CÂTE CEVA DESPRE HOMOSEXUALITATE

Ca de obicei, când abordez subiecte mai mult sau mai puţin controversate, de interes public, încerc să contribui la limpezirea lor supunându-le perspectivei ştiinţifice. Prima etapă fiind o contextualizare cât ma largă.
Să pornim, aşadar, de la un principiu care şade la baza evoluţiei biologice, dar e extensibil la aproape orice fenomen procesual. Mai simplu spus, la orice istorie. Validarea de către aceasta a unor realităţi. Nu numai speciile sunt supuse selecţiei naturale, în mare*, ci cele mai multe aspect materiale care evoluează în timp.
Iar evoluţia biologică a validat reproducerea sexuată. Ca main stream. Căci n-a abandonat, mai ales în regnul vegetal, forme nesexuate de reproducere. Ponderea acestora din urmă fiind minoră, dar nu neglijabilă. De la o anumită treaptă de evoluţie încolo, sfera sexualităţii a dobândit valenţe autonome, dincolo de funcţia exclusiv reproductivă. Conştiinţa ponderii sexualităţii în echilibrul şi creativitatea fiinţei umane o datorăm lui papa Ziggy şi urmaşilor săi, dar extinderea diversificării funcţiilor sexuale extrareproductive, coborând cu o treaptă scara evolutivă, de pildă la marile primate antropoide, e o cucerire de dată mai recentă a etologiei. Disciplina biologică al cărei obect e studiul comportamentului animal, pentru cei pentru care termenul sună inedit. Cât priveşte devianţa homosexualităţii, nu e nici pe departe un monopol al speciei umane. Dar nu coboară sub mamifere.
Pentru a înţelege natura homosexualiăţii ca fenomen, socotim necesară explicitrea nivelelor la care e definit sexul, cel puţin la specia căria îi aparţinem. Nici pe departe definirea nu se reduce la nveul anatomo-fiziologic. Căci pe acest nivel lucrurile sunt consecinţa nivelului genetic. Id est cromozomial. Dar definirea se prelungeşte cu nivelul hormonal (în strânsă legătură cu cel anatomo-fiziologic) şi la nivel mental. În principiu un individ dat ar trebui sa fie definit omogen şi univoc, e toate nivelele, ca o consecinţă a dihotomiei cromozomiale. În praxă tocmai variatiile, motor secundar al evoluţiei, toleranţele de fabricaţie, ca să operacu cu o comparaţie tehnică, fac să apară un anume procent de confuzie. Consecinţa căreia e, de pildă, trivial, lipsa de atracţie a unui băiat postpuber entru fete. Atrac pentru băieţi aare ceva ma târziu, dar apare. Practice nu există indivizi indiferenţie dpdv sexual. Sau există în procent mult mai redus decât cel al homosxualilor. Natura e consecventă cu greşelile ei, suna o butadă întâlnită, undva, cândva, în literatură.
Rezumând, sexualitatea capătă funcţii dincolo de scopul ei primar în mod progresiv pe scara evoluţiei genetie, odată cu creşterea complexităţii sistemului nervos. Mai mult sau mai puţin pe aceeaşi scară apare şi homosexualitatea. Care, ca fenomen, devine posibilă datorită creşterii complexităţii mecanismului neural în zona genitală, la mamiferele superioare. Circuitul fiziologic asigurător al mecanismului reproductiv are, naturaliter, propria sa diversitate, ceea ce permite diversitatea comportamentului sexual. Evoluţia nu e nici în întregime oarbă, nici în întregime univocă. Nici infailibilă. Aspect pe care l-a observant însuşi Emi Racoviţă, reflectând pe marginea observaţiilor făcute în timpul expediţiei vasului Belgica în Antarctica. La mai puţin de jumătate de secol după apariţia Originii speciilor, a lui Darwin. Aşa că un fenomen aşa de complex şi aşa de esential cum e sexualitatea n-are cum să nu dea variante deviante.
