Există subiecte a căror abordare o amân, sub imperiul altora, de actualitate imediată, care cer reacţie punctuală. Unele, deşi gândite, se amână îndeajuns încât uit ideile de abordare, sau/şi ies complet din actualitate. Calendarul blogului e rezultatul acestui mixtum compositum de interacţiuni. În fapt, o ecologie sui generis a subiectelor.
E cazul acum. Dau, într-un spaţiu public, peste o predicţie. A unui fost coleg de institut. Fizician. Absolvent cu 2 ani înaintea mea. Autorul unei excepţionale teze de doctorat. Dintr-o arie care aproape că excede fizica. Dau aceste detalii nu ca să-i fac reclamă, ci pentru a contura mintea care face predicţia cu pricina. Nu ştiu daca această predicţie e rezultatul prpriei analize sau, cum se întâmplă, i-a parvenit şi a retransmis-o. în care caz e de presupus că a fost de acord, in bună măsură, cu afirmaţiile.
Dar iată:
Lucruri care vor disparea curând:
1. Scrisul de mână
2. Cărţile
3. Oficiile poştale
4. Cecul
5. Ziarele
6. Telefonul fix
7. Muzica
8. Televiziunea
9. Formele de proprietate/posesie
Acum se vede mai bine rostul precizărilor asupra valorii fostului meu coleg. În plan profesional, ca cercetător, dar şi ca fizician, îmi era mult superior. Iată dece sunt întrucâtva surprins să constat că preia necritic materilul în discuţie. Din solidaritate dublă cu colegul meu, încerc să discut punct cu punct.
1.E posibil. Aşa cum au dispărunt cuneiformele, acta diurna scrise cu dalta pe plăci de piatră în Roma secolului întâi. Dar, atenţie, scrisul de mână n-a dispărut după generalizarea tiparului. Orice pas evolutiv se raportează la pasul evolutiv anterior pe unspectru larg între o limită minimă şi una maximă. De la dispariţia din peisaj a pasului anterior şi înlocuirea lui cu cel ulterior, la coexistenţa ambilor. De la înlocuirea cuneiformelor pe suport solid cu hieroglifelor pe suport flexibil ş.a.m.d. la coexistenţa radiouui cu televiziunea (reunite azi în internet, mâine, cine ştie?). Bref, probabil că scrisul de mână va dispărea, dar în nici un caz curând.
2.Cu cartea e mai complicat. Bibioteca din Alexandria conţinea cărţi sub formă de suluri. Scrise de mână. De copişti. Scribi. Sclavi. După secole, a luat formatul care se menţine şi azi. Foi consecutive, strânse în coperţi. Aria de folosire a papyrusului, material sintetic din fibre vegetale, s-a limitat practic la Egiptul antic. Mai târziu, pergamentul (care a coexistat o vreme cu papyrusul) a fost alt metrial sintetic, prelucrat din piele de viţel. În versiunea filmică a romanului lui Bulgakov (Maestrul şi Margareta, Vladimir Bortko, 2005) Levi Matei îi cere ca favor lui Pilat o bucată de pergament curat. Suportul de scris în epoca biblică. Aproape în aceeaşi epocă (105 A.D.) avea să fie inventată hârtia. Departe. În China. Îniţial din deşeuri celulozice. În europa a ajuns aproape 7 secole mai târiu, prin invadatori arabi din peninsula iberică. Tiparul a fost inventat tot de chinezi. Guttenberg doar l-a perfecţionat, după ce ajunsese în Europa. Mărindu-i mult productivitatea, prin 3 soluţii tehnice. Cea mai importantă a fost folosirea literelor mobile şi aliajul pe bază de plumb din care erau turnate. De la Guttenberg încoace cartea a ieşit din mânăstiri şi biblioteci în casele populaţiei, devenind obiect relativ popular.
Cartea digitală, pe suport magnetic, optic sau electronic, accesibilă mai ales online, a apărut nu imediat după extinderea globală a reţelei globale, dar nu departe. Apoi editurile online. Apoi echipamentul de citit cărţi online, e-reader (Kindle etc). Deşi o vreme s-au citit cărţi pe monitor. e-readerele coexistă cu tabletele, rămâne de văzut dacă un produs cu o singură funcţie va supravieţui coexistenţei unuia cu destule funcţii şi flexibil pe deasupra.
