CADE ŞI AL DOILEA CATARG

Subiectul articolului de azi s-a schimbat, succesiv, în intenţie, de câteva ori. Sub imperiul actualităţii. Decis deja de alaltăieri, când comunicatul Casei Regale s-a propagat în mass media şi, consecutiv, în singura reţea de socializare cu care am contacte, facebook, să nu evit înscrierea în cotidian. Fui stimulat azi dimineaţă (5 martie, n.m.) de postarea unui scriitor şi jurnalist trecut de prima tinereţe. Postarea căruia o receptai ca antinomică bruştei dar deloc surprinzătoarei diatribe a expreşedintelui. Dece tocmai asta, când un mare număr de civili au vorbit în spaţiul public, componenta internautică a acestuia, a vorbit cu bun simţ de regele Mihai? Simplu. Deoarece, sub imperiul ştirii despre inerenta stare precară a sănătăţii regelui, toate mesajele sunt pios emoţionale. Centrate pe rugăciune. Postarea la care mă refer, fără a preciza identitatea autorului, e un memento, echilibrat şi decent. Obiectiv chiar. Dar nu detaşat. Cu implicare subiacentă.

M-am mai referit la persoana regelui Mihai o singură dată, dar indirect. În articolul Semnificaţii corelate ale zilei de 25 octombrie (25.10.2012). când anume era mai potrivit să-i dedic um memento decât acum, când existenţa-i fizică e provocată la limită. În nici un caz după ce va expia firesc. Şi inerent. Încă de câd se rezuma la mesaje anuale la Europa Liberă, echilibrul într-adevăr majestuos al modului cum regele s-a manifestat (în) public cere o abordare quasijurnalistică pe măsură. Ceea ce, în ciuda antrenamentului personal, nu am garantia 100% că voi reuşi. Aşadar voi evita să-l consider un personaj tragic. Clişeu oricum destul de uzat. Că destinul său are o componentă cel puţin dramatică, asta nu mai tebuie argumentat.

Nu-i voi schiţa biografia. Nimic n-ar fi mai prezumpţios faţă de statura lui şi nimic n-ar fi mai rău facut. Plec de la premiza că cititorul are la dispoziţie Wikipedia. Oricât de relativ e creditul pe care i-l acord. Instituţiei. Creditul acordat cititorului e nelimitat.

Când a ţinut imecabilul discurs în faţa parlamentului, împlinise 90. Deci se născuse în 1921. După căsătoria rebelă a tatălui său cu Zizi Lambrino – gest a cărui urmare târzie e apariţia personajului de tinichea, pretins prinţ. Folosit cu rea credinţă, succesiv, de Ion Ilici Iliescu şi mai abitir de Traian Băsescu, din funcţia Dlor de preşedinţi de stat. ca unealtă de aceeaşi rea credinţă, împotriva regelui şi a regalităţii însăşi. Oricât de abstractă, oricât de simbolică a devenit aceasta. După constituirea de facto a României mari, dar înainte de încoronarea bunicului său la Alba Iulia. Uns rege cumva asemeni utimului împărat Aisingioro “Henry” Pu I, la vârsta la care n-avea cum să-şi înţeleagă funcţia dincolo de nivelul superficial şi retrogradat de propriul tată 3 ani mai târziu, efectele psihice, inevitabil negative, n-aveau cum sa nu se instaleze şi să se manifeste, cu ponderi diferite şi variabile, pe termen imediat, pe termen mediu şi pe termen lung.

Dacă s-a manifestat în îndelungatul exil cu masivă demnitate, e de presupus că acest fapt e efectul combinat al unei naturi pozitive, concrete şi sănătoase, dar şi al unei educaţii potrivite, de la vârsta de 9 ani încolo. Dacă l-a detronat, tatăl său i-a alcătuit o clasă şcolară compusă din elemente selecţioate cu discernămt din toate straturile sociale. Un micromediu destul de reprezentativ pentru populaţia ţării pe care se presupunea că o va conduce la un moment dat. Din câte ştiu, un prieten pe termen lung, devenit ulterior secretar particular, Mircea Ioanniţiu, făcuse parte din această clasă selectată. Dar informaţia trebuie luată sub beneficiu de inventor, în timpul redactării n-am găsit confirmări documentare.

