CÂTE CEVA DESPRE CORUPŢIE

Dacă instituţia democraţiei e de provenienţă grecească şi e veche de aproape 2 milenii şi jumătate, între actuala democraţie occidentală şi cea ateniană antică nu mai e practic nimic comun, afară de nume. Participarea populaţiei la deciziile de interes public, comună formal, e, de facto, deosebirea principală. Identificarea diferenţelor nu e obiectul acestui prim text din 2016.
Sistemul parlamentar a fost inventat în Anglia. Empiric, cumva prin încercare-şi-eroare, treptat, nu în urma unor concepte apriorice. În aproape jumătate de mileniu. Cuvântul parliament, folosit în Anglia din 1239, avea, la început, sensul primar, de a vorbi. Trimişii micii nobilimi rurale şi ai oraşelor, convocaţi în 1254 de Simon de Montfort, sub Henry III, ultimul rege Plantagenet francofon, nu avea niciun rol deliberativ, necum decizional, ci exclusiv de a transmite în teritoriu deciziile Marelui Consiliu. Din momentul în care veniturile regilor au depins, însă, de un parlament cu atribuţii crescânde, acesta a devenit conştient de forţa lui. Dar asta numai în secolul dinastiei Stuart (Stewart), cu propensiuni absolutiste. În secolul anterior, dinastia Tudor (Tewdor) nu întâmpinase nici o rezistenţă din partea corpusului regatului.
Consilierii regilor, aleşi de acesta, erau răspunzători faţă de el. Funcţia de prim ministru a fost inventată datorită unei conjuncturi. George I, primul rege hanovrian (dinastie din care face parte şi actuala regină a Angliei) prezida, de drept, şedinţele corpului de consilieri, deja numiţi miniştri, cum nu învăţase engleza, s-a plictisit destul de repede de corvoada asta şi sir Robert Walpole, personalitatea cea mai reliefată din areopagul ministerial, l-a înlocuit de facto. S-a întâmplat să fie un administrator eficient al treburilor regatului. După 21 de ani la conducere, sir Robert a inaugurat responsabilitatea funcţiei sale în faţa parlamentului. A plecat de la White Hall când a pierdut majoritatea în Camera Comunelor, în 1742. De atunci datează, cu unele ajustări şi variaţii, sistemul parlamentar care funcţionează şi azi. Prima astfel de modificare avu loc în acelaşi secol XVIII, prin omogenizarea politică a guvernelor. Căci cele conduse de sir Robert eru formate din miniştri din ambele partide ale epocii, whig şi tory. De fapt, în termenii de azi, primele guverne responsabile în faţa parlamentului s-ar numi… de uniune naţională. Cât despre efemerele guverne de tehnicieni (termenul tehnocraţi e aproape absurd), niciodată n-au fost decât soluţii tranzitorii limită la crizele politice în ţările care au copiat, în timp, sistemul parlmentar englez, căci, har cerului, niciodată în ţara care a inventat sistemul.
Care să fie rostul acestei schiţe istorice? Ca de obicei, de a contextualiza problematica la zi, de a-i crea un cadru şi o bază. Walpole a condus Anglia cu înţelepciune şi echilibru, evitând conflictele interne şi externe şi stimulând economia. Rămâne una din figurile importante din galeria omologilor săi britanici. Desigur, fişa signaletică din Wikipedia nu menţionează şi e de presupus că nici Enciclopedia Britannica (am numit două extreme ale marilor baze de date) escamotează esenţialul guvernării lui Walpole. Istoricul englez lord Macaulay, care a trăit cu un secol după Walpole, scria că acesta a guvernat prin corupţie, deoarece în epoca lui era imposibil să guvernezi altfel. Completând ideea, să amintim că după moartea reginei Ana, cu care se stingea dinastia Stewart şi instalarea regelui hanovrian, whigii au cucerit supremaţia în Camera Comunelor manevrând aşa numitele târguri putrede (practic fără alegători sau cu foarte puţini, deci lesne coruptibili). Iar Walpole însuşi a ajuns prim lord al visteriei şi cancelar al finanţelor – singura demnitate formală deţinută, funcţia, inventată ad hoc, de prim ministru, fiind îndeplinită de facto – denunţând un megascandal bursier, care a ruinat un foarte mare număr de acţionari şi a îmbogăţit câţiva speculanţi. Nimic nou sub soare, epoca noastră n-a inventat escrocheriile bursiere. Walpole însuşi se îmbogăţise discret, fără a face valuri, dar discursurile sale incendiare atrăseseră atenţia. Aşadar întâiul prim ministru din Anglia şi din lume şi-a datorat ascensiunea la putere corupţiei, a folosit eficace şi eficiet – pentru ţara sa – corupţia guvernând 20 de ani.