Aici ne aflăm. La temelia formatului tiparit pe hârtie a obiectului carte, tehnologia informatică sapă irezistibil. Aflu că bibliotecile unversităţilor americane au terminat de digitizat (prin scanare şi OCR) periodicele şi cărţile. Încât orice membru al orcărei universităţi (noţiune ce înglobează, ca la primele astfel de instituţii în Evul Mediu, studenti şi cadre), are acces online la orice document din orice bibliotecă de gen. Pe baza unui abonament reţinut automat din salarii şi burse. Iată o comunitate de elită intelectuală care nu mai are nevoie de cartea tipărită. În plan functional. Dar ca valoare istorică? Incunabulele vor fi conservate, dar cartea tipărită îşi va restrânge prezenţa. Dar nu va dispărea curând. Mai degraba ziarele tipărte vor dispărea. Deja au dispărut multe. De fat nu cred că vor dispărea. îşi vor schimba doar formtul şi suportul. De la sulurile de papyrus şi de pergment alaltăieri, la paginile legate între coperţi, mai întâi din pergament, apoi din hârtie, ieri şi azi, la paginile artificiale, cu coperţi simulate în IT şi stocate pe suport tributar aceleiaşi tehnologii, azi. Poate mâine suportul de stocare va mai face un salt în sensul miniaturizării, o bibliotecă încăpând într-un cristal. Tot ce ştim e că miniaturizarea are o limită inferioară fizică. Determinată de princiiul lui Heisenberg.
3.Să fim serioşi. Poşta electronică, e-mail, ajunge în orice colţ de lume unde ajunge internetul şi unde există echipament IT. Dar scrisorile nu sunt singurul serviciu poştal. Poate şi banii vor circula fără un intermediar poştal. E de imaginat că serviciile de curierat vor prelua comlet coletăria. Până acm pare cea mai plauzibilă previziune.
4.Dacă prin cec se înţelege clasicul instrument bancar de plată, acum folosit intensiv în USA, el va dispărea numai sub forma trecutăşi actuală a unui petec de hârtie cu semnătură autorizată. Între alte hârtii financiar bancare. Cecul bancar ar disărea câd ar dispărea şi acţiunile, ca instrumrnt de divizare a proprietăţii. Ceea ce adună, la o privire mai atentă, itemele 4 cu 9. Cel puţin în plan funcţional. Dar, atâta timp cât existenţa socală a speciei va continua sa se bazeze pe aceasta primă idee suprastructurală (în sens materialist dialectic) care face trecerea esenţială de la dreptul forţei la foţa dreptului, care e proprietatea, băncile nu vor disparea din economie, iar economia nu va disparea din societate. Ergo, un instrument de transfer bănesc, numit cec sau altcumva, bazat pe IT, nu va disparea. Nu nicicând, dar cel puţin în viitorul pe termen lung. Desigur, nu vom mai aborda seprat itemul 9.
5. Ziarele le-m atins în treacăt. Sub forma tipărită evident vor dispărea. Deja dispar. Relativ rapid. Ca instituţii, ca obiect social, component al conceptului cuprinzător de mass media, pe termen scurt vor fi transferate in zona online. Dinamica tendinţei face previzibil un moment încare ediţiile tipărite ale ziarelor vor dispărea cu totul. Acest moment cred că e plasabil în viitorul cel mult mediu. Căci „în curând” are sens vag. Dezvăluin natura probabil amatoristică a previziunii pe care o analizăm. Dar nu e numai atât. Tehnolgia multimedia produce deja restructurări profunde în mediul informaţiei publice. O analiză exhaustivă a acestor restructurări u face obiectul articolului prezent, dar câteva observaţii se impun. Internetul, ca mediu de comunicare quasiuniversală, permite accesul unui procent imens din populaţie la a-şi face cunoscute poziţiile personale. Fenomenul a fost numit, într-un articol pe spaţiul blogului me, de profesorul universitar Tiberiu Dinu Danciu, supracomunicare. Vezi http://oldrimsix.info/supracomunicarea/. Oferind autorului spaţiul blogului m-am plasat implicit de acord cu analiza acestuia, asmimilându-i în bunămăsură concluziile. O relare ulteroară a analizei e probabilă, deocamdată putem cita o anume doză de contra feed back a unor editorialişti la comentariile cititorilor. Astfel dialogul publiciştilor cu publicul devine interactiv. La un nivel mult mai amplu decât era, de la începuturile presei, instituţia numită poşta redacţiei. un procent important, poate majoritar, dintre editorialişti îşi inserează articolele în websiturile ziarelor din blogurile personale. Acces(a/i)bile şi ca atare, separat de ziare. Chiar dacă publică fără intermediul blogurilor, semnatarii din presă îşi publică adresele de e-mail. Ceeace favorizează interactivitatea presei de atitudine. Şi, într-o anume măsură, chiar şi cea de ştiri. De fapt achiziţia tehnologiei comunicării reprezintă dezvoltarea, iar nu disparita ziarelor. Tehnic putem vorbi de probabila dispariţie doar a ediţiilor tipărite ale acestora. Ca o etapă revoută a evoluţiei presei.
