CÂTE CEVA DESPRE TRADIŢII

Mediul în care am crescut, incluzând între parametrii definitorii, epoca, a cultivat ideea de tradiţie cu moderaţie, dar cu consecvenţă. Generaţie binecuvântată, cum repet la orice ocazie, e, pe un anume plan, ultima în care schimbul de informaţii pe verticală a covârşit cel pe orizontală. Cum deja pe dos se întâmplă, pe alocuri cu asupră de măsură, cu generaţia intermediară, a progeniturii generaţiei mele. Acum adultă.

Dincolo de cadrul general, dincolo de cursul mai mult sau mai puţin firesc, în medie, de la stadiul “revoluţionar” (ghilimele necesare) la conservatorism, al individului standard, am înclinat întotdeauna către cultivarea tradiţiilor. Cu moderaţie, dar cu consecvenţă. Ba chiar am inventat unele. Nu e cazul să divaghez, dând exemple. Dincolo de accentuarea caracterului familial al sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, petrecute o vreme în semiilegalitate. Niciodată nu s-a pronunţat în familie nulele de import Moş Gerilă, niciodată n-am împodobit pomul pe 31 decembrie, ci mereu pe 24, nu l-am numit pom de iarnă, ci, pe numele lui genuin, oricât de artefactic ca tradiţie, altfel tot importată, de pom de Crăciun.

Una din cele mai noi tradiţii instituite e săptămâna de vacanţă la munte, vara, de regulăla Buşteni. Începută în 2009. Din 2011 (la Moeciu de Sus), împreună cu Găgăuţă. AKA Matei. Atunci şi cu maică-sa. Primele 2 ediţii au avut acelaşi sediu: un mic apartament în zona telecabinei, cu ferestrele către crucea Caraimanului. Greu de găsit o privelişte mai nimerită. Îţi dădea, dimineaţa, un impuls de limpezime. La debut, eram în plină zombiterapie, după 2 experienţe chirurgicale. În urma cărora câteva săptămâni abia păşeam, prudent şi progresiv, câteva sute de metri pe aleile dintre blocuri. Pe la mijlocul săptămânii, urcasem cu telecabina la Babele, apoi o plimbare, târâş-grăpiş, până la baza crucii. Am ajuns înapoi epuizat. Decisesem ssă-mi reduc masa de prânz la o ciorbă de legume. Ei, ciorba aia, fierbinte, la cârciuma de la Babele, m-a înviorat. Straniu, a doua zi dimineaţă m-am trezit cu o nuvelă gata finisată în minte. Până la plecare, am scris, pe minilaptopul care mă însoţea mereu, în orice călătorie, după dictarea mentală. Nuvela s-a brodit perfect ca final al volumului Trompetistul care semăna cu Melchiade, aproape încheiat din vară. Pe care editura clujană Limes mi l-a fabricat anul următor.

A doua ediţie s-a îmbogăţit cu un week-end petrecut de părinţii lui Găgăuţă, care avea cam 4 luni, sincronizat cu ultimele noastre 2 zile. Mi-a rămas o poză, cu micuţul în braţe. Echipaţi, bunic şi nepot, cu tricouri ale unei echipe americane de baseball, Red Sox, preferata unei prietene de peste baltă. Care ni le trimisese cu poşta. Odată cu o brăţară de plastic galben, pe care sunt ştanţate literele LIVESTRONG. Produsă de o fundaţie a ciclistului Lance Armstrong. Dolarul cu care se vindea se aduna în folosul pacienţilor aceluiaşi duşman biologic, ţintă a zombiterapiei întrerupte cam deodată cu naşterea nepotului şi ieşirea bunicii sale la pensie. Şi, har cerului, nereluată. Expediţia precară de anul trecut fu licitată, nu cu mult. Două drumuri cu telecabina, urcuş la babele, apoi imediat coborîş la Peştera. După un periplu prin împrejurimi, mâncarăm convenabil la un canton forestier. Fu singura masă de prânz în toţi anii ăştia când ciroba de legume fu însoţită de o porţie de sarmale. Ca apoi, în drum spre telecabina de la Peştera, să vizităm schitul omonim, pe un traseu spectaculos.

