CÂTE CEVA DESPRE SISTEME CONSTITUŢIONALE

Am fi putut spune la fel de bine sisteme politice. Pentru că organizaţiile statale funcţionează în cadrul unei legi de bază, numită constituţie. Care stabileşte regulile jocului politic şi, în principiu, e consfinţită prin voinţa populară, prin intermediul unui referendum. În prezent funcţionează două sisteme: monarhia şi republica. Etimologia cuvântului monarhie semnifică un vârf ierarhic: regele. E forma cea mai veche de guvernământ. Din antichitate. Funcţia monarhică e, prin definiţie, ereditară. Atâta timp cât succesiunea la exercitarea funcţiei monarhice continuă în linie biologică, după o regulă sau alta, avem de-a face cu o dinastie. Dinastia se schimbă atunci când la încetarea – prin deces sau abdicare – exercitării funcţiei de către ultimul exemplar al unei dinastii care nu are urmaşi acceptaţi de regula jocului cere sau acceptă, prin decizie paşnică sau prin forţă, reprezentantul altei familii. Nu vom merge până la exemple, prezentul e cel care interesează. Să notăm doar că unele civilizaţii numărau anii calendaristici de la o dinastie la alta, iar majoritatea statelor numărau anii de la un rege la altul.
Puterea reală a regilor a variat în limite largi. De la cea absolută la actuala lipsă de putere. Regalitatea actuală funcţionează ca o instituţie exlusiv reprezentativă şi simbolică, puterea de stat fiind stabilită prin constituţii. De unde termenul monarhii constituţionale. Formă a monarhiei adoptată majoritar şi acum universal în epoca modernă.
Republica e, nominal, o formă avansată de organizare a puterii de stat. Dacă termenul vine din latină, res publica, afaceri sau probleme publice, conceptul a fost definit de Platon, ca formă ideală. Vom trece peste formele publice de organizare în oraşele state greceşti, din antichitate, pentru a ne opri o clipă la prima republică istorică, cea romană. Al cărei organism suprem de conducere era Senatul. Deci Roma a evoluat de la regi la republică. Legea romană a statutat, câteva secole, funcţii executive pe termen limitat, un an. Consuli. Cu puteri largi. Aproape dictatoriale în perioade critice, incluzând conducerea militară în timp de război. S-au mai încercat formule intermediare, precum triumviratul (asemănător cu consulatul republicii franceze, penultima fază înainte de imperiu). Lui Caius Iulius Caesar i se oferise coroana regală. O refuză, fu asasinat, puterea trecu în mâna lui Antoniu şi Octavianus, acesta, mai abil, provocă un război civil, îşi învinse partenerul şi întemeie imperiul. Dar sub ficţiunea restaurării formale a republicii. Senatului i se restitui puterea de jure, liderul îşi luă doar titlul de princeps. Adică prim cetăţean. De unde titlurile de prinţ, eşalon înalt al viitoarei ierarhii feudale, formal existent şi azi. Sicofanţii îi atribuiră titlurile de Imperator (imperare = a porunci) şi apoi de Augustus. Formă supremă cde adulaţie. Dar numele primului împărat roman a rămas Augustus…
Antichitatea târzie şi feudalismul sunt pline de împăraţi şi de imperii. În Europa. În Orientul mijlociu şi Asia centrală imperiile păstrară titulatura de rege pentru lider, împăraţii mongoli se autodenumeau hani, iar titlurile celor extrem orientali sunt traduse prin vocabula împărat. Mikado în japoneză.
După războiul civil englez, soldat cu decapitarea regelui Charles I Stuart, timp de 11 ani forma de guvernământ ar putea fi numită republică, de nu şi-ar fi atribuit Cromwell titlul de lord protector. De unde până unde lord? Doar lorzii erau pairi, adică demni de a fi judecaţi exclusiv de egalii lor, privilegiu la care Camera Lorzilor a renunţat abia în secolul XX. Cine l-ar fi putut judeca pe dictatorul mistic? În fine. Republică fu cea franceză, scurt timp, trecând prin faza imperială şi a restauraţiei monarhiei. Faza preimperială fiind una în care habarabura şi perioadele dictatoriale se succedară.
Războiul american de independenţă avu ca efect republica americană. În următoarea jumătate de secol, coloniile din America de Sud şi cea centrală, devenind independente, aleseră forma republicană. În mare măsură republici dictatoriale.
Revoluţia rusă desfiinţă imperiul. Formal, statul multinaţional deveni republică. Cu anumite caracteristici democratice în faza guvernului condus de social-democratul Kerenski, apoi, după lovitura de stat a lui Lenin, se institui, treptat, sistemul totalitar. Partidele din lunile guvernului Kerenski avură o viaţă scurtă.
Primul război mondial desfiinţă imperiile. Cel roman de naţiune germană fusese desfiinţat de Napoleon Bonaparte. Imperiul Chinez fu desfiinţat chiar mai devreme, în 1911. Dar Japonia, practic distrusă de războiul de ea însăşi declanşat, rămase imperiu. Până azi. Unul pur formal, dar cu atât mai valoros ca simbol.
