CÂTE CEVA DESPRE VACCINURI

Cum ultima ediţie a blogului pe anul în curs va fi rezervată unei priviri de ansamblu, iar precedentele au fost cronici literare, cred ca ar fi momentul ca pentru penultimul articol să revin la o categorie de subiecte a căror abordare s-a rărit cel puţin în ultimii 2 ani. Titlul generic al acestei categorii a fost – şi va continua să fie – Câte ceva despre… Nu tocmai articole de ştiinţă popularizată, dar nici foarte departe. Pe principiul că cine poseda informaţie coerentă şi fundamentată într-un anume domeniu al cunoaşterii şi vede că informaţia publică e oarecum precară în materie, are datoria să împărtăşească ce ştie.

Cititorul interesat, avertizat curent în fiecare dimineaţă de luni, când se reînprospătează articolele, poate răsfoi, din pagina blogului, cele peste 400 de articole. Cele mai multe dintre cele publicate în primii peste 2 ani s-au pierdut. Va putea identifica domeniile din care mi-am luat subiectele astfel intitulate.

Acum, aşa cum s-a văzut, discutăm despre vaccinare. Noţiuni, istorie, curente. Dece? Deoarece curentul antivaccinare, care e mai vechi decât se ştie, dar care creşte în influenţă în ultimii ani, are un efect negativ asupra sănătăţi publice. Măsurabil prin scăderea procentului vaccinat din populaţiile ţărilor avansate.

Să începem, cum fac de obicei, cu schiţarea cadrului. Bolile infecţioase sunt simultan un capitol de medicină şi un capitol de ecologie. Ca disciplină biologică. Al cărei obiect este totalitatea relaţiilor dintre organismul uman şi mediu. Punctual cu microorganismele patogene. Care sunt de 3 categorii: bacterii, fungi şi viruşi. Nu ţinem seama din perspectiva de interes de toxine. Se va vedea dece.

Care e mecanismul epidemiilor (şi, evident şi al pandemiilor). Sistemul imunologic al omului poate face faţă agresiunii patogenilor până la o limită. Determinată de raportul între randamentul acţiunii anticorpilor (dacă şi care există) şi randamentul reproductiv al patogenilor. Sistemul produce anticorpi pe timpul bătăliei cu agresorul patogen. Dar, de la un moment dat încolo, proliferarea patogenilor covârşeşte sistemul defensiv. Cu efecte până la letale. Nu posed informaţie asupra situaţiei la fungi şi la viruşi, dar în ce priveşte bacteriile, numai 3% dintre specii sunt patogene. Restul sunt fie în afara interacţiunii cu specia umană, fie indiferente, fie cooperante. Acestea din urmă sunt bacteriile simbiotice. Conchidem că bacteriile patogene sunt, de fapt, dezadaptate la organismul uman. Iar cele mai dezadaptate sunt tocmai cele care produc bolile infecţioase contagioase. Care dacă omoară omul, mor odată cu el.

Rezultă că pentru a schiţa istoria vaccinării, trebuie să începem cu istoria epidemiilor. Informaţie despre acestea există încă din antichitate. O primă epidemie de variolă ar fi fost documentată în timpul războiului dintre 2 imperii ale vremii: cel hitit şi cel egiptean. În vremea celui mai mare faraon, Ramses II, în umră cu 33 secole. Epidemia ar fi atins ambii beligeranţi. O singură sursă o pomeneşte. http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/. Rămân necunoscute motivele pentru care alte surse, referitoare la o epocă istorică de mare notorietate, nu pomenesc epidemia. Dar există un argument indirect. Aceeaşi sursă citează cauza morţii unuia dintre urmaşii celebrului faraon, anume Ramses V (1157 B. Ch.): variola. Diagnostic stabilit în ultimii ani ai secolului XIX prin studii asupra mumiei faraonului. Ori acest amănunt e citat de mai multe surse disponibile. Nu avem certitudinea epidemiei care a decimat două tabere beligerante, ceea ce presupunea aglomerarea în spaţiul militar a multor zeci de mii de oameni. Dar avem certitudinea că peste 2 secole boala a ajuns până la alt faraon. Conform acestor menţionări, se pare că variola ar fi (fost) maladia epidemică cu cea mai lungă istorie. Considerată eradicată în 1977-1980, când a fost înregistrat ultimul caz letal. În urma combaterii ei seculare, prin imunizare empirică şi a campaniilor concertate de vaccinare odată cu dezvoltarea vaccinologiei.

