CÂTE CEVA DESPRE INDEPENDENŢA ROMÂNIEI

Un tânăr prieten, regăsit pe Facebook, după destui ani, inserează, pe un perete, fraza: România şi-a câştigat brusc independent cu ajutorul Rusiei. Evident l-am taxat, cu un minim de argumente istorice. Desigur, majoritatea partenerilor mei de conversaţie pe Facebook cunosc istoria independenţei, încât o eventuală minimă dezvoltare a subiectului ar fi, pentru aceştia, supefluă. În acelaşi timp, însă, generaţiile ulterioare, de la cea intermediară, la cea abia intrată în maturitate, până la cei mai tineri, au o oarece inapetenţă pentru istorie. Iar cunoaşterea istoriei e parte a asumării identităţii naţionale. Încât demersul de faţă nu-l socot inutil. S-o luăm aşadar cătinel.

Politica târzie de îndiguire a expansiunii imperiului rus către Europa, declanşată în 1853, odată cu războiul Crimeii a dus la consecinţa logică de a face din problema principatelor dunărene una europeană. La 1856, înainte de pacea de la Paris, acestea se aflau sub suveranitate pur formală otomană, dar sub protectorat legal şi efectiv ţarist. Pacea a consfinţit trecerea principatelor sub garanţia celor 7 puteri garante: la cele 2 imperii răsăritene adăugându-se cel atunci austriac (intrat după 11 ani în faza cea mai rea, austro-ungară), Prusia preimperială, Anglia, Franţa şi Sardinia.

După 3 ani se făcu primul pas efectiv către independenţă, prin mica unire. Peste care trec, fiind mult mai cunoscută. Alţi 3 ani fură necesari diplomaţiei inteligente şi eficace a principelui Cuza, pentru a obţine recunoaşterea micii uniri şi a numelui de România. Suzeranitatea nominal otomană nu se schimbase în esenţă.

Implicarea Ohranei, ca instrument al politicii imperiale ruse, sub pretextul protejării creştinilor din Balcani, de acces la Mediterana, determinară mişcările natural independentiste din 1875. Când Franţa fusese scoasă din joc, iar regale prusac fusese convins de cancelarul de fier, prinţul Otto von Bismarck, să accepte, la Versailles, coroana Reichului. Id est Imperiului german. În noile condiţii, după pierderea susţinerii împăratului francez Ludovic Napoleon (al IIIlea), România şi-a reorientat politica, obţinând de la prinţul Gorceakov, prim ministrul ţarului Alexandru al IIlea, semnarea, pe 4 aprilie 1877, a tratatului de la Livadia (Crimea). Puţină lume se apleacă asupra semnificaţiei acestui tratat. Încheiat între o mare putere imperială şi un mic şi nou stat, care, legal, nici nu avea dreptul să încheie tratate. Acesta fu alt pas de facto către independenţă. Tratatul prevedea dreptul armatei imperiale ruse de a traversa România pentru a declanşa ultimul dintre nenumăratele războaie cu imperiul Otoman, cu respectarea si protejarea integrităţii teritoriale a României. Ceea ce imperiul rus, victorios în război, dar fără a-si fi atins scopul strategic de a controla strâmtorile, care iar fi dublat căile de acces la Mediterana nu avea să respecte. Cu reaua credinţă istorică a ruşilor. După ce primele eşecuri în război îl determinaseră pe ţar, implicat direct, să-i ceară fratelui său, prinţul Nicolae, să-i telegrafieze disperat princepelui Carol I să intervină militar. Ceea ce tânăra armată română – echipată cu armament german de ultimă oră, superior celui rus! A şi făcut. Scoţând din… rahat armata rusă. Nu multă lume ştie că Mihail Roller, coordonatorul învăţământului stalinist după ocuparea ţării de către armata roşie în toamna lui 44, a sustras din arhivele statului telegrama şi a înmânat-o ocupantului. Pentru a nu rămâne ca dovadă a eşecului rusesc istoric.

