CE NU PARE A SE FI ÎNTREBAT NIMENI

Pentru azi mă restrâng la un subiect apparent neabordat de mass media, incluzând analiştii de notorietate. O quasiunanimitate de reacţii, de la mic la mare, care l-ar înverzi de ciudă şi de invidie pe alde pingelică, s-a dus aliniat şi în cor după fenta serviciilor de propagandă ale preşedintelui suspendat, unde n-am putea bănui alt creier decât pe Sebastian Lăzăroiu şi trage (nu unanimitatea, asta-i impersonal, ci mulţimea gregară de voci) cu tot armamentul, din toate poziţiile, în adversarii politici, susţinători ai suspendării. Evident, aceştia fac greşeli tehnice de începători, dar nu asta e ceea ce atrage atacurile convergente. Sunt din ce în ce maai evidente două aspect. Care vor fi subiectul pentru azi, 16 iulie, o zi de maximă relevanţă subiectivă pentru mine. Dacă lunea asta ar fi picat pe 13 sau pe 20 subiectul ar fi fost acelaşi, dar deoarece pica pe 16 îmi doresc şi îmi propun o maximă rigoare analitică.
Dintre cele două lucruri clare, primul a mai fost observant, dar e uitat acum cand s-a depăşot temperature de ebuliţie: premeditarea nu tactic, ci strategic, a partied prezidenţiale. Unica soluţie a acesteia de a surmonta criza de încredere în care regimul intrase. E posibil ca încă din iarnă, scandalul Arafat să fi fost provocat de preşedintele suspendat în baza unei logici simple şi eterne: când nu poţi evita o explozie, încerci s-o declanşsezi cât de controlat e posibil, descărcând energia acumulată, care te-ar putea spulbera. Lanţul evenimentelor e logic: moţiunea de cenzură, posibil provocată tot de la biroul cu cel puţin 3 butoane, nada întinsă fraierilor, care au muşcat imediat, forţarea suspendării, mizând apoi (acum) pe lipsa totală de campanile a adversarilor şi pe coeziunea disperată a propriilor suporteri. La care deja s-au adunat un număr considerabil de neutri a căror bună credinţă fu speculată cu abilitate coordonată. Pe baza materiei prime informative adunate din vreme. De serviciile care-l servesc pe preşedintele suspendat. Miza e limpede: şansa de a recupera întreaga diferenţă electorală rămâne, totuşi, relative mică. Dar cu actualul preşedinte suspendat revenit la butoane, un govern bazat pe adversarii politici nu va putea funcţiona. Iar capitalul politic al acestora, adunat practic exclusiv din pierderile partied prezidenţiale, datorate nu în primul rând crizei cât măsurilor greşite, aplicate nesincer şi în dispreţul populaţiei, s-ar disipa. N-am lua-o, însă, de la început, ci de mult mai jos: cu o populaţie slăbită, descurajată, devitalizată şi lipsită de speranţă. Logica coerentă a strategiei prezidenţiale e limpede, dar tocmai această logică nu dovedeşte decât că singura raţiune a partied prezidenţiale şi în ultimă instanţă a personalităţii distructive a liderului ei este puterea de dragul puterii. Plus imunitatea.
Bun, dar toate astea erau aşa de evidente, încât n-ar fi meritat să fie subiectul unui articol de analiză pe blog. Subiectul meu este descifrarea tacticii adversarilor politici ai preşedintelui suspendat. Mai precis, analiza cauzelor seriei ultrarapide de decizii care au dus la suspendare. Deliberarea acestora e prea evidentă ca să nu presupunem că autorul are un motiv tactic explicit pentru a allege momentul şi seria de decizii fulger pentru a pune în aplicare programul. Căci riscul principal e tocmai adversitatea crescândă a quasineutrilor. Care adversitate s-ar fi diminuat mult dacă suspendarea s-ar di declanşat după câştigarea eventual a alegerilor parlamentare. E aici un principiu din fizică. Extins. Rezisteţa mediului creşte neliniar cu viteza acţiunii. O acţiune înbdeajuns de lentă poate declanşa, din partea componentei mai mult sau mai puţin neuter a mediului o reacţie quasinulă. În plus, de rgulă după câştigarea alegerilor popularitatea unui givern îşi atinge nivelul maxim. De unde scade, tot de regulă, pânăla următoarele alegeri, la termen sau anticipate. Determinbate, tot de regulă, acestea din urmă, de vreo moţiune de cenzură. Ce raţiune va fi avut asumarea acestui risc, acum? Mie mi se pare una evidentă. Oricât ar fi de problematic – şi este – şansa maximă nu de a-l suspenda doar pe preşedinte, ci de a câştiga următoarele alegeri la acest nive, acum este. Peste 3 luni, candidatul pregătit de Traian Băsescu, Făcut din acelaşi aluat caracterologic, e, încă, de bătut. Peste doi ani nu va mai fi. Deoarece alt lucru evident e că adversarii preşedintelui nu au un candidat de forţă. De fapt n-au nici unul. Căci cel care e candidatul official are o valoare politică subţire şi prea puţine şanse să evolueze. Criza majoră a acestei alianţe e cea de personalităţi. Nu sde creiere. Căci creierul care a determinat alegerea, apparent aşa de dezavantajoasă, dar unica posibilă, a momentului suspendării, n-o fi de calibrul sfătuitorului strategic al preşedintelui suspendat, dar nici glugă de coceni nu-i. Întrebarea acestui articol este: cine ar putea fi acest creier. Mai exact: există un creier de acest calibru în afara lui Hrebenciuc? Dacă da, atunci aliaţii au o şansă reală. Nu prin capacitatea tactică a acestei presupuse eminenţe cenuşii (dacă nu e Hrebenciuc, un personaj totuşi obsolete), ci prin capacitatea de a nu ieşi în faţă. Ceea ce, dacă facem un singur pas logic mai departe, îi confer valoarea suplimentară a şansei de a nu fi încă identificat de servicii.
Che sara, sara.