VREMURI INTERESANTE

Un proverb chinezezc, care, de fapt, e un soi de blestem, spune: să dea dumnezeu să trăieşti vremuri interesante. Mă rog, e reformulat în limbajul comun al civilizaţiei căreia îi aparţinem^*), nu-i treaba mea să cunosc, dar bănui ca civilizaţia chineză n-are un dumnezeu. nu intrerpretaţi sitagma ca o incorectitudine politică, ci ca o glumă.

Ei, zilele astea sunt foarte, foarte interesante. Ieri, 28.08, avu loc o triplă coincidenţă: americanii şi, mai mult sau mai puţin odată cu ei, membrii părţii euroatlantice a civilizatiei pe care mă încăpăţânez, fără a dori sa-l ofensez pe prietenul meu Dan Romaşcanu, care refuză enerigc termenul, iudeo-creştină, jubileul (stricto sensu^**) celebrului discuris al lui Martin Luther King jr., născut Michael King, care-şi povestise public, la memorialul Lincoln, visul său de libertate şi… locuri de muncă (sic). La capătul marşului de la Washington DC.

În aceeaşi seară, în piaţa din fata monstruozităţii arhitectonice bântuite de fantoma lui pingelică, unde năstasedrakkuştiecâtecase avu ideea funestă de a instala parlamentul, redevenit o bleagă mare adunare naţională, Roger Waters, liderul întemeietor al celebrei trupe Pink Floyd (vă amintiţi filmul, din 1982, al lui Alan Parker, autorul straniului Bugsy Malone?), aduna 50,000 spectatori emoţionaţi. Cam cât adună Steaua pe „naţional arena” (puah!, cretin nume!) la un meci european. Concert focalizat pe la fel de celebra melodie Zidul. Da, care dă şi titlul filmului. Artistul îi dărui preşedintelui camerei deputaţilor ditamai barosul, dar uită să adauge şi ailaltă sculă încrucişată pe blazonul heraldic al melodiei. Şi, coincidenţa drakkului, tot ieri se împlni un an de la o mârşăvie naţională: reocuparea abuzivă, în dispreţul unui vot zdrobitor împotrivă, a palatului Cotroceni de către guvernatorul aflat în plină ofensivă, directă şi mai ales indirectă. Prin uneltele plasate cu grijă în ultimii 9 ani în posturi cheie. La jumătate de veac de abnormitate, tara simbolică a libertăţii dăduse în tandem cu diktatura de la Bruxelles, cu un pumn mai greu decât al lui Vyshinski, în masă: nu contează ce-aţi votat voi! Contează ce vrem noi! Cu 2 zile înainte, dr. Ben Carson spunea, în interviul TV, că părinţii fondatori ai naţiunii americane s-ar răsuci în morminte dacă ar şti că ţara întemeiată de ei a ajuns dominată de ceea ce Horia Patapievici numea, în cartea sa de debut (1995), comunismul american: corectitudinea politică. Mă întreb, cu un straniu amestec de melancolie sardonică dacă, la 49 de ani de la marşul încheiat cu discurs, Martin Luther King jr. se răsucea sau nu în mormântul său, aflând ce fac urmaşii săi întru libertate. Iar dacă cumva nu, dacă asta ar fi suficient să-l consder puţin farsor. Că votul celor care boicotează votul bate votul celor care votează. Asta formal. Căci la aproape un an, aflăm din rezultatele recensământului din 2011, că, de facto, referedumul de demitere fusese virtualemnte valid.

Şi mă mai întreb, gryphynmedia.com
privind la mine însumi cu suspiciune şi ironie, ca să citez un personaj al meu, de ce mama drakkului cei 50,000 n-au plecat de la concert să dărâme drakkului zidurile cotrobarului. Urmând a le reclădi după exorcizarea incintei pe care o închid. Nu, nu doar de duhoarea ocupantului abuziv. Ci, ca să dăm cezarului ce i se cuvine, întâi de toate de cea a lui Ion Ilici Iliescu. Mă întreb pe drakku, nu vă uitaţi în gura mea. Aşa de tâmpit nu sunt. Continui doar, cu stupidă şi ireductibilă încăpăţânare, numărătoarea mea inversă. Ieri, 28 august, mai erau 466 zile… N-am de gând să folosesc unitatea cronologică de măsură în săptămâni, respect copy rightul cui o puse de curând în circulaţie.

Iar azi, 29, încă un show: se judecă în ultimă instanţă dosarul telepatiei. În care dna, scula de bază a lui popeye, vine cu probe halucinante: inculpatul ar fi folosit… telepatia. Din 2007 când a fost deschis, popeye controlează nu doar serviciile, nu doar dna, ccr, csm, ani, iccj şi majoritatea mass mediei, ci preactic întregul eşalon judecătoresc. Printr-un număr minim, calculat inginereşte, de judecători care-l au pe naşu-n suflet. Inculpatul, care, în treacăt, e, în ordinea intensităţii antipatiei personale, pe onorantul loc 2 (doar George Copos îmi e mai antipatic, dintre români), face haz de necaz. Anticipând sentinţa, căci presa obedientă afirmă peremptoriu instanţa TREBUIE să…, individul, singurul adversar al guvernatorului încă neinclus în pârnaie, face perifraze: telepatia conduce România… Desigur, dna Hăhăineală, pardon, Hăimăneală, nu va considera că acest abuz de presă influenţează justiţia… Cum? Pot fi acuzat de defăimare? De ce? Am pronunţat nume imaginare, fără vreo legătură cu realitatea noastră, fascinantă, dar, sper, nu eternă…

Tot azi, popeye îşi reia, deloc întâmplător, aeronava la care declarase ritos că nu va mai apela niciodată (dar cine mai număra minciunile dsale, pardon, răzgândirile?). De îndată ce noul ministru al transporturilor, pe care l-a ironizat cu prostul său gust, şi-a luat portofoliul. Un test? Nu cred. Şeful ministrului (masculin formal, rămân la formularea dna ministru) va continua să respecte unilateral aberantul act de coabitare…

Pentru textul de faţă voi defini o nouă categorie pe blogul meu: pamflet. N-am pronunţat niuci un nume de persoană publică. Cu excepţia liderului luptei victorioase pentru drepturi civile (Ve shall overcome, canta Joan Baez…) şi a la fel de celebrului artist care a emoţionat aseară publicul. Alt lupător pentru libertate, cu mijloace cel puţin la fel de puternice.