Petru a evita riscul ca cititiorul să creadă că această schiţă istorică e un imn apologetic la adresa corupţiei, să precizăm că expresia deoarece în epoca lui era imposibil să guvernezi altfel e cheia întregului excurs istoric.
La aproape 3 secole de la epoca lui Walpole, corupţia, un biet fenomen social disipativ, e tratată ca un demon de rang înalt. Sau, ar trebui să spunem de rang jos, ierarhia iadului fiind inversă celei divine, pe care omenirea se străduieşte s-o imite. Iar lupta împotriva corupţiei a devenit o nouă religie. Impusă cel puţin ţării noastre de noile puteri coloniale, precum comunismul fusese impus de puterea colonial roşie. Habar n-am care e starea luptei sistemice împotriva corupţiei de pildă în Polonia, ţară omologa în plan geostrategic, dar sigur raporturile intraeuropene şi intra NATO diferă. Capacitate de negociere diferind decelabil.
Desigur, şi America luptă împotriva corupţiei, cum sună, cu vocea unui fost ministru, un fragment montat într-o reclamă TV. Cine nu luptă când corupţia e un fenomen universal? Intrinsec mecanismului social. Cu rol disipativ, cum spuneam. Să şedem o clipă, înainte de a merg mai departe, explicitând, pentru cititorii cu pregătire umanistă, noţiunea de proces disipativ. E o pierdere inerentă, legică, de energie utilă a oricărui mecanism, spontan sau artefactic. Exemplul cel mai la îndemână e frecarea. Care cere consum de energie, dar fără ea cele mai multe construcţii nu s-ar putea ridica. Iar dacă, prin absurd, frecarea ar dispărea brusc, majoritatea construcţiilor s-ar prăbuşi. Frecarea nu e bună sau rea, există legic. Poate fi folosită de la caz la caz. Atunci, dacă admitem natura disipativă a corupţiei, să conchidem că mecanismul macrosocial şi mecanismele microsociale nu pot funcţiona fără corupţie? Da şi nu. Cert, nu ne putem hazarda să absolutizăm comparaţia până la o atare concluzie. Dar la fel de cert e că, dată fiind natura umană coruptibilă, de la Adam încoace, nu există mecanism social integral liber de corupţie. Cum nu există gaz ideal (decât cu aproximaţie) şi nici punct material fără dimensiuni (idem). Sola dosa facit venenum, spunea, prin secolul XVI, medicul şi alchimistul cunoscut sub porecla Paracelsus. Revenind la comparaţia cu frecarea, fără frecare, orice vehicul pe roți ar patina, nu s-ar deplasa. Dar dacă frecarea e prea mare, motorul se gripează, se supraîncălzeşte şi se poate distruge, la limită. Nu putem afirmă că un mecanism social ideal, liber de corupţie, n-ar putea funcţiona, dar sigur unul cu nivel prea mare de corupţie se blochează. Ergo – anticorupţia e, teoretic, justificată.