De pasiunea copilului şi apoi a adolescentului pentru mecanică, maşini şi avioane s-a vorbit şi scris aşa de mult, că n-aş produce valoare adăugată. Un singur amănunt, cu semnificaţie relativă. Cartea de citire de clasa a patra, un manual universal sui generis, a cărui structură, cu limbaj inerent diferit, am prins-o şi eu, editată prin a doua jumătatea anilor 30, conţine o povestire despre vizitarea, de către anturajul copilului regal, pe un aerodrome. Explicându-i-se că avioanele apără ţara, a cerut să se dea bani penru cumpărarea unui avion. Acuma sigur că acest clişeu nu e inedit şi că acel copl habar n-avea că partea rezervată educaţiei lui din bugetul casei regale nu se apropia nici pe departe de costul unui avion militar, dar rostul amănuntului e interesant. Cu tot efectul propagandistic, adolescentul avea exact firea care i-ar fi cerut să facă exact acelaşi gest.

Dacă preocuparea lui Carol al doilea pentru educaţia fiului, pe care-l numise mare voievod de Alba Iulia a fost partea pozitivă a contribuţei regelui la formarea fostului şi viitorului rege, părţile negative, conjugate inerent au contribuit la firea sa rezervată. Îndepărtarea mamei sale, exclusă din anturajul lui Carol II odată cu revenirea în ţară şi revendicarea titlului de rege, cu cea numită Duduia (Elena Wolff redenumită Lupescu), la o vâsta sensibilă, apoi prezenţa în acest anturaj intim a favoritei regale. Care a manifestat faţă de el un amestec de falsă bunăvoinţă cu falsă neutralitate. Mihai a fost nevoit să devină un adolescent retras. Fondul său sănătos l-a împiedicat, în atari condiţii, să se înăcrească.

Şi, har cerului, presiunea subtilă, ostilitatea abil deghizată, nu l-au determinat să înveţe a urî. Fără a avea la îndemână documente care nu cred să nu se poată căuta şi, eventual, găsi, documente care să ateste rolul educaţiei creştin ortodoxe, sună mai mult deât plauzibil că aceast factor educaţional îşi va fi avut rolul său. Cum documentele de epocă nu vorbesc de vreun duhvonic, care nici n-ar fi fost acceotat la curtea lui Carol II (ale cărui aferate sentimente creştine nu depăşeau nivelul propagandistic, regele celor 10 ani qvând un profil amoral. Aşadar e foarte probabil ca la baza educaţiei creştin ortodoxe a copilului, până la 9 ani, când mama sa fu îndepărtată, va fi stat tocmai aceasta. De înţeles, dată fiind originea ei grecească şi educatia rigurasă în termenii epocii.

Lipsa mamei timp de 10 ani, între 9 şi 19, avu, după abdicarea lui Carol al doilea, un probabil efect compensator, regina mama fiind, timp de următorii 7 ani, până la propria sa abdicare forţată, un sprijin discret, dar ponderal. În acord firesc cu atributele istroice ale acestei funcţii neoficiale.

Cred că nu e nevoie să fii psiholog, indiferent de perioada eventualelor studii, pentru a face ipotezele interpretative de mai sus. Care ţin de bunul simţ şi de experienţa de viaţă. Fireşte, psihologi din actuala ultimă generaţie, sunt liberi să fie în dezacord.

E, poate, momentul să mărturisesc că textul a luat cu de la sine putere, direcţia psihologizantă pe care se vede c-a luat-o. fără a înăbuşi o altă turnură, dincolo de oportunitatea subiectului habar n-aveam cum aveam să-l dezvolt. Dar, de aici încolo, această cale devine mult ma idificil de urmat. Deoarece până la abdicarea forţată, biografia regelui e mult mai cunoscută public decât în următorii 42 de ani. Iar de la începutul lui 1990 până la ştirea despre problemele majore de sănătate informaţia nu e quasinulă, dar încă departe de minimum rezonabil.