6.Dinamica invenţiei lui Graham Bell merge în aceeaşi direcţie, sub impactul tehnologiei comunicării. Dar deocamdată, deşi ponderea telefoniei fixe e deja minoră faţă de telefonia mobilă, desfiinţarea celei fixe nu cred că va veni prea curând. Argumentul principal e, în opinia mea, structura serviciilor oferite, cel puţin în europa, de gigantul Telekom: telefonie fixă, internet şi TV cablu. Care servicii întră în casa abonatului prin vechiul fir telefonic. Chiar dacă serviciile nontelefonice se propagă prin reţele de căblărie optică. Numai renunţarea totală la serviciul telefoniei fixe va determina desfiintarea acestui serivciu. Cablul prin care se propagă, pe zone diferite de frecvenţă, semnalul TV şi cel de internet. Într-o etapă ulterioară, aceste două servicii vor interfera, apropiindu-se treptat de contopire. Deja aunapărut televizoare cu internet încorporat, iar reţeaua internautică transmite deja în direct di nce în ce mai multe programe TV. E mersul lucrurilor. Telefonia fixă îşi prelungeşte deocamdată supravieţuirea aproape numai datorită facilităţilor de cost. La nivlul UE tendinţa este de anulare a costurilor interconectării între diferite reţele telefonice. Serviciile comunicaţionale dezvoltate în structura aplicaţiilor internet, cum ar fi Skype, viber, într-o anume măsură Watsapp concurează drastic telefonia fixă, prin cost. Plus avantajul de a transmite şi imagine. A comunica pe Skype nu e gratis, costul fiind încorporat în cel al abonamentului la internet, dar e neglijabil faţă de o convorbire telefinică la mare şi foarte mare distanţă. Încă un motiv ca telefonia fixă să dispară. Dar nu neapărat curând. Probabil nu mai târziu decat pe termen mediu.
7.aici chiar nu înţeleg nici ce-a vru să spună autorul, nici cu a gândit. Un motiv să nu cred că fostul meu coleg e acest autor. Un cercetător, un fizician, poate neglija permanenţa conceptului de carte, de-a lungul istoriei suporturilor, a formatelor cărţii. Mai ales dacă a fost profund implicat în domeniul relativ îngust al propriei specializări. Dar nu cred ca ar putea spune ca va dispărea literatura. Cu atât mai puţin ar putea spune fie şi un amator al anticipaţiilor că ar putea dispărea cea mai veche formă de artă, alături de cea figurativă. Dacă dovezile acesteia din urmă sunt picturil rupstre, dovezi materiale ale manifestărilor care aveau să devină muzică nu există. Dar, la urma urmei, nu vechimea artei care impresionează cel mai mamplu şi mai adânc sufletul uman e arguentul peremptoriu împotriva dispariţiei acestei arte. Ci faptul că evoluţia tehnologică, ce stă la baza istoricităţii celorlalte obiecte şi practici nu poate săpa la baza artei simultan de maximă emoţionalitate şi de relevantă structură matematică. Scrsul de mână şi ziarele tipărite pe hârtie sunt artefacte, muzica e o expreie a umanităţi omului. Mai mult i-ar fi greu sa argumentez câtă vreme nu înţeleg gândirea autorului, sunt nevoit să mă mulţumesc a mă declara în dezacrd accentuat cu ideea.
8.Despre televiziune am vorbit deja. Poate dispărea ca specie de sine stătătoare, dar numai rin integrarea într-un concept ai larg. În cadrul căruia va continua să existe ca diviziune funcţională a unul complex comunicaţional, artistic şi divertiv. Mă întreb cum autorul n-a introdus şi radioul în listă. Şi mă mai întreb dacă acesta