Ediţia a treia schimbă locul, cum spuneam: într-o vilă aerisită, deştept plasată în peisaj, înglobând casa bătrânească, ce arată a anexă. Utilitar şi pitoresc. Gazed profesionalizate de turism rural. Moeciu de Sus. Drum cam lung, dar o surpriză de efect. Urci pe o mică terasă, acoperişul uneia din încăperile anexate casei bătrâneşti, folosită ca locuinţă de gazed. Pe terasă, întru valorificarea maxima a spaţiului, mese, scaune şi umbrele de plastic singurul loc din sat de unde, peste o culme retezată, situată la câţîva km, se vede exact conul vârfului Omu’. Gazda mă testase, pe la mijlocul dimineţii. M-am prins iute, nu avea cum să fie altceva, apoi dominant cromatică, doza de albastru dă distanţa. Mi-am făcut şi eu numărul, rareori scap ocazia. Am folosit ceasul ca busolă, chipurile pentru orientare, înainte de a pronunţa surâzând: e vârful Omu’. Când a sosit vineri seara Răzvan, întregind familia Găgăuţului, a dat replica tehnologiei la zi. Telefonul lui deştept avea GPS. Curta vilei se dovedi a fi la cota centrului Predealului…

Găgăuţă, atunci la un an şi 4 luni, nu voreba, dar se făcea perfect înţeles cu gestica. Şi, mai ales, reuşea să-i determine pe adulţi să-i satisfacă toate cerinţele. Într-o dimineaţă, curtea goală, mă apucă decis de mână – era prima interacţie directă cu mine -, şi mă trase la curtea din spate, să se uite la puii de găină şi la cei de căţeluşi.

În 2012 am revenit la Buşteni. Altă vilă faină, cu o grădină plină de meri şi tufişuri de zmeură, cu o terasă suspendată deasupra unei rape, de unde priveai tot spre crucea Caraimanului. Găgăuţă se străduia să alinieze puii de pisică la fel ca pe maşinuţe, nedumerit dece ăia nu stau cum îi aşează el. Într-o seară, când îl supravegheam în timp ce Bu’i îi prepara laptele, tocmai forţase cumpărarea a 8 maşinuţe, îmi dădu telefonul bunică-sii, articulând tati. Era apelativul comun pentru ambii părinţi. Sunai, pe unul din numere. Întinse decis mâna, primi telefonul şi începu să turuie elocvent, cu mare debit verbal, cu totul nearticulat, dar cu gestică. Luă o maşinuţă din cele noi (please cu o zestre mare, cu acelaşi format) şi o lipi de telefon. Intenţia era vădită, voia să le-o arate. Ceva îi spuse că ei nu înţelegeau. Se enervă şi discursul, la fel de vivace şi nearticulat, luă tonalitate acută. Apoi, brusc, îmi întinse telefonul. Încercai să explic, în beneficiul celuilalt capăt al firului fără fir, dar cei doi tati închiseseră…