De ce toată vorbăria comparativă pentru o concluzie elementară? Păi aici e clenciul. Căci acelaşi efect funcţionează şi asupra anticorupţiei. Numai doza determină toxicitatea. Fără anticorupţie, orice mecanism social tinde să se blocheze prin gripare. Ca orice proces disipativ, corupţia are caracter entropic, sistemele sociale evoluează în sensul creşterii corupţiei. Dar, la capătul celălalt, excesul de anticorupţie e la fel de distructiv. El consumă absurd resurse sociale din ce în ce mai importante, cu efect negativ asupra economiei sistemului, pentru pretinsa atingere a unui ţel legic imposibil: corupţia zero. Până unde poate merge scăderea economiei sistemului? Evident, până la criză. Adică nu la simplă blocare. Ci la moarte. Prin explozie sau asfixie. E cartezian.
Concret, în România ultimilor 13-14 ani, structura anticorupţie a evoluat de la un organ creat, după legile naturii, de funcţie, la o metastază ce tinde să sufoce întreaga societate. Prima denumire, PNA, suna ambiguu. Înfiinţată de Adrian Năstase, în mandatul de premier, poate formal, la alibi, n-a adus nici un caz major în faţa justiţiei. În 2005 PNA fu transformat în mai logica DNA. Fiind o direcţie a procuraturii generale, de pe lângă ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, e, în teorie, subordonată Procuraturii generale, deci, pe linie adimistrativă, Miniterului Justiţiei. În practică nu e numai stat în stat, ci deasupra statului. Expreşedintele, care a numit, în 10 ani, mai mulţi procurori decât cei doi precedenţi ai săi la un loc, în 15, a făcut din DNA pilonul de bază al sistemului de putere. Alături de SRI, în cadrul binomului şi de ÎCCJ, ca element al trinomului. Termenii algebrici fac parte din jargonul de gen. Nu mai pomenim celelalte instituţii componente ale sistemului de putere, nu acesta e subiectul. Subiectul nu e nici măcar o radiografie a DNA, nu avem pretenţie, nu avem destule date. Dar o schiţă coerentă, sugestivă, pe baza coroborării informaţiior din mass media şi a discernământului interpretativ, o analiză, tot coerentă, a consecinţelor economico-sociale ale evoluţiei metastatice a acestui organism hipertrofiat, asta da. Fără falsă modestie. Ştim exact care dintre cititori se va burzului şi cum va reacţiona, ceea ce ne va confirma realismul demersului.
Către finele anilor 80 spuneam, fără a beneficia de un instrument de lărgire a ariei de recepţie, că aparatul securităţii e necesar, ca centru al sistemului imunologic de care organismal social avea oricum nevoie. Dar hipertrofierea securităţii, deturnarea rosturilor ei fireşti, cheltuirea aberantă de resurse, din ceea ce, de bine, de rău, producea, cât şi cum producea, societatea pentru satisfacerea obsesiilor regimului de atunci, sugera un cancer social. Sigur că nu există cancer al sistemului immunologic, dar, dacă ar exista, ar fi mai periculos decât sindromul imunodeficienţei obândite, cunoscut ca SIDA. Acest cancer social îl socoteam mai periculos decât însăşi dubla absurditate a regimului ca atare şi a paranoiei exacerbate a liderilor de atunci ai acestuia. Iar acum tabloul general e ironic de asemănător. Dar mai eficient, mai rafinat şi, ce-I mai rău, mai inteligent. Căci securitatea avea, prin forţa lucrurilor, component ei imbecilă, primitivă. Care a otrăvit o bunăparte din anii postdecembrişti. Pe când binomul DNA & SRI nu are nici un balast imbecil. Nici un strop de ţesut adipos, numai muşchi şi nervi. Creierul e, evident, exterior. Şi cum organismul social e debilitat nu doar economic, ci strategic, faţă de marasmul antedecembrist, ponderea acestui cancer binomial e, probabil, mai mare decât a securităţii anilor 80.
