DE CE E ROMÂNIA ALTFEL? – EXERCIŢIU DE LECTURĂ CRITICĂ – I

Dezvoltarea peste amploarea presupusă ab initio a exerciţiului de lectură critică a cărţii lui Lucian Boia, profesor universitar la facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti, autor al multor cărţi de răsunet, declanşatoare de animate dezbateri, cere publicarea acestuia în serial, pe măsura elaborării. Fiecare episod se va referi strict la câte unul din cele 17 capitole ale cărţii. Cum acesta e un număr cheie al scrisului meu, mai multe volume cuprinzând exact 17 texte autonome, legate pe dedesupt cu fire de diferite culori, am un impuls suplimentar de a structura astfel exerciţiul propus. Odată asumat un astfel de program, devine evident că ritmul de un post pe săptămână ar dilua până la inoperabilitate demersul. Ritmul părţilor se va preciza de la sine, urmând ca eventuale subiecte separate să fie tratate intercalat pe blog. Tonul autorial asumat va fi cel academic, la persoana întâia plural, format care nu trebuie, în nici un caz, confundat cu aşa numitul plural de majestate. Evident, rostul publicării exerciţiului de lectură a unei cărţi care stârneşte per se comentarii e acela de a extinde, în spaţiul public, aria acestora.

Întârzierea: dacă decalajul faţă de occident e corect surprins de fraza Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfâşit, autorul nu motivează fenomenul prin realitatea diferenţei geografice în mileniul marilor migraţii succesive. Cu excepţia maghiarilor, care s-au sedentarizat în câmpia panonică, pătrunzând în spaţiul românesc dinspre vest, toate marile curente de sorginte asiatică au trecut pe aici dinspre est. Absenţa informaţiei scrise timp de aproximativ un mileniu e doar menţionată, fără o aşteptată încercare de a o explica. Lipsiţi de instrumentarul specific istoricului profesionist, să încercăm a utilize logica şi raţionamentul plauzibil asupra informaţiilor publice la îndemână. Avem, deci, de acoperit perioada dintre 271-275 AD, id est controversata retragere aureliană şi 1330, înfrângerea angevinului rege maghiar Carol Robert de către la fel de controversatul său vasal ultraalpin (cf. papa Clement al V-lea) Ioan/Ivanko Basarab.