Dacă homosexualitatea există şi la alte specii decât homo sapiens sapiens, respectiv la uneme mamifere superioare, definirea sexului pe cele 4 paliere precizate la început face ca deviaţia să ia, la rândul ei, o amploare şi o complexitate mult mai accentuate decât la celelalte specii unde e prezentă ocazional.
Să plecăm de la realitatea că există două variante de homosexualitate: cea mutual masculine şi cea mutual feminine. Dece atunci femeile homosexuale sunt numite curent lesbiene, iar bărbaţii homsexuali nu se bucură de un termen specific. A spune, cum se face curent, homosexuali şi lesbiene e ca si cum ai spune carne şi peşte. E drept că la un nivel de instrucţie se spune şi aşa. Dar terminologia colocvială nu e un punct esenţal de interes pentru demersal de faţă. Ci, eventual, identificarea şi enumerarea câtorva deosebiri de nuanţă. Am întâlnit, cu mulţi ani înurmă, o butadă într-un vechi roman erotic. Eroina. O curtezană antică, spunea: dragostea umană se deosebeşte de cea animal prin numai 2 elemente: mângâierea şi sărutul. Ori, acesta două n-au fost aduse la perfecţiune decât de femeie. Prin urmare, singura dragster perfecta e cea dintre două femei. Cea dintre un bărbat şi o femeie nu e decât pe jumătate perfecta, iar cea dintre doi bărbaţi e, pur ş iimplu, idioată. În mentalitatea la zi, butada ar stârni confuzie în toate taberele. Feminiştii de ambe sexe (da, există, cine ştie cum, şi bărbaţi adepţi ai feminismului) ar fi cei mai confuzaţi. Căci n-ar putea decide dacă spiritul butadei serveşte, sau, dimpotrivă, combate feminismul. Ambele variante având argumente proprii. Ceea ce, din perspectiva mea, e un argument al absurditătii feminismului ca mişcare. Feminiştii ar fi tentaţi să comenteze, în primă instanţă, că butada e sexistă. Termen prin care aceşti onorabili domni şi mult mai multe doamne şi domnişoare înţeleg o viziune masculină. Când le aminteşti că replica aparţine unui personaj femeie, mai mult, o profesionistă de elită a amorului fiziologic, vor fi derutaţi. Încât le va scăpa observaţia că autorul romanului a fost bărbat. Dar nu un purtător al mentalităţii masculine, patriarhale, ci un scriitor. Un profesionist, adică, al taxonomiei tipurilor umane.
Ceea ce e limpede, e că butada ar contraria pe adepţii corectitudinii politice. Care tinde să fasoneze mai toate manifestările naturale ale omului.
Cum privesc butada homosexualii masculine? Cu repulsie. Mai mult sau mai puţin violentă. Nmic mai firesc. Dar cum o privesc homosexualele feminine? Instinctual si individual, nemărturisit, ar tinde să fie de accord. Căci le justifică impulsurile. Dar o mare parte dintre acestea sunt militante active. Deci ar rejecta-o cu mânie proletară sui generis. Căci mania activistă e o formă de mânie proletară…
Revenind la abordarea tehnică, există două tipuri de homosexualitate: intrinsecă, nativă şi dobândită. Prima e un defect de proiectare. Cele 4 rotiţe ale definirii sexului nu pică cu marcajul pe aceeaşi vertială. Nimeni nu-I de vină. Problemele încep cu cea de-a doua variantă. Ea apare deoarece e ethnic posibilă. În natură tot ce e posibil se întâmplă. Şi e posbilă deoarece grija naturii de a se asigura de funcţionarea mecanismului perpetuării speciilor se dovedeşte supra necesară. Măsurile proiectate de natuă sunt supraasgurătoare. Nu-mi vne acum altă comaraţie decât supracimentarea unul canal dentar, după ce a fost sterilizat prin curăţare. Dacă cimentul nu ajunge până la vârful canalului, un minuscul spaţiu care cnţine aer conţinând microorgaisme va fi sediul unei infecţii viitoare. Dacă cimentul sparge vârful canalului, micrpicătura care se formează în alveolă exercită, după ce se întăreşte, o presiune locală ce provoacă dureri insuportabile. Durerile