă tatăl, provenit din România. Dar numai acest cel mai recent caz a stârnit avalanşa de manifestări publice de atitudine şi de protest. Dar nu e vorba numai de copii români. Ci din mai multe ţări, din care autorul necunoscut citat de mine pomeneşte 6. Mass media n-a precizat ce procent din cazurile socotite abuzuri de către subiecţi şi de ţările lor de provenienţă s-au rezolvat pozitiv, dar diferiţi români rezidenţi în Norvegia au mărturisit în direct că, deşi majoritatea populaţiei norvegiene aprobă (nu ştim cât de activ, cât de pasiv) modus operandi al Barnevernet, există şi aclo destui care socotesc situaţia ca abuzivă. Din reacţiile celorlalte ţări de provenienţă, merită menţionată atitudinea lui Milos Zeman, preşedintele Cehiei, care a considerat pur şi simplu comportamentul Barnevernet ca nazist. Iar ministrul de externe al Indiei s-a urcat în avion şi a aterizat la Oslo. A doua zi cazul în speţă se rezolvase. Demnitarul indian le-a oferit oficialităţilor gazde de ales între a rezolva imediat cazul şi a asista la retragerea tuturor afacerilor indiene din Norvegia. Nu i s-a mai răspuns, cum a făcut, politicos, de altfel, cabinetul premierului norvegian unui jurnalist român, care solicitase, tot resepctuos, un punct de vedere oficial asupra cazului Bodnariu, că Barnevernet e un organism autonom, asura căruia ministerul de resort nu are nici o autoritate.
Două elemente făcute cunoscte de mass media cu ocazia acesteu drame personale completează tabloul. Expresia maltratarea copiilor din orfelinate între 1945 şi 1980 se cere explicate celor cae nu cunosc situaţia. Norvegia a fost ocupată de regimul nazi, timp de Laaproape 5 ani. La fel ca o bună parte a Europei. După război, însă, a fost singura ţară eliberată care a rezolvat intr-un fel brutal o probemă socială inerentă. E de neconceput ca exclusiv în Norvegia să se fi născut o promoţie de copii din taţi aparţinâd ocupantului. Dar numai acolo aceşti copii au fost adunaţi în orfelinate, deci smulşi din braţele mamelor lor băştinaşe şi supuşi unui tratament cel puţin marginalizant. După 1980, sistemul national de protecţie a copilului s-a dezvoltat pe linia ce a dus la standardul la care constatăm că se află acum. Un distins sociolog, care a adus la cunoştinţa publicului, în premieră şi în direct, această realitate, oferea o interpretare psihologică ce pare, la prima vedere, plauzibilă: un complex de vinovăţie supracompensat, care ar fi dus la saltul de la o extremă la alta. Da şi nu. Căci există ceva comun între tratamentul faţă de mamă şi copil atunci ca şi acum: excesul şi brutalitatea. Un anume pocent din copiii trataţi astfel rămân taraţi p viaţă. Criminalul Breivik a fost un asemenea copil. Smuls de lângă mama sa la 4 ani.
S-a mai speculat că această mentalitate are rădăcni adânci în tradiţia vikingă. Exclus nu-i. Dar atunci dece mentalul colectiv subconştient nu s-ar fi păstrat decât pe linia fiordurilor, nu şi în Danemarca, nu şi în Normandia, unde vikingii au devenit francezi într-un secol şi jumătate, nu şi pe coasta amalfitană şi în Sicilia, nu şi în Rusia? Poate deoarece fiordurile au fost peste un mileniu furnizoare de aventurieri, care s-au sedentarizat pe unde au ajuns, sau au dispărut? (vezi vecerniile siciliene).
Al doilea aspect completează comportamentul abuziv al Barnevernet cu politica naţională în materie de gestionare a copiilor smulşi din familii: familiile surogat au avantaje inimaginabile: alocaţii imense, chiar la standardul norvegian, facilităţi economico-sociale ca în nici o altă ţară. Coerenţa politicii e semnificativă, încât clamarea autonomiei Barnervernet sună întrucâtva ipocrit. Dacă ar fi vorba de copii fără părinţi, formaţi astfel ca cetăţeni, ar avea sens. Dar a lua cu forţa copii dintr-o familie pentru a-i da alteia?