Europa interbelică fu un amestec de republici (mai ales noile state create pe ruinele imperiului mitteleuropean) şi regate. Toate constituţionale, acestea. Cu o punctuală excepţie, Carol al II-lea, care, din cei 10 ani de domnie instaură în ultimii 2 dictatura regală. După război doar Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (UK) şi grupul unora dintre ţările nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda şi Belgia) rămaseră regate. Ce mai au acestea comun? Majoritatea protestantă şi guverne majoritar social-democrate. Iar din 1975 li se alătură Spania, unde Franco, el Caudillo, avu înţelepciunea să-l pregătească pe tânărul infante Juan Carlos de Borbon pentru a prelua meseria de rege. Baza stabilităţii unei ţări marcate de puternice forţe centrifuge.
Regatele nord africane care surmontară războiul fură desfiinţate până în anii 60-70. Cu excepţia Marocului. Deloc de mirare, două din republicile moştenitoare, Egiptul şi Libia, funcţionând zeci de ani ca dictaturi.
În fine, longevivul şi mult agonizantul Imperiu Otoman se salvă de la o descompunere completă prin acţiunea energică a unui grup de ofiţeri tineri, naţionalişti (Junii turci), dintre care se distinse colonelul Mustafa Kemal, AKA Atatürk, întemeietorul statului turc modern, o republică laică (Cumhürriet). Dar, dintre statele independente desprinse din imperiu, două deveniră în timp dictaturi (Irak şi Siria), ultima fiind încă, cu tot războiul civil pe cap.
Înainte de a încheia excursul istoric, să observăm că actualele sisteme constituţionale nu sunt, cu puţine excepţii, mai degrabă nuanţe, cel puţin formal, decât cópii ale sistemului englez. Construit, acesta, în vreo 8 secole, pas cu pas, prin metoida empirică încercare-şi-eroare. Partide existau şi în Roma lui Augustus, dar bazate pe clanuri gentilice. În Anglia secolului XVIII au apărut primele partide stricto sensu, whig şi tory. Iniţial porecle insultătoare (whigamores, un soi de cowboys scoţieni, tories însemnâd briganzi irlandezi), îşi definiră identitatea faţă de marile probleme ale vremii. Whigii au susţinut revoluţia din 1688 şi excluderea urmaşilor lui James al II-lea Stuart, catolici, de la coroană şi erau în majoritate mari proprieteri funciari. Tories erau legitimişti. Whigii au reuşit încoronarea lui George I, electorul de Hanovra, pe baza unor legături indirecte, iar de la necunoaşterea englezei de către regele german s-a tras înfiinţarea funcţiei de prim ministru. Mult mai târziu responsabil în faţa Parlamentului. De altfel o vreme guvernele erau compuse din membrii ambelor partide. Actuala regalitate britanică e urmaşa dinastiei de Hanovra. În ultima parte a secolului XVIII din partidul whig ia naştere partidul liberal, iar din tory cel conservator. Laburiştii au apărut pe eşichier către finele secolului XIX.
La ce bun acest excurs istoric? Pentru a pune într-un context cât mai precis cu putinţă tabloul actual în materie.
Există, cu puţine excepţii, două tipuri de republici: parlamentare şi prezidenţiale. În a doua categorie, preşedintele, funcţia supremă în stat, ales prin vot universal de întreg corpul electoral, este, prin definiţie, şeful executivului. Separaţia puterilor e asigurată tot de mecanismul electoral. Adunările legislative sunt tot rezultatul votului universal. Iar puterea judecătorească e asigurată, în ţara unde sistemul are cel mai ridicat grad de acoperire, USA, într-o anume măsură, tot pe cale electorală. Judecătorii de pace sunt aleşi în State la fel ca şerifii locali. Afară de Statele
Unite, sistemul funcţionează mai ales în America Latină. În republicile parlamentare, preşedintele are un rol redus, între decorativ şi simbolic şi este ales indirect, de către parlament. Statul e reprezentat, la nivel internaţional, de Primul ministru. Acesta e, de regulă, personalitatea politică susţinută de o majoritate parlamentară. Un caz particular e Israelul, unde premierul e ales direct.
Monarhiile, câte mai sunt, sunt exclusiv parlamentare. Regele domneşte şi nu guvernează. Cam pe tot globul. Dintre capetele încoronate, un rol puctual au jucat de pildă Hiro Hito, mikadoul (împăratul) Japoniei, care, până la finele războiului era o persoană la limita divinului, după război, prin colaborarea plină de tact cu generalul MacArthur, care guverna, ca reprezentant al ocupantului militar, USA, ţara, a netezit calea către renaşterea fără convulsii majore a Japoniei. În alt colţ al megacontinentului eurasiatic, cum am mai amintit, tânărul rege Juan Carlos Primero, crescut şi educat de fostul dictator naţionalist, care, câştigând războiul civil (1936 – 1939), a salvat ţara de bolşevizare, a asigurat, mai acentuat la început, necesarul echilibru politic, patronând celebrul pact de la Moncloa şi garantând noua constituţie care nu asigură mai multă autonomie Catalunyei şi Euskadi (Ţara bascilor) – cele mai separatiste dintre comunităţile spaniole, decât Leonului şi arhipelagului Canarelor.
