CUM VALORIFICI O NOUĂ EDIŢIE

Luna gheboasă, Editura pentru Artă şi Literatură, 2023, ar putea fi considerată o ediţie a doua, cu adăugiri. Primul volum se intitulează Cuptorul cu microunde – romanul unui bloc in 10 secvenţe horror. Editura Dacia, Cluj, 1995. Subtitlul acestei a doua ediţii elimină cuvântul horror şi adaugă piesa care dă şi titlul ediţiei. Evident, numărul secvenţelor devine 11.

Mottoul acestei ediţ e provocator:

„Inima omului este aleasă pentru a fi

depozitara neliniştii lui Dumnezeu.“

Saint‑Martin

„Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei

mai în ciştig ar fi ticăloşii, moartea

i‑ar elibera şi de trup, şi de suflet, şi

de păcate.“

Platon

Ultima pagină. Confesiunea stranie a unui jurnalist ieftin. Despărţit de Carina.

Corp şi suflet. Un exerciţiu stilistic de dedublare a unui personaj. De fapt divizare. Dar, straniu, ambele versiuni au ceva comun. Un suflet ticălos. Un avocat presupus mafiot şi un avorton, o scursură de cartier, spaima lumii interlope. Autorul se întreabă, în final, cu humor negru, straniu de înspăimântat. Oare pe unde bântuia sufletul comun?

Cuptorul cu microunde. E titul ideal al priei ediţii. Rezonanţă cu anul apariţiei, 1995. O lume bezmetică, anesteziată, şocată. Rămâne de văzut cum rimează Luna gheboasă de peste 28 de ani. Dar să revenim.

Naraţiunea aparţine copilului de clase primare al unei familii necăjite. Cu ce repară prin vecini, tatăl cumpără un cuptor cu microunde. Care face familiei viaţa o sărbătoare. Copilul, un alienat straniu, revine la sentimente mai bune. Mama dă naştere unui frăţior. Care urlă, aducând familia la disperare. Într-o seară copilul rămâne singur cu frăţiorul urlător. Şi-i vine ideea să-l liniştească în… cuptorul cu microunde. E una din piesele horror cele mai reuşite ale scriitorului.

Visul. Oarecum la fel precum în piesa Corp şi suflet, unde divizarea naturii personajelor are loc prin dedublare, aici eroul, relativ normal ab initio, se îmbolnăveşte progresiv de ticăloşie galopantă, prin interpretarea pe dos a naturii angelice a tinerei soţii, pentru a sucomba sub atacul propriului alter ego, văzut ca strigoi. O altă mostră a scrisului grotesc pe care autorul l-a etalat încă din primele volume publicate la vremea lor. Un gest inteligent e eliminarea din subtitlul primei ediţii – 1995 – a cuvântului horror, care ar fi dat o inutil ă notă pleonastică acum, când publicul lui Radu Ţuculescu de demult format.

Răzbunarea. Absurdul grotesc e împins la maximun. Personajul Georgiana suferă de o ultrabulimie permanentă, maladivă, îşi varsă nervii pe frigider. Care se răzbună. O bucată de ficat de porc, pus pe o farfurie în frigider, creşte nemărginit, umple apartamentul şi eroina moare înecată dormind.

Episodul aduce aminte de un roman SciFi al scriitorului rus Alexander Belyaev, intitulat Pâinea veşnică. Foarte probabil, necunoscut de scriitor. Ficţiunea sinistră e, desigur, originală.

Noli-me-tangere. O poveste stranie, in care blocul însuşi pare a prelua mizeria existenţială a vieţii publice, reacţionând fantast. Fantasticul întâmplărilor, amintind de Spuma zilelor, a lui Boris Vian, metaforizează maladia publică. Simultan, cum spuneam, e însăşi comportamentul blocului. Interesant, cel mai anormal personaj, e medicul al cărui eşec în tratamentul straniei maladii a fetiţelor gemene e explicat aberant. Aparent, singurele personoaje normale ar fi mama fetiţelor şi învăţătoarea acestora. Dar pasivitatea lor nu e deloc sănătate. Piesa e un record de stranietate. Blocul însuşi pare a focaliza maladia mediului din jurul acestuia.

Trăim într-o fotografie. O piesă care nu are aceeaşi ecuaţie. E o proză independentă, un pas spre nuvelă. Un cocktail din experienţa scriitorului în ziua de Crăciun 1989, la studioul de Radio Cluj. O grupă de soldaţi anonimi şi un căpitan cu fire înşelătoare. Cu povestea lui, încă mai suprinzătoare. Un personaj probabil inventat. Căci în bruhahaul acelor zile pare improbabil ca un ofiţer să fie aşa de interesant.

Textul începe şi se termină cu alt personaj, fotograf de meserie, cu momentul oarecum lugubru de final. Ai zice o proză scrisă pentru a răspunde unui virtual antologator.