Interesant, statistica fenomenului e complementară atitudinii statale. Ţinta acestei politici stranii nu sunt, totuşi, imigranţii, cum s-a speculat până la mediatizarea datelor statistice. Numărul cazurior, de ordinal miilor pe an, a crescut, cel puţin din 2009, de când au fost publicate aceste date. Dar proporţia e mai mult decât inegală. La un copil de imigranţi, sau din căsătorii mixte revin 7-8 copii băştinaşi. Ceea ce anulează toate ipotezele care au circulat, dar accentuează bizareria fenomenului. De-ar fi fost invers, ar fi avut o raţiune posiblă, fie şi una cinică. Reacţiile ţărilor de provenienţă sunt, firesc, complementare. Nu putem zice invers proporţionale, căci termenul ar însemna un raport cantitativ precis, iar intensitatea şi amploarea reacţiilor e mai dificil cuantificabilă. La nivel statal media românească n-a citat, în această perioadă, cât subiectul a ţinut prima pagină decât reacţia verbală a preşedintelui ceh Milos Zeman şi cea concretă a ministrului de externe indian. Deşi textul autorului necunoscut, cu citarea căruia ne-am început analiza, sugerează mul mai mult. Cum au reacţionat România şi românii? Autorităţile – la fel de slab, timid, simbolic cum o fac în toate cele, politic, economic, institutional. Cel puţin un post TV, altfel demonizat de majoritatea mediei obediente, controlate în diferite proporţii, ori cu parti pris liber asumat, a informat amplu şi intensiv publicul propriu, de mai multe ori pe zi şi organizat petiţia online cu peste 120,000 de semnături, a făcut interviuri cu familia mixtă oropsită şi cu alţi români rezidenţi, dintre care un director de grădiniţă şi a avut, caz unic în media românească, un schimb de mesaje oficiale cu guvernul norvegian. Evident, a oferit şi spaţiu comentatorilor profesionali. În măsura în care şi alte surse media românofone vor fi reflectat, în diferite proporţii, cazul familiei Bodnariu şi ai celor 5 copii, autorul acestor rânduri are o imagine nu îndeajuns de consistentă, deşi nu nulă, pentru a comenta. Un atare subiect mediatic cerea concentrare maximă.
Este Norvegia un unicat, în Europa şi în lume? În materie? Da şi nu. Succinta descriere de mai sus susţine cu fapte(le citate) un răspuns pozitiv. Cu o posibilă, ipotetică explicaţie, pe care am dus-o cu cel puţin un pas mai departe decât o făcuse media perioadei. Acel îngust segment mediatic la care am avut acces. Subiectul specificităţii comportamentului statului norvegian şi al istituţiior sale e improbabil să nu fi făcut până acum obiectul cercetărilor psihosociologice şi e firesc să facă în continure obiectul acestora. Doar că nu avem înformaţie sistematică în materie. Dar ceea ce n-am găsit, în limitele documentării, remarcat de cineva, e un aspect logic şi dramatic. Chiar unic în felul său, comportamentul norvegian în materie nu e izolat. E doar un caz limită al fenomenului care domină întreaga civilizaţie căreia îi aparţinem. Indiferent cum o numim, occidentală, iudeo-creştină, ori euroalantică. Anume preponderenţa corectitudinii politice. Disproporţiile şi constrângerile antiumane ale statului norvegian şi al instituţiilor sale de profil nu sunt decât excrescenţe ale sistemului de disproporţii şi constrângeri ce domină progresiv Europa, UE sau non UE. Şi zona transatlantică de la nord de Rio Grande. Graniţă civilizaţională din ce în ce mai estompată, de altfel. Cititorul român a auzit, la nivel de masă, de corectitudinea politică în 1995, din cartea de debut a lui Horia Roman Patapivici. Care, în urma unei vizite peste aocean, îl numea sec comunism american. Atunci părea o curiozitate, acum deja majoritatea românilor a adoptat mentalitatea acestei paradigme neototalitare şi prea puţini îşi mai amintesc termenul lui HRP. Deloc neinteresată e şi propria evoluţie a intelectualului HRP însuşi. Cum acea carte dezvoltă articole publicate de gânditorul cu pregătire de fizician şi de filosof în anii 91-94 în săptămânalul 22, un segment din publicul românesc va fi cunoscut termenul în avans. Dar, oare, prefixul neo are sens? Şi cât are? Un răspuns îl găsim în cartea Fascismul liberal (Jonah Goldberg 2008, versiune românească Polirom, 2010). O istorie critică a stângii euroatlantice de-a lungul secolului XX şi al începutului de mileniu. Tabloul scriitorului şi publicistului american pare, totuşi, deja puţin depăşit.
De ce structuri e reprezentată această stângă azi? În USA, evident, de cercurile intelectuale legate de partidul democrat. Paradoxul e, însă, în Europa. Unde mentalitatea corectitudinii politice e decelabil mai accentuată in PPE. Pe care obişnuim al numi partidul fără noimă şi doctrină. Cu trimitere la sintagma populară fără neam şi dumnezeu, prin care românul se referea la sigla electorală FND, din 46. Mai accentuat în PPE, care domină UE, decât în partidele social-democrate şi socialiste, stânga tradiţională, deşi nici acolo nu e şi n-are cum să nu fie prezentă, în proporţie relativ mai redusă.
De corectitudinea politică am vorbit şi vom mai vorbi. Dar oricât de rezumativ e tabloul fenomenului Barnevernet, nu avea sens să fie schiţăt fără a-l relaţiona cu cel al civilizaţiei căreia îi aparţinem, oricum am numi-o. Barnevernet nu e decât oglinda deformantă, precum cea a Crăiesei Zăpezii, din povestea lui Hans Christian Andersen, în care Euroatlantida corectă politic are şansa paradoxală să se privească.
Related Articles
No user responded in this post