Ce rezultă din această schiţă: că monarhia parlamentară se apropie mai mult de republica parlamentară decât aceasta din urmă de republica prezidenţială. Dar mai ales că sistemele autoritare şi chiar totalitare au apărut în republici.
Dar există şi hibrizi constituţionali. Să ne referim doar la 2: Franţa şi, din păcate, România. Franţa e o republică semiprezidenţială în formă. Preşedintele e ales de întregul corp electoral şi are puteri executive şi reprezentative cel puţin la fel de mari precum premierii republicilor parlamentare. Iar premierul, deşi are, în principiu, aceeaşi susţinere politică, id est o majoritate parlamentară, nu e mai mult decât un funcţionar mai răsărit. IMO, acest hibrid e o formă de ipocrizie politică.
Dar cazul României e încă mai complicat. Structura de putere autoinstalată la 22 decembrie 1989 a continuat, de facto, sistemul voievodal, împământenit şi perpetuat epocă după epocă. Apoi, prima constituţie, votată pe 8 decembrie 1990, n-a făcut decât să consfinţească statu quo. Croind funcţia de preşedinte după măsurile lui Ion Ilici Iliescu, liderul gorbaciovist, conservator. Termen care trebuie înţeles raportat la sistemul imperial roşu. Cum acelaşi personaj recucerise funcţia după un hiatus de 4 ani, a doua Constituţie, votată în toamna lui 2003, n-a schimbat esenţialul. Preşedintele României, ales de întregul corp electoral, deţine funcţii executive nu la nivelul celui francez, dar suficient de importante încât, valorificând cu rea credinţă ambiguităţile acestei constituţii, un preşedinte poate institui, de facto, un sistem autoritar. De tipul belarusului Lukhaşenko şi, păstrând absolut toate proporţiile, de tipul Putin.
Aşa stau lucrurile în plan constituţional. N-am de gând să ies din aria teoretică, deşi nu m-ar păsa câtuşi de puţin dacă aş fi acuzat de un parti pris concretizând posibilităţile actualei constituţii. Iată principalul motiv pentru care o constituţie modificată substanţial e necesarissimă. Că nici proiectul actual, moşit prea timid de actualul guvern, nu pare a fi suficient de lipsit de ambiguitate – asta deja e din alt film.
Eventualitatea apariţiei, în condiţiile actialei constituţii, a unui regim autoritar, discreţionar, e, în cadrul schiţei de faţă, numai una potenţială. Confruntarea cu realitatea lasă, evident, loc pentrru un spectru larg de aprecieri. Nu ne-am propus o apreciere personală, am sugerat ce e posibil. Responsabilitatea acestei posibilităţi aparţine în mare măsură lui Ion Iilici Iliescu, pe măsura căruia fură croite ambele constituţii de după 89. Condiţiile în care acesta şi-a exercitat funcţia şi, de fapt, puterea, nu necesitau exagerări. Dar acum personajul e depăşit. O şi mai mare responsabilitate îi revine pentru insuficientele precizări ale constituţiei din 2003. Când mai avea doar un an de mandat. Pentru cei care nu văd în situaţia actuală una critică, necesitatea unei schimbări esenţiale a constituţiei rămâne. Mai ales în ce priveste precizarea atribuţiilor funcţiei prezidenţiale în sensul limitării acestora. Contează mai puţin dacă un anume preşedinte punctual poate folosi actuala constituţie cu rea credinţă, subordonâdu-şi instituţiile de forţă. Ceea ce contează ca pe o perioadă nedeterminată nici cel care va fi ales peste un an şi mai ales nici un altul să nu mai poată repeta exerciţiul puterii personale. Pentru ceilalţi – cu atât mai mult. De acord sau nu cu diagnosticul politic, absenţa concretizării tabloului e de tipul mânăstirii într-un picior.
Să nu uităm un fapt semnificativ: atunci când Mihail Sergheevici gorbaciov înfiinţase funcţia de preşedinte al fosteu URSS, fizicianul dizident Andrei Saharov, premiat Nobel, comenta: Această instituţie, aşa cum e definită, e un risc. Avem garanţia că acutalul prim ocupant, Mihail Sergheevici, e un democrat. Dar nu avem garanţia că nu va veni un altul care va face din funcţie, repet, aşa cum e definită, un instrument de putere personală. Profeţie? În nici un caz. Luciditate. Micul maior KGB din dispozitivul de ocupaţie în fosta DDR a venit…