2013. schimbarăm locul. Predeal. La capătul curţii, gazdele instalaseră un mic kiosk, de pe masa şi băncuţa căruia un pici putea culege rodul abia legat al unui măr. Biluţe verzi cu care se putea arunca în toate direcţiile. Gazdele nu mai aveau pisică, sau nu ieşea la interval, dar aveau o fetiţă cu vreo 2-3 ani mai mare. Bun partener de joacă. Mâncam la o cârciumă cu terasă, la doi paşi. Să şadă Găgăuţă ca lumea, la masă? Nici vorbă. Pretextă cu gestică: ciorba mă face să vomez. Îşi amintea efectul de acasă. Furăm nevoiţi să recurgem la metoda inaugurată cu 46 ani în urmă, la Băile Tuşnad, când, la singura încercare de a mânca in corpore la cantină, maică-sa, Miriam, atunci de un an şi 5 luni, şerpuia vesel printre mese. Restul sejurului mergeam pe rând la masă, aducându-i celui care rămânea în tranşeele camerei, felul doi într-o cutie. De fapt la fel procedasem anul trecut, diferenţa fiind că-i aduceam bunicii şi ciorba în ambalaje ad hoc. După prima încercare, mă duceam eu la cârciumă, comandam pizza, preparată în timp ce-mi savuram ciorba tradiţională de legume. Găgăuţă, prins în joaca cu fetiţa gazdelor, mă vedea revenind, printre suliţele de fier forjat ale porţii şi trăgea un strigăt de luptă: piţaaaaa! Şi nu mai făcea mofturi.

De data asta Găgăuţă, mai evoluat, avea doar 3 ani şi câteva luni, mă urmărea atent la interacţia cu ATMul plasat pe drumul zilnic, la scuarul de joacă de lângă linia ferată. Cunoştea procedura. Banii îi cunoştea demult. Nişte hârtii pe care se puteau căpăta covrigi şi, uneori, jucării. Ba, la o adică, şi îngheţată. Pe care o savura, exact când maică-sa dădea telefon să se asigure că nu i se cumpără ceva ce-i în afara reţetarului aprobat.

În penultima zi, când, deja tot tradiţional, o tradiţie mai proapspătă, mamitati (sau tatimami) soseau să-l preia pe seama lor, la capătul week-endului, fu dus pentru prima oară la gară. Tocmai sosea un tren. Trenuri văzuse el, de la terenul de joacă, zilnic, abia acum îl privea de la doi paşi. V’eau sus, me’gem acasă, fu rezoluţia. Cum părinţii aparţin generaţiei de automobilişti, chiar habar n-am dacă a călătorit deja cu trenul au ba. Dar în primăvara asta l-am dus la Gara de Nord, la muzeul CFR. Prematur totuşi, nu l-a interest nimic decât platforma centrală, un model în relief, cu lnii ferate, gări, viaducte, tunele şi alte elemente specific. Câteva trenuleţe din cele coercializate se învârt în reţeaua de căi ferate, iar picii, cu atei în frunte, aleargă în jurul mesei, urmărindu-le cu chiote. Pe un culoar, un décor de copartiment. În locul geaului, un ecran deapănă istoria căilor ferate.

2014. Revenim la Buşteni. La aceeaşi vilă de acu doi ani. Cu tufişuri de zmeură şi cu terasa suspendată deasupra râpei, privind spre cruce. Gazda ne încurajează, povestind că noaptea mai urcă ursul şi caută de mâncare printre acareturi. Matei are spaţiu de joacă, membrane elastic de sărit, înconjurate cu plasă, tiroline, minicarturi. Joi nimerim o festivitate publică în parcul primăriei. Inaugurarea unor terenuri de tenis, cu participarea lui Ilie Năstase şi a Simonei Halep.

În fine, acum e luni 27, scriu pe balconul vilei unde am ajuns ieri, cu vedere tot spre cruce. În colt, o lunetă, pe trepied. Fiecare balcon are aceeaşi dotare. Bate toate celelalte formule de cazare de până acum.

Tradiţia mea pentrru săptămâna de munte e prânzul redus la ciorbă de legume. Şi, de 4 ani încoace, prezenţa lui Matei. Dimineaţa asta primesc de la Vlad, proaspăt tată al proapspătului nepot, Tudor Haţieganu, un filmuleţ în care moştenitorul titlului de găgăuţ dă din crengi şi-şi priveşte concentrate mişcările degetelor. Dă, doamne, să apucăm zilele când s-ar insera şi Tudor în echipa săptămânii tradiţionale de munte. Tot ciobă de legume mi-ar fi prânzul. Tradiţiile cultivate tonifică…