Rezumând la esenţă perioada sistemului colonial roşu, cu toate aparenţele de independenţă, cât reală şi până unde, ale celui de-al doilea lider comunist, două sunt elementele definitorii: tratarea regelui alungat ca duşman al regimului, deci nu numai ocultarea mediatică şi extirparea din istorie, ci, mai ales supraveghera operativă permanentă de către Securitate, de-a lungul a aproaoe 2 generaţii. În fapt aproape 3. Căci tratamentul aplicat regelui şi familiei sale după 90 n-a diferit decât de la un moment încoace şi până la un punct. Ilustrarea acestei ultime afirmaţii e prea cunoscută pentru mai exemplifica. Persoane din anturajul regelui, dintre care unele i-au făcut reale servicii mediatice, s-au dovedit a le fi făcut ca acoperire la rolul lor de supraveghere.

Al doilea aspect al peroadei de până în 89 ţine de dimensiunea existenţială la nivel concret, trivial. Căsătorit la puţin timp după expulzare, cu prinţesa Ana de Bourbon Parma, regele a avut 5 fiice. Oarecum ignorat de establishmentul occidental, care, din pragmatism politic, nu-şi prejudiciau delicatele relaţii cu imperiul roşu şi cu satelţii acestuia de dragul unui personaj scos din istorie. Sau – rezumat la condiţia sa istorică. Regele a găsit căi de subzistenţă tocmai valorificând pasiunea sa menţinută din copilărie. A funcţionat printre altele, ca pilot de încercare. În beneficiul unor companii contructoare. O constantă biografică semnificativă, care l-ar face pe copilul serios care fusese mândru de ceea ce avea să devină la maturitate. Cu toate provocările destinului.

Conditia materială a familiei regale n-a rămas, har cerului, la nivelul primilor ani de după expulzare. Iar de la un moment încoace a devenit chiar confortabilă, prin regularizarea – relativă oricum – a contenciosului legat de proprietate, restituirea celei confiscate ilegal regelui şi dreptul de folosinţă al unor proprietăţi ale statului. Ceea ce i-a făcut pe unii jurnalişti cu greutate să-l ia la vale pe rege, sugrând cumpărarea lui cu bacşişul unor restituiri.

Nu are rost să insist asupra acestor lucruri cunoscute. Sau lesne cognoscibile. Ce are sens să fac e să subliniez că de-a lungul acestor fluctuaţii de tratament, ca sa mă limitez la eufemisme, regele şi-a păstrat statura şi atitudinea. Cel puţin acolo unde era esenţial. La nivel public. Interviurile televizate au proiectat imaginea aceleiaşi persoane: discret, demn, aproape timid, ireductibil la modul ultrapoliticos şi chiar deţinător al unui humor secret.

Constanţa riguroasă a comportamentului regal a lăsat şi lasă în off side întreaga faună politică postdecembristă. Cu o singură excepţie. Care îi seamănăşi cu care regele se aseamănă. Acela a fost şi mare păcat că nu mai este – Seniorul. Corneliu Coposu. Aceeaşi statură, aceeaşi inapetenţă la compromis, aceeaşi demnitate ireductibilă şi chiar acelaşi humor secret. Sunt 20 de ani de când Seniorul s-a mutat în panteonul transparent. Regele Mihai s-a retras. N-a rămas nimeni pavăză în calea vânturilor, în calea lupilor. Chiar dacă regele n-a fost o pavăză reală. Dar acum nu mai avem nici smbol. Doar memoria simbolului. Un soi de supă din supa iepurelui.

Dar istoria supravieţuirii încăpăţânate a regelui, ajutată, poate şi de degetul proniei, al unui înger păzitor al României, ne oferă un exemplu. Înger nu mai puţin transparent. Manifestat prin rezilienţa biologică ieşită din comun, în raport cu antecesorii dinastici. Care e acest exemplu? Ce spune el? Regele a trecut peste întreaga perioadă de exil aproape de unul singur. Lăsată fără catarge, corabia României nu se poate baza, în furtună, decât pe ea însăşi.