resimţite de organismul social ca urmare a suraasigurării fiziologice a mecanismului reproductiv au fost suportabile câtă vreme homosexualitatea a fost condamnată legal şi moral. Dar organimsul social e grevat de o anume inerţie, care face foarte puţin posibilă oprirea într-o stare de echilibru după acţiunea forţelor determinate de un dezechilibru initial. Aproape întotdeuna inertia acestt forţe generează un dezechilibru de sens contrar. Care perturb funcţionarea normală a organismului. Fenomenul osculant se manifestă pe multe planuri, nu ăsta e subiectul acum. Dezincriminarea homisexualităţii a fost o măsură necesară în plan uman şi umanitar. Dar maladia indusă organsmului social de inversu recriminării, de discriminarea pozitivă a homosexualităţii adică, e, mutatis mutandis, comparabil de dureroasă precum efectul micripicăturii de ciment dentar care a spart vârful canalului. Iar suma durerilor induse de întreaga panoplie a corectitudinii politic ear puea nauci organismal social. Frizând coma.
Exemplul istoric de folosire inginerească a homosexualităţii achiziţionte, induse e, oricât ar părea de surprinzător, un corp militar de elită. Ienicerii. Copii de suflet ai lui allah, le spune poetul. Copii procuraţi de forţele imperiului otoman fie prin incursuni şi răpiri, fie institutional, oferiţi forţat de ţările creştine supuse. Extraşi brutal din mediul familial, convertiţi forţat la Islamism, deprişi cu praxa homosexual şi instruiţi militar la nivel de elită. Azi n-ar mai funcţiona. Căci azi, la mentalitatea prezentuli, sentimentul tulbure şi ascuns de vinovăţie, ajuns la nivel de complex subconştient, le inhiba ienicerilor teama natural de moarte. Făcând dinei soldaţii ideali. Nu exindem acum discuţia că metda nu putea avea, prin forţa lucrurilor, effect pe termen farte lung. Căci, oarecum similar cu gladiatorii antici, care ajunseseră să-şi prezerve viaţa, devenită sursă de status social, învăţând săsimulee lupta pe viaţăşîpe moarte în arena, şi ienicerii, după untimp mult mai îndelungat, ajunseseră mai atenţi cu viaţa lor, în vremea începutului îndelungatei scăderi a imperiului. Aşa de bine surprinsă, la vremea sa, de instruitul prinţ moldovean. Ne e sufcientă descirerea mecanismului de producer a soldaţilor de elită, bazat pe homosexualitatea indusă.
Acuma şi legenda cavalerilor templieri vorbeşte vag de practici homosexuale, dar nu operăm cu legende. O interesanta simetrie e răspândirea homosexualităţii feminine în haremurile sultanilor. Tolerată tacit, în folosul functionării utile a instituţiei. Mi mult decât probabil, tot de natură dobândită. Ambele instituţii n-au fost neapărat monopol otman, dar acolo au atins o anume perfecţiune. Oricum sunt mai potrivite cu mentalitatea imperiilor asiatice. Înainte de a trece la actualitate, să mai facem câteva observaţii generale.
Oricât încearcă activiştii pro corectitudine politică să omogenizeze militanţii homosexuali din ambele specii, diferenţele între cei masculine şi cei feminini rămân. Nu discutăm pe plan fiziologic, ci pe plan psihologic. Gelozia între parteneri masculini e mai violentă decât între heterosexuali. Iar cea între partenere e chiar mai palidă decât în cuplurile heterosexuale. Logica butadei se vădeşte inclusiv tehnica provocării. Un cuplu feminin are putere atractivă mai mare decât oricare dintre cele 2 femei asupra unui bărbat singur. Pe când un cuplu masculine stimulează prea puţin o femeie. Nu vorbim aici de repulsia reziduală pe care un barbat heterosexual standard o resimte faţă de unul homosexual. Sigur, aceste nuanţe n-au nimic de-a face cu activismul. Şi, puse în faţă unor activişti, aceştia vor răspunde prioritar cu lozinci, minimalizând semnificaţia acestor nuanţe.