Osul de peşte. Revenim la blocul cu unsprezece scări. Dacă în episodul precedent, despre care am spus că pare o contribuţie personală la o antologie de proză, finalul lugubru amână o stranie, dar cumva aşteptată dramă, aceasta se produce in absentiam. Fotoreporterul Apostol Gregorian e găsit de colegul de redacţie care semna Gigi Apălină sugrumat, în propriul apartament – la altă scară a aceluiiaş bloc – cu firul de telefon. Redactorul miniaturilor ironic-sarcastice din ziarul la care ambii lucrează are, de la 8 ani, un os de peşte în gât. Care pare a dispărea dacă… omul savurează… murături. Rareori am citit în scrierile autorului personaj mai ridiculizat. Oare dece atâta risipă de mijloace? Radu Ţuculescu nu comite gratuităţi. Soarta îl aşteaptă pe Gigi Apălină la cotitură. El piere la biroul persoal, încercând în van să scrie un ferpar la adresa fotoreporterului. Sufocat de reţeaua firelor de păianjeni roşii, mereu prezenţi în acel spaţiu, mereu ignoraţi, dar în secret admiraţi de redactorul de rubrică.

Oare scriitorul voia să ne spună că Gigi Apălină fusese condamnat din ziua de vineri 13 august, când împlinise 8 ani şi se înecase cu osul de peşte? Dn partea unui scriitor care se distrează scriind, dece nu?

În lift. O farsă. Sinistră. Relatată pe un ton lejer. Păstrez convingerea că am mai citit-o. Habar n-am dacă în vreo ediţie anterioară sau altrove.

Luna gheboasă – in memoriam H. P. Lovecraft.

E principala piesă adăugată ediţiilor precedente. Face parte din naraţiunile a căror teorie o mai făcusem de câteva ori, prilejuită nu neapărat de scrierile autorului, teoria e universală. Dar de cele mai multe ori plecând de la texte ale lui. Schiţe, nuvele sau romane. Cititorul ipotetic din Noua Zeelandă (sau Tasmania), ia totate efectele mai mult sau mai puţin stranii ca pure invenţii literare. Dar există cititori care decodează puncte de plecare reale. Numele câte unui personaj public, o stradă cu numele unui scriitor celebru, într-un oraş european, alte efecte. Niciodată şi nici unde fără cârlig. Nu voi dezvălui exemple identificabile.

Cititorul cronicii va trage concluzia, corectă în principiu, că din anumite motive, fac parte din această categorie privilegiată de cititori. Şi că folosesc, în cronică, faptul ca atare fără să stric efectele.

Prima mea concluzie, a cărei explicitare nu-i aduce nici un prejuduciu autorului, e identificarea perioadei elaborării povestirii. Invenţia unui străvechi aparat foto cu burduf care face minuni e preluată – creator – dintr-o adorabilă carte pentru copii. Pisica Rauna dintr-un roman. Profesiunea personajului narator, de jurnalist oarecum ieftin, se reia chiar în acest volum. Dar în alt roman e detectiv, lucrător în poliţie. Meserii surori, nu?

Personajul vecinei cumsecade, cinefilă de 80 de ani, care-l răsfaţă pe jurnalistul narator cu dulciuri, pare introdus ca reper de efect. Semnificaţia reală se dezvăluie, ca în orice poveste poliţistă de calitate, în ultima pagină.

Însăşi coloratura poliţistă a povestirii pare un demers subtil autoironic. Deşi e un experiment literar. După excelentul roman Crima de pe podul Garibaldi tehnica poliţistă merita reşapată.

Titlul, derutant şi chiar beneficiind de rezonanţa de scandal public (la care autorul n-avea cum să se fi gândit) are o semnificaţie de mare efect. Luna gheboasă e purtătoarea de simbol identitar a unui personaj despre care am comentat en passant, dar cititorului volumului trebuie să-I fie lăsată posibilitatea de a descopri – şi savura – singur ce e de descoperit. Şi de savurat.

În fine, colega de redacţie a lui Vic, redactorul implicat ca spectator al dramei enigmistice, Adelina, e, cum ar spune cronicarii americani de cinema, far fetched. Ea vine de departe. O Adelină mai apare în mai vechiul roman Stalin cu sapa-nainte. Dar aceea e o falsă Adelină. Cea reală, neidentificată de citiorul neozeelandez (sau Tasmanian) e exact cum e descrisă aici. Prezentată subtil. Afinitatea mutuală cu jurnalistul narator, subliniată cu deamănuntul, rămâne în aer. La ce bun amănuntele? Eu am o ipoteză. Pe care o voi schiţa discret. Pisica Rauna, pe care am mai întâlnit-o, sugerează aici… da, singurătatea funciară a naratorului participant. Cititorul atent găseşte (sau pare a găsi) aici raţinea amănuntelor date despre afinitatea cu colega fotoreporteră. E o exagerare cronicărească? O fac pe riscul meu.

Semnificativ, imaginea lunii gheboase (ce idee!) dispare de pe cer. Care rămâne încărunţit (alt cuvânt de mare efect) de stele…

Pivniţa. Piesa finală, finis coronat opus, la prima edidţie, a mai fost subiectul analizei cronicarului. Cum eu respect diagnosticul unor critici, că scriu pentru cititorii avizaţi, aş strica prezentul text dacă m-aş repeta. Tot ce găsesc cu cale să adaug e că piesa finală joacă cu brio acelaşi rol sintetic.

Bine, şi ce legătură are Luna gheboasă cu blocul cu unsprezece scări? Jurnalistul narator precizează, en passant, că se mutase de curând în acel bloc. Amănuntul e lipit cu scoci.