Spuneam că imperiul rus nu şi-a respectat semnătura pe tratatul de la Livadia, a pretins recuperarea celor 3 judeţe recuperate de principatului Moldovei în 1856, în urma păcii de la Paris. Pentru a avea acces la gurile Dunării. Armatele imperiale au ocupat România, principele Carol I, defel intimidat şi beneficiind de susţinerea politică a prim ministrului I. C. Brătianu (care-l adusese la tron) şi a ministrului de externe Kogălniceanu, şi-a retras armata la vest de Argeş, păstrându-i potenţialul militar, în flancul celei ruse, ocupante. Pacea de la San Ştefano a consfinţit independenţa României, idem cea de la Berlin, din acelaşi an, 1878. Din păcate, puterile europene au consfinţit reîncorporarea celor 3 judeţe dunărene (Ismail, Bolgrad şi Cahul) de către imperiul rus. Nu intrăm aici în dedesupturile impunerii de către puterile europene a sacrificiului României, dar rămânem la dispoziţie pentru amănunte. Pretextul străveziu rus, înghitit de o Europă în fond dezinteresată, a fost pretinsul schimb de teritorii, România primind în urma păcii cu repetiţie Dobrogea. Pe seama imperiului otoman. Ceea ce a creat un abil contencios cu Bulgaria, atunci abia autonomă. În fond ruşii nu dădeau de la ei. Cum otomanii nu dădusera de la ei, încălcând istoricele capitulaţii semnate de domnitorii principatelor către sfârsitul secolului XV, nordul Moldovei, în 1775, Imperiului austriac (după prima împărţire a Poloniei, 1772), numit apoi Bukowina, după generalul conte von Bukow, apoi jumătate din aceeaşi Moldovă rămasă, cedată imperiului rus în 1812, prin trădarea celebrului Manuc, care a aranjat pacea de la Bucureşti. Nimic nou sub soare.

Aşa ne-a “ajutat” Rusia să consfinţim legal ceea ce cucerisem cu arma în mână.

Să nu părăsim terenul înainte de a lămuri un amănunt deloc neimportant.

Debarcat incognito în România, la Turnu Severin, prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, pe 8 mai 1866, ajunge la Bucureşti pe 10 mai. Corpurile legiuitoare îl proclamă domnitor. Bun. Istoria rollerist-stalinistă ne-a învăţat că proclamaţia de independenţă datează din 9 mai 1877. Vom vedea dece. Fals! Pe 9 mai era sesiune de interpelări. Celebra frază a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu, în stare de rezbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem domnilor? Suntem independenţi!  N-a fost decât răspunsul constituţional la interpelarea, probabil aranjată – şi se va vedea dece – a deputatului liberal Nicolae Fleva. Lipsită deci de valoare juridică. Aici sursele istorice oferă informaţii diferite. Însăşi memoriile lui Carol I, cele redactate de Mite Kremnitz (reeditate la începutul anilor 90) afirmă ca moţiunea legală de independenţă ar fi fost votată în aceeasi seară. Improbabil în principiu, deoarece un atare act presupunea votul camerelor reunite, iar seara de 9 era rezervată interpelărilor în camera deputaţilor. În realitate, moţiunea legală, cu rol de pronunciamento, fu votată de camerele reunite în dimineaţa de 10 mai. La aniversarea proclamării legale a lui Carol I ca domnitor, cu 11 ani în urmă. Găsim aici rostul interpelării lui Fleva. În fine, tot pe 10 mai 1881, parlametul României ridică nivelul de principat al ţării la rang de regat şi-l proclamă rege pe principele Carol. În urma plebicistului din primăvara aceluiaşi an.

De ce Mihai Roller, agentul lui Stalin, ne-a impus versiunea ilegală cu 9 mai? Din dublu motiv. Data de 10 mai, cu triplă semnificaţie identitară pentru România modernă, trebuia dpdv colonial, sa fie ştearsă din memoria neamului. Apoi, Stalin însuşi impusese circul unei a doua semnări a capitulării necondiţionate a Germaniei, după semnarea în faţa reprezentaţilor celor 4 mari puteri, deci şi a reprezentantului lui Stalin, pe 8 mai. Aliaţii, cedând sistematic în faţa lui Stalin, au acceptat circul. S-a repetat semnarea capitulării necondiţionate. A doua zi, pe 9 mai. Iată dece aniversarea victoriei împotriva lui Hitler şi a regimului nazi în Europa e sărbătorită în Occident la data normală, 8 mai, iar în imperiul rus în format „sovietic” plus sistemul colonial est european pe 9 mai. Dubla semnificaţie impusă de puterea ocupantă semnifică nimic altceva decât o abilă mainupare istorică.

De ce am insistat cu aceste precizări? Nu doar pentru a limpezi adevărul istoric. Ci pentru a-i sublinia tânărulu meu prieten cum ne-a „ajutat” Rusia şi în secolul următor la obţinerea independenţei.