Ultimul aspect care cred că merită discutat de bisexualismul. Acesta e de presupus că nu se manifestă în cazul homosxualităţii înnăscute, intrinseci. Căci ţine mai mult de cel dobândit. Din diferite motive, desigur. Depinde de modul cum a fost indus. E greu de imaginat un ienicer care vandalizează o casă violând femeile din familie. Homosexuaitatea indusă acestor soldaţi de elită te de o stranie perfecţiune. La capătul celălalt, homosexualitatea dobândită à la legère, într-un mediu decandent e compatibilă cu bisexualismul. E la fel de greu de imaginat bisexuali şi între activiştii care mărşăluiesc în zgomotoasele demonstraţii mei mult sau mai puţin periodice. Afară de cazul în care condiţionarea lor psihologică pentru aşa zisa cauză prin mijloace persuasive cumva independente.
Concptul de corectitudine politică se coceademlt, în mediul universitar American cu preponderenţă stângistă. Probabil ca reacţie la neoconservatorismul lui Reagan, care a redat determinarea Americii, ajunsă, spre finele dezastruosului mandate Carter în cea ai adâncă groapă geostrategică. Dar zăpoarele le-a pornit fostul hippie Clinton, în campania electorală din 1992. Când, după 12 anu republicani şi victoria în războiul golfului puţîni se aşteptau ca p4imul preşedinte de sorginte CIA să nu obţină un al doilea mandate. Dezincriminarea homosexualităţii a fost unul din sloganurile electorale ale fostului hippie, dar manvertatacu abilitate ş relativă discreţie. Oricum trebuia făcută, dar stânga americană dorea mai mult. O balansare în partea opusă. Inertia social, de care vrbeam, a fost stimulată aproae inginereşte şi am ajuns, în aproxmativ un sfert de secol, aici.
Cumva mişcarea a avut o dinamică oarecum comună cu mişcarea antisegregare rasială din anii 50. Emanciparea negrilor era încă mai necesară. Dar şi aici a lucrat inertia generatoare de dezechilibre inverse. A apărut o divizare a negrilor, într-un segment impecabil integrat şi unul întrucâtva subteran. Să n uităm că nucleul dur al compinentei contestatare a mişcării hippy cuprindea panterele negre, o organizatie subversive, distructivă, supradeterminată şi foarte probabil teleghidată. Ca mai toate mişcările ce-au folosit energia bunei credinţe naive a tineretului pentru a insera beţe în roţile maşinii occidentale. Acum întreaga societate occidentală e molipsită de virusul corectitudinii politice, iar mişcarea pentru drepturile aşa ziselor minorităţi sexuale e unul din motoarele acestei deja maladii sociale. Retorica lor nu e numai impenetrabilă la logică, dar a pus circulaţie noţiuni fără noimă, ca homophobia.
Pentru că rezerv eventuala amănunţire a lipsei de substanţă a acestei retorici ca replica la posibilele comentarii negative, mă limitez la un argument de esenţă. Libertatea mea se opreşte acolo und eating libertatea ta, sună un dicton originat din chiar dreptul roman. Cetăţeanul generic n-are nici o problem cu practianţii homosexualităţii, atâta timp cât nu fac caz public de condiţionarea lor. Dar când zgârie urechea şi ochiul cu zgomotoasele lor marşuri pestriţe, cetăţeanul generic trebuie să-şi aducă aminte că e majoritar. Şi regula de bază a democraţiei e respectarea liniştii publice. În cel mai larg sens.

Nota bene: * Am afirmt nu odată că susţin extensibilitatea legilor fizice.