Nu insistăm asupra argumentării logice a lui Iorga a improbailităţii părăsirii, odată cu retragerea administraţiei şi a legiunilor militare imperiale, ci notăm că Edward Gibbon, în a sa Istorie a declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, îl identifică pe Aurelian ca unul din puţinii împăraţi puternici ai secolului al III-lea AD. După ravagiile produse de goţi în deceniile anterioare, austerul fiu de ţăran pacifică Iliria şi Moesia şi le oferi Dacia Traiană ca foederati. Apoi denumi o parte din provincia sud dunăreană Dacia Aureliană. Seria victoriilor militare a lui Aurelian nu e subiectul nostru, dar trebuie să le amintim ca context al “remizei de luptă” cu goţii. La momentul retragerii, succesive şi coordonate, după unii autori, a structurilor imperiale, e de presupus că ideile creştine primitive diseminaseră deja, în underground, altfel de ce ar fi dat Constantin peste abia 40 de ani edictul de la Milan? Iar dacă admitem ca improbabilă părăsirea completă a părţii din teritoriul actual al spaţiului românofon reprezentată de provincia imperială de aproape un secol şi trei sferturi de către elemental roman, avem, la acel moment, cam 4 straturi spirituale: posibile urme preromane ale cultului lui Zalmoxis, politeismul greco-roman, elemente creştine timpurii şi păgânismul noilor stăpâni. Căci goţii aveau să fie creştinaţi abia pe la mijlocul secolului următor de episcopul Wulfilla, traducătorul în alfabet gotic din greacă al evangheliilor. Ce izvoare scrise să fi fost din acea vreme? Cert e că populaţia sedentarizată de la Dunărea de jos, la nord şi la sud, avea să subziste de-a lungul următorului mileniu, câtă vreme ţaratul vlaho-bulgar, numit de istoriografia bulgară al doilea ţarat bulgar s-a întemeiat în urmă unei răscoale a vlahilor (blacchi) conduşi de fraţii Petru şi Asan, împotriva împăratului bizantin. Vlahii puteau fi atunci consideraţi deja protoromâni. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea (sec X) se referă la ei ca romani, deosebindu-i de romei, cum se numeau bizantinii. Dintre valurile migratoare, slavii sedentarizaţi la Dunărea de jos au fost creştinaţi la 864, dată de la care încolo limba liturgică la populaţia romanică devine slavona, după ce fusese, mai bine de jumătate de mileniu, latina. Până către sfârşitul secolului XVI. Pare mult, dar să nu uităm, când ne referim la întârzierea fată de Apusul European, că abia în acelaşi secol unul dintre obiectivele reformei era slujirea liturghiei în limba popular, în locul latinei, în paralel cu tipărirea literaturii ecleziastice în acelaşi limbi.   Straniu ne pare că Lucian Boia foloseşte denumirea Ţaratul bulgar. Sub pretextul că istoriografia internaţională a preluat formatul bulgar în dauna celui român? Şi mai straniu, poziţia profesorului de la Universitatea Bucureşti e similară cu a venerabilului Neagu Djuvara, care-şi bazează propria teorie a originii cumane a primilor voievozi valahi pe lucrarea lui Rasonyi Lászlo, filolog şi turcolog maghiar, unul din cei mai aprigi susţinători ai interesatei teorii a vidului milenar în interbelic. Mă tem de omul unei singure cărţi, spunea sfântul Tomasso d’Aquino, citat de dr. Matei Cazacu (CNRS Paris), în Magazin istoric, feb. 2013. Dar să trecem mai departe. Intreg teritoriul anticei Dacii, cuprinzând actualul teritoriu al României fu încorporat în regatul ostrogot, la periferia nordestică a acestuia. Distrus, acesta, de invazia Imperiului roman de răsărit, deja autointitulat bizantin, după mai puţin de un secol de existenţă. Să mai cerem documente de cancelarie la Ravenna despre ce se întâmpla la nordul Dunării de jos? Aici mai e un aspect care n-ar trebui ignorant. În războiul dintre imperiul de la Constantinopol şi urmaşii lui Teodoric cel Mare, sub pretextul recuperării parţiale a celui de Apus, Italia practice s-a depopulat. Deschizând calea invaziei lombarzilor, cu urmări îndepărtate la extrem în mişcarea separatist padaniană de azi. Dacă acest efect a putut fi consemnat în documente, o ipotetică depopulare a Daciei Traiane simultană cu retragerea şi-ar fi găsit urme în arhivele de la Constantinopol. Trecem peste necesitatea coexistenţei unui fond agraro-meşteşugăresc autohton cu casta militară a goţilor acelor vremuri, căci nu tratăm ipoteza vidului milenar, ci doar încercăm a observa cum o tratează autorul eseului, între celelalte aspecte simptomatice care-i susţin teza. Timp de cel puţin 4 secole teritoriul în discuţie e lipsit de orice structuri politice stabile, fiind de facto zonă de tranzit a marilor migraţii succesive. Iarăşi nu avem cum pretinde documente scrise. Până la consolidarea regatului maghiar, care avusese flerul unei integrări europene sui generis, prin adoptarea dinastiei angevine în urma creştinării de către sfântul Ştefan, la 1000 AD, când teritoriul intracarpatin (înglobând Transilvania stricto sensu) devine parte integrantă. În perioada de maximă extindere, sub Ioniţă Asan sau Kaloian, fratele mezin al întemeietorilor valahi Petru şi Asan, asasinaţi de comploturi la vârf, la cumpăna secolelor, cuprinde întreg spaţiul dintre regatul maghiar şi hoarda de Aur, incluzând teritoriul viitoarelor principate dunărene. Nimic mai firesc decât extinderea influenţei regatului angevin în zona extracarpatină, prin mecanismul feudal, în perioada de reflux a ţaratului, unde, de la Ioniţă Asan încolo, elementul valah e suprimat sistematic. Cu precădere la vârf, dar de sus şi până jos. Ce altă explicaţie mai logică, neglijată de istoria descriptivă, pentru apariţia voievodatelor cunoscute (e.g.: Litovoi) la sud de Carpaţii meridionali, vasale ale regalităţii maghiare? Mecanism diferit de mai probabila autostructurare a formaţiunilor politico-militare (Glad, Gelou, Menumorut) pe care maghiarii au ufost nevoiţi să le sfărâme cu sabia pentru a se extinde până la arcul carpatic. Întâmpinând pe alocuri o rezistenţă substanţială. De altfel, însăşi existenţa acestor formaţiuni, menţionată ca atare în cronicile regalităţii maghiare, e un argument pe care istoriografii partizani ai teoriei vidului milenar îl ignoră fără păs. Chiar dacă limba natală a respectivilor lideri locali rămâne necunoscută. Şi iată că există şi români, mai mult sau mai puţin profesionişti, care îi ajută, poate malgré leur…