Pentru a nu rămâne cu perioade cronologice aşa de îndepărtate în lunga istorie a variolei, să menţionăm epidemia care a lovit Atena în războiul peloponeziac (430 B. Ch.). şi care şi-a avut rolul, dacă nu decisiv cel puţin ponderal, în victoria Spartei. În toate aceste secole nu există referiri la combaterea bolii. Primele astfel de referiri apar în timpul construirii Marelui Zid Chinezesc. Deci în urmă cu cca un mileniu. Printre victimele acestei uriaşe opere s-au numărat şi cele ale variolei. Mortalitatea acesteia a început a fi limitată prin inocularea constructorilor cu forme uşoare ale bolii. Cei inoculaţi căpătau o anume rezistenţă la formele virulente. Tehnica de combatere empirică, pe tărâm imunitar, încă extrem de departe de vaccinarea propriuzisă, a străbătut secolele, de-a lungul şi de-a latul Eurasiei, sub numele de variolare.

Înainte de a reveni la combaterea variolei, să nu omitem catastrofala pandemie care a redus populaţia Europei cu 1/3 până la ½. Cunoscută ca ciuma neagră, sau bubonică, patogenul ei e bacteria Yersinia pestis. Iar vectorul^* ei sunt şobolanii. O specie foarte prolifică, de mare vitalitate şi răspândire. De fapt pandemia a pornit prin 1330, în Asia Centrală şi s-a propagat cu aceeaşi virulenţă spre India şi China, dar prin Orientul Mijlociu şi nordul Africii a ajuns în 1347 în Europa. N-au existat nici un fel de mijoace de combatere/limitare. Pandemia şi-a urmat cursul biologic natural, epuizându-se pe măsura scăderii virulenţei patogenului. Dar niciodată definitiv! În Europa au urmat alte asalturi, la intervale de ordinul deceniului. Începând din secolul XVI aceste reveniri s-au rărit considerabil, până la un nivel subcritic. Totuşi, la finele secolului XIX numai în India au murit cca 6 milioane de oameni de pe urma epidemiei redeclanşate. Să nu omitem că bateriologul rus Waldemar Haffkin a elaborat primul vaccin împotriva ciumei tocmai în perioada acestei epidemii. Cea mai recentă epidemie s-a derulat tot în India, în 1995! Se va observa folosirea celor 2 termeni. La jumătatea secolului XIV a fost o pandemie pe întreaga Eurasiei, celelalte au fost epidemii mai mult sau mai puţin locale. Istoria confruntării propagative a războiului biologic dintre specia umană şi patogeni microbiologici cunoaşte două foarte mari pandemii. Cea din secolul XIV e maximă. A doua e aşa numita gripă spaniolă, care în 1918, spre finele WW I a ucis între 25 şi 50 milioane de oameni.

Europa a mai cunoscut ulterior epidemii: tuse convulsivă, 1578, difterie, în Spania, 1613. Totuşi variola, cel mai străvechi duşman micorbiologic, îşi continuă cariera. În general s-a observat că itinerarul sau canalul de propagare a bolilor infecţioase transmisibile a urmat traiectoriile comerciale. Şi nu numai comerciale. Marile explorări geografice au avut astfel de consecinţe. Oricât de agresivi sunt unii patogeni, aceştia ajung la o anume adaptare reciprocă cu populaţii locale stabile pe mari areale. Un număr la urma urmei neînsenat de europeni care au ajuns pe bicontinentul american au avut un efect dezastruos asupra populaţiilor băştinaşe. Desigur, într-o mare măsură datorită decalajului tehnologic militar. Dar poate chiar mai mult ca urmare a neadaptării respectivelor populaţii la patogenii fata de care europenii aveau unele forme de imunitate. Reciproc, europenii au dat tribut în secolele războaielor pe mare între puterile coloniale, fiind lipsiti de apărare faţă de o serie de boli numite tropicale. Pentru care populaţiile locale erau simpli purtători imuni. Dar nu doar în zona tropicală. Ci, mai ales, chiar în Africa.