Nu sunt decât afirmaţii? Fără îndoială. Dar DNA posedă deja propriul sistem de urmărire şi monitorizare, cu bază tehnologică proprie. Pe banii mei. Şi ai tăi, cititorule, dacă plăteşti taxe în România. Iar SRI a anunţat cinic că socoteşte atât cercetarea penală, cât şi actul efectiv al justiţiei (care sunt considerate la pachet sub o singură egidă propagandistică, numită justiţie) drept câmp tactic de acţiune proprie. Iar o lege numai drakku ştie cum trecută, de un parlament vegetativ, obligă judecătorii să judece pe baza unor informaţii confidenţiale furnizate de SRI, care pot fi în legătură sau nu cu dosarul. Nici obedienta justiţie comunistă nu beneficia de un atare instrument. Această informaţie e publică. Nu poate fi contestată, adică, decât de acea parte (din păcate majoritară) din public care foloseşte sursele media năimite. Până aici, adică, riscul celui care o difuzează e minor, câtă vreme un neînsemnat blogger cu 2-3 cititori e invizibil pentru cei a căror ţintă e fracţiunea minoră a mediei româneşti căreia n-au reuşit incă ă-I închidă gura.
Dar cu informația următoare deja atragem o doză de risc. Căci, deşi coroborabilă cu altele oficiale, e vehiculată chiar de gurile publice mai radicale, doar cu o anume fereală şi pe tangent. Nu numai generalul Coldea, vicedirectorul SRI şi liderul de facto, e găsibil toată ziua-bună ziua prin biroul distinsei doamne Laura Codruţa Kovesi. Favorita ambasadei USA şi a presei cu voce groasă de peste baltă. Apariţiile astea sunt de multişor de notorietate şi au sens în numele… binomului. Dar cică la DNA ar avea birouri… agenţi FBI. De ce oare, când onorabila instituţie creată de la fel de onorabilul J. Edgar Hoover are jurisdicţie internă. Complementar cu CIA, al cărui câmp e exlusiv extern. Dar rămâne încă posibilitatea ca ştirea neconfirmată să se refere la biroul FBI din România, instalat în 2000. Mai ştii? De-o fi aşa, de ce oare să fie plasat în sediul DNA, instituţie definită ulterior? Şi mai ales de ce FBI, pendinte de Ministerul Justiţiei lucrează stâns cu Departamentul de Stat? În fine, dată fiind manifestarea energică şi consecventă a ambasadei USA în favoarea regimului, iar ambasadele sunt coordonate de Secretariatul de Stat, deși ambasadorii îl reprezintă formal pe preşedintele USA, nu-i exclusă cooperarea strânsă a instrumentului Ministerului Justiţiei ca factor suplimentar de influenţă, cu contribuţie concretă în tehnologia (tehnică şi procedrală) a DNA.
Înainte de a reaminti mai multe din faptele de vitejie… asimetrică a DNA, să nu omitem ştirea de ultimă oră. Simultan cu lamentările guvernului actual pentru care solicitările sociale (creşterea moderată a salariului minim pe economie, indemnizaţii mai mult sau mai puţin justificate) ar forţa un buget gata preluat şi acoperit, dar măreşte cu largheţe numarul de posturi bugetate la DNA. Tot pe banii mei. Şi ai tăi, cititorule, dacă plăteşti taxe în România. De când lumea, aparatele coercitive au fost finanţate din producţia celor supuşi coerciţiei.
Puneam că efortul DNA à outrance e absurd. Cheltuire de resurse mereu crescânde pentru un scop principial imposibil. Dar la bani mărunţi e mult mai interesant. La urma urmei, sensul anticorupţiei nu e în primul rând moral. Ci economic şi cumva… cybernetic. În sensul genuin al termenului, valabil cu jumătate de secol în urmă. Corupţia, ca fenomen, are şi conotaţie imorală, e şi un simptom difuz de patologie socială. Deci anticorupţia e, în acest plan, curativă. Cât timp nu depăşeşte… doza de la care încolo devine toxică. Am mai abordat tema asta şi altădată, pornind, într-o demonstraţie prin reducere la absud, de la ipoteza – de lucru – a bunei credinţe a DNA. Raţinamentele rămân valabile, cititorul n-are decât să se convingă, reluînd lectura. Numai că iată realitatea: cu precădere din 2012 încoace, DNA a decimat cu precădere forţele politice adversare expreşeditelui. Care, ca să vezi, deși emasculate (de ce oare?) sunt adversare şi actualului preşedinte. Cel putin rezidual. Nu exclusiv, dar din zona prezidenţială de ochii lumii. Echidistanţa clamată, din când în când, de presa prezidenţială (DNA nu s-a prea deranjat să se justifice, dimpotrivă) a funcţionat ca-n bancul cu crenvuştii juma-juma: un pui şi un cal. Procentul celor anchetaţi din cealaltă parte s-a modificat întrucâtva de la epuizarea celor 2 mandate, dar departe de o reală echidistanţă.
Dar nici asta nu e essential. La urma urmei, evaziunea fiscală e o maladie socială mai gravă decât corupţia. Căci afectează direct bugetul, deci sărăcia. Iar rostul natural al anticorupţiei e concentrarea, focalizarea pe zonele conjugate cu evaziunea fiscală. Căci scopul cheltuirii banilor cu aceste instrumente sofisticate şi scumpe e să aducă mai mulţi bani decât se cheltuie cu ei. Ceea ce nu se întâmplă. Şi atunci, scopul declarativ e afectat de o doză de falsitate. Aşa că, logic, instrumentul are cel puţin dublă funcţie. Cea principală de mijloc de presiune. Politică. Politică colonială.
O revenire periculoasă la epoca anilor 50, când presiunea colonială de atunci stimulase la un maximum delaţiunea e, acum, imunizarea legală a celor cercetaţi de DNA, care-şi păstreză binemersi banii furaţi dacă dau în gât pe alţii. O politică pe dos faţă de interesul ţării. De fapt de securizare a megafurturilor. Schema mafiotică, faci un an-doi de pârnaie (dacă-I faci şi pe ăia şi rămâi cu banii). Dintre care o câtime, oricât de microscopică, sunt din buzunarul meu. Şi dintr-al tău, cititorule. Dacă plăteşti taxe în România.
Încă nu e răul maxim. Şi pe ăsta l-am mai pomenit. În 1999, premierul de atunci, regretatul profesor universitar Radu Vasile, spunea, cu naivitate, că în Români nu mai e nimic de furat. E adevărat că în acea legislatură se decontase devalizarea Bancorex. Prima generaţie de securişti hoţi de după 90 şi premierul o fi fost sub impresia seismului de la care nu trecuseră prea mulţi ani. Dar în următoarea legislatură, în care se înfiinţa PNA, s-o fi furat poate mai mult. însă nivelul hoţiei de până în 2005, faţăde cel de după, face figură jalnică de axă de coordonate puţin deviată. Cele mai mari tunuri s-au dat cu retrocedările ilegale, faţă ce care restul sunt mici găinării. Tunurile nu le-au dat decât oamenii preşedintelui. Din ce bani? Mai ales din salariile tăiate aiurea, din ridicarea TVA etc.
Dar încă n-am ajuns la capătul efectelor dezastruoase ale vajnicei campanii a DNA. Nimeni nu mai semneză nimic. De frică. Se pierd ireversibil bani europeni şi se dă vina pe guvernul care a generat, de bine, de rău, o mare parte din dezastrul aşa zisei austerităţi.
În fine să vezi ciudăţenie. Toţ “corupţii” sunt nu numai români, ci mai ales din sectorul economic românesc. Să dai cu tunul şi nu găseşti vreun corupt, fie şi român, salariat la concernele transnaţionale. E plauzibil? Ca efect, sectorul economiei reale autohtone merge spre faliment şi nu mai încurcă dominaţia economică transnaţională.
E posibil să mă înşel, pe ici, pe colo. Dar e improbabil să mă înşel la nivel de schema.