Interesant ne pare că în acest prim capitol Lucian Boia amestecă, dezinvolt, consideraţii de bun simţ, cu inadvertenţe cel puţin neglijente. Dintre care vom da un singur exemplu: La 1300 ţaratul bulgăresc (sic) avea o istorie de câteva secole. Fals. Răscoala valahilor, condusă de fraţii Petru şi Asan, care a dus la întemeierea ţaratului, avu loc la 1185. La 1300 avea, deci, cu puţin mai mult de un secol. Dintre consideraţiile de bun simţ să amintim pe cea esenţială: condiţia peren periferică a acestui frământat teritoriu ultra limes, cu excepţia a unui secol şi trei sferturi (Boia spune un secol şi jumătate, dar n-o sa ne târguim pentru diferenţă), pentru Imperiul roman, idem, pe cale de consecinţă, pentru cel bizantin, periferic pentru efemerul regat ostrogot. Dincolo de zona de influenţă apuseană, la o extremitate a zonei de influenţă răsăritene, în unghiul dintre 3 imperii conexe, otoman, austriac şi rus… Nu putem reproşa, însă, aici, enumerarea descriptivă, fără analiză motivaţională contextual, a acestei condiţii periferice, deoarece ea funcţionează ca atare drept premisă în logica demersului eseului. Ca argument pentru ce este România altfel. Desigur, putem fi de accord într-o măsură mai mică sau mai mare cu “demonstraţia” originalului istoric, dar, odată atins subiectul condiţiei periferice perene, credem că ni se poate cere un punct de vedere propriu. Dincolo de subiectul propus, lectura critică a eseului lui Boia. Evident, nu se poate concepe un set de cauze funcţionând pe termen aşa de lung, care să aibă ca efect absenţa unui centru de putere mai îndelungat de cei 2 ani mai degrabă accidentali ai condotierului renascentist Mihai (a cărui origine etnică chiar n-are importanţă) pe zona vechii Dacii. Dar nici fatalitatea nu poate fi acceptată ca un argument raţional. Alternativa logică ar fi, credem, imaginarea unor condiţii, necesare şi mereu absente, pentru edificarea unui astfel de centru de putere. Căci, deşi nu putem accepta concepţia politizată a fazei bolşevice a imperiului rus, conform căreia România Mare a fost un stat artificial, imperialist, concepţie adoptată, evident, şi de secţia română a Kominternului, autorintitulată Partidul Comuniştilor din România, nici cea a istoriografiei maghiare şi a nostalgicilor Ungariei (semi)milenare, trebuie să admitem că şansa istorică nu putea înlocui pe termen lung absenţa unor rădăcini seculare. Secolul XIX, numit al naţionalităţilor, a creat Italia şi Germania, ca state unitare, dar opera francmasonică a fost vizibilă şi în edificarea conştiinţei naţionale româneşti, printre alte naţiuni europene. Uneori curentele de resurecţie naţională s-au ciocnit, spre pagubă reciprocă, precum la 1848 maghiarii cu românii. Din nefericire, balanţa s-a înclinat, poate inevitabil, în favoarea primilor, urmând cea mai distructivă fază a imperiului mitteleuropean, jumătatea de secol dintre dualitate şi explozie. Trăgând linie şi adunând, stimularea, pe linie francmasonică, a sentimentului naţional a avut, pentru românitate, atât efecte pozitive cât şi negative. Şi nu numai la interfaţa româno-maghiară. De fapt acolo, sentimentul naţional s-a dezvoltat sistematic încă din secolul XVIII, prin Şcoala Ardeleană. Pentru a încheia paranteza, exerciţiul sugerat excede cadrul textului de faţă.

Oarecum surprinzător pentru un gânditor original, Lucian Boia pare a avea probleme cu dialectica. Disciplină pe care nu vedem de ce ar trebui ignorată doar deoarece s-a ocupat Karl Marx de ea. Observând, pe bună dreptate, că această condiţie de frontieră a avut două consecinţe, complet contradictorii, autorul eseului în discuţie ridică, excedat, mâinile: nu vom pretinde că România e uşor de descifrat. Gafă cel puţin la nivel stilistic. Tocmai o cheie, cu totul personală, de descifrare a României e obiectul cărţii.

Am mai spus-o în treacăt, putem fi de acord, într-o măsură sau alta, cu acest altfel, punctul nodal al eseului lui Boia. Admitem că un procent însemnat din premisele enunţate de autor pentru acest altfel sunt de bun simţ şi chiar de notorietate. Chiar dacă nu puţine sunt expediate superificial şi altele eronate. Ba chiar am contrasemna unele raţionamente. Dar, prin definiţie, un exerciţiu de lectură critică e destinat să sublinieze mai ales elementele amendabile. Căci una dintre cele mai stabile şi consolidate convingeri personale şi aici revin la tonul personal, este că orice demers public nu poate ieşi decât întărit din confruntarea cu percepţia critică. În multe domenii, de la cercetare ştiinţifică la literatură. De ce nu şi în această parte a spaţiului public la care măraportez ca simplu amator. Următoarele episoade nu vor mai conţine astfel de necesare precizări.