Astfel variola a ajuns în America de Nord chiar cu vasul Myflower. Din ai cărui călători au murit, întro microepidemie locală, în 1633, 20 de colonişti. Medicul vasului y compris.

Problematica diferenţelor zonale de adaptare mutuală a dus, în timp, pe măsura dezvoltării vaccinologiei, la măsuri universale de securitate biologică. Vezi nu numai imunizarea obligtorie la intrarea în unele ţări. Un exemplu încă mai relevant: la olimpiada de la Melbourne, 1956, toate probele ecvenstre s-au derulat la… Stockholm! Deoarece intrarea cailor în Australia era interzisă. Pentru a evita orice risc de epizootie a oilor, bogăţia naţională a Australiei. Sigur că acum, după cel mult 63 de ani, există demult sisteme de protecţie biologică. Nu existau, însă, în 1970. Când o pată de pământ pe talpa ghetei unui fotbalist român, aflat cu echipa naţională în turneu, a creat probleme rezolvate pe loc.

Să revenim la subiectul nostru de fond. Calea străbătută de praxa empirică şi cea medicală de la variolare la vaccin şi eradicare. În 1768, medicul englez John Fewster afirmă că cei infectaţi cu variola bovină devin imuni la variolă. Dar observaţia era răspândită în timp în mediul zootehnic englez. Au difuzat-o în mediul urban lăptăresele. Experienţa cărora a fost doar confirmată. Dar tot empiric. Până la fundamentarea, prin cercetările lui Louis Pasteur, a principiului că bolile infecţioase sunt generate de microorganisme, mai avea să treacă mai bine de un secol. Abia teoria lui Pasteur a creat baza teoretică a medicinei imunologice. Iar până la Fleming (ulterior sir Alexander) şi penicilina, încă jumătate de secol. Dar descoperirea antinomiei dintre bacterii si fungii unicelulari, de către microbiologul scotian e o direcţie pe care n-o vom urma. Revenind la linia pe care o urmărim, descoperirea imunităţii dobândite, pe baza anticorpilor sintetizati de sistemul imunologic individual ca reacţie la antigenii unor patologi înrudiţi, cu un nivel de agresivitate inferior, a fost un pas fundamental. Cu amendamentul că limbajul în care am definit efectul anunţat de Fewster era încă departe de a deveni curent în imunologie. Căci însăşi noţiunea de anticorp e o cucerire a finelui secolului XIX. Ca de cele mai multe ori în ştiinţă, faptul empiric precede explicarea lui pe baza unor noţiuni noi, care împing ştiinţa înainte.

Totuşi cumva părintele vaccinării e socotit Edward Jenner. Medicul englez a demonstrat practic, fără tăgadă, concluzia generalizantă empiric a altui medic englez, John Fewster. Cei 2 au fost prieteni şi colegi profesionali. El şi-a formulat concluzia în 1768. Iar Jenner a avut curajul de a inocula unui copil de 8 ani (James Phipps) ser provenit de la vaci bolnave de variolă bovină, pe 14 mai 1796. Apoi l-a inoculat cu preparat de variolă pe 1 iulie. Boala nu s-a manifestat. Dincolo de o demontraţie ştiinţifică, a fost de fapt prima vaccinare din istorie. Abia peste 2 ani, la insistenţe, Jenner comunică public rezultatele sale.

Dezvoltarea vaccinologiei, succesiunea vaccinurilor elaborate, praxa legală, dar şi reacţia contra vor continua să evolueze fiecare pe linia proprie. Ar deveni plicticos să notez datele la care cutare vaccin a fost elaborat, pus în circulatie, devenit obligatoriu legal. Rostul articolului e de a pune în context, de a contura un tablou biologic, de a oferi posibilitatea înţelegerii fenomenului. În subsidiar, de a facilita înţelegerea dinamicii fenomenului contestatar. Într-o încercare raţională de a-i limita, fie şi infinitezimal, efectele. Cel puţin în sfera mea de conexiuni. Căci, e momentul s-o spun fără echivoc, deşi consider contestarea ca fiind naturală, în general şi în sfera vaccinării, văd efectele ei ca factori de frânare a funcţionării maşinăriei sociale. Aşadar cine e curios să afle la ce dată au fost elaborate cele două tipuri de vaccin antipoliomielitic, va folosi aceleaşi instrumente de documntare la îndemână pe care le-am folosit şi eu.

