CÂTE CEVA DESPRE ECOLOGIA IDEILOR SCIFI

Cele de mai jos se adresează, concentric, în primă instanţă, celor familiarizaţi cu literatura SciFi şi în următoarea, de ce nu, tuturor celor la care postările mele ajung, nu se ştie de unde sare iepurele. Zilele astea am dat, mai mult sau mai puţin întâmplător, peste o carte a lui Gérard Klein, unul din clasicii SciFi ai anilor 50-70. Mi-a sărit în ochi prezenţa câtorva idei SciFi care joacă un rol important în arhitectura de gen la Isaac Asimov. Nimic nefiresc, există un fond generic de idei folosite de mulţi autori şi în sensul ăsta e mai puţin important cine le va fi lansat. Dacă habeant sua fata libelli, cum spuneau strămoşii noştri saxofoni, există, cum sugeram, un univers specific, un ecosistem ideatic, unde ideile Scifi au destinul lor. Curios, am revenit în pagina tehnică a cărţii. Originalul francez apăruse în 1960. Dată la care Fundaţia lui Asimov fusese publicată la o editură obscură, Gnome Press, în 3 volume, la începutul anilor ‘50, după apariţia, în anii ‘40, într-un serial cu 8 episoade. În prestigioasa Astoundung SF a lui John W. Campbell, primul naş literar al clasicului american şi universal Dar scriitorul francez îşi recunoaşte, că sursa literară, dintre americani, pe A. E. van Vogt, oarecum consacrat la apariţia lui Asimov în peisaj. De la care saga d’Argyre, căci despre această latură a creaţiei gerardkeliniene e vorba, preia o singură idee. şi aceea modificată şi valorificată de Asimov în culegerea Eu, robotul, apărută tot în anii 50: tutela marilor proiecte umane de extindere în galaxie de către inteligenţa bazată pe siliciu. La Gérard Klein ideea e mai rafinat valorificată, francezul e un poet romantic în mediul SciFi, iar saga d’Argyre e latura totuşi secundară a creaţiei sale. Aici se impune o paranteză, în beneficiul celor mai puţin familiarizaţi cu universul literar asimovian. Clasificabil, acesta, în 2 componente majore. Nu discutăm rolul presiunii publicului, care, după o generaţie, cerea continuarea Fundaţiei şi nici rolul editurii Doubleday în determinarea clasicului american de a-şi continua şi dezvolta ciclul devenit monument clasic în mainstream. Ce ne interesează e contribuţia adresanţilor la construirea unui răspuns la întrebarea: a fost sau nu Gérard Klein conştient că Saga d’Argyre e înrudită, organic, genetic, în mai mare măsură de universul galactic asimovian decât de lumea non-A a lui Van Vogt? şi, nu în ultimul rând, toţi scriitorii scifi care s-au luat la trântă cu galaxia au avut de rezolvat problema unei soluţii comunicaţionale la scara galactică. plecând de la realitatea fizică a celor 150,000 ani-lumină a diametrului său. Iar soluţia lui Gérard Klein, porţile de transfer instantaneu, posibil preluată şi asta, va fi utilizată mai târziu de alt gigant, Frank Herbert, în ciclul sabotorilor, cu precădere în Experimentul Dosadi, publicat în 1977. De altfel Herbert însuşi foloseşte 2 soluţii comunicaţionale diferite la nivel galactic, mai cunoscută fiind acea călătorie fără de mişcare din mai popularul ciclu Dune. Această schiţă nu are alt rol decât a provoca o discuţie despre diferitele soluţii comunicaţionale la nivel galactic folosite de scriitorii de gen. Ei, bine, aştept returul de serviciu. De la Horia şi Michael în primul rând, de la criticii scifi, mai ales cătălin Badea Gheracostea, dar va fi binevenit de la oricine, în speranţa să fie valid. Referinţă de bază – propria Istorie galactică asimoviană, unde soluţia consecventă e saltul hyperspaţial, articol publicat pe blog pe 6 iunie 2012: http://blog.oldrimsix.info/istoria-galactica-asimoviana/