N-ar exista abordare mai contraproductivă a contestării, decât reducând-o la prezent şi stabilind corelaţii cu alte forme endemice de neînţelegere. Contestarea e un fenomen la fel de general precum cunoaşterea însăşi. Şi, probabil, la fel de vechi. N-are rost să îngrămădim exemple, am dilua forţa persuasivă a demersului de faţă. Modelul geocentric cu sferele sale de cristal avea seducţia frumosului. Deşi Copernic dispăruse, până ce titanul Galilei n-a spart sfera de cristal pe care circula, chipurile, Jupiter, cu o simplă lunetă şi mult bun simţ raţional, modelul a continuat să seducă. Şi numai din inerţie mentală. Galilei a impus forţa majoră a faptului. Darwin însuşi a fost contestat o vreme. Nu mai e cazul să notăm că ideologizata ştiinţă sovietică socotea algebrele Boole, principiile lui Ernst Mach şi legile lui Mendel ca idealist-subiective şi reacţionare. Biserica a fost demonizată cu asupră de măsură, dar rezistenţa pe care aceasta a opus-o (nu permanent, ci în perioade obscure de fundamentalism) izbucnirii adevărurilor ştiinţifice a fost mai puţin absurdă decât fundamentalismul pseudoştiinţific care s-a ilustrat cu/în exemplele de mai sus.

Ei, bine, Societatea Antivaccin din America a fost fondată în 1879. Unde altundeva? La mai puţin de un secol, de fapt la 83 de ani de la realizarea şi administrarea – cu succes – a primului vaccin. Ori o organizaţie nu apare prin generaţie spontanee. Are nevoie de un timp şi de o masă de adepţi. Informaţia disponibilă nu precizează cât timp a trecut de la apariţia primilor indivizi neîncrezători în metoda de combatere a bolilor infecţioase transmisibile până la opoziţia organizată faţă de aceste metode. Mai ales că în tot acest timp metoda a continuat să se dezvolte. Să apară vaccinuri noi, să se legalizeze folosirea lor profilactică. Dar avem o informaţie indirectă asupra vigorii mişcării antivaccin. La doar 6 ani după înfiinţarea Societăţii Antivaccin din America, pe celălalt mal al Atlanticului, la Leicester, manifestează între 80,000 şi 100,000 împotriva legislaţiei de vaccinare obligatorie.

Era inevitabil ca în mişcarea antivaccin să apară şi impostura. Pe 28 februarie 1998 medicul Andrew Wakefield publică un studiu care ar „demnstra” o corelaţie cauzală între vaccinul ROR (antirujeola-oreion-rubeolă) şi autism. Se dovedeşte că sponsorii aşa zisei cercetări au fost un grup de părinţi interesaţi. Dar răul fusese făcut. Supracomunicarea, coroborată cu ignoranţa publică, factori endemici generatori ai mai multor curente contestatare, în diferite domenii, sporeşte exploziv masa mişcării antivaccin. Degeaba medicului impostor i se retrage, pe 28 ianuarie 2010, titlul de doctor şi dreptul de praxă medicală, degeaba celebra publicaţie medicală Lancet retrage, pe 2 februarie acelaşi an, articolul lui. Bătălia a durat 12 ani. A fost nevoie de studii ştiinţifice minuţioase pentru a demonstra lipsa oricărei influenţe a trivaccinului respectiv şi apariţia autismului la copiii vaccinaţi. Paralel cu dezvăluirea interesului punctual al fostului medic.

Geneza articolului de faţă a fost urmărorea din off a mai multor discuţii publice cu acelaşi mecanism. Medici calificaţi, cu competenţă validată de miile de pacienţi, care stăpânesc aspectul ştiinţific al problematicii, nu conving o majoritate de interlocutori polarizaţi.

În aceşti primii ani ai noului mileniu poliomielita e aproape de a fi eradicată. Reversul inerent al medaliei: pe 2 martie 2015 Brazilia raportează primul caz de Zika. Un virus nou, purtătorii căruia sunt maimuţele Rhesus, descoperit în 1947 în Uganda. Căile vieţii sunt, aşa cum pleda personajul matematician al lui Michael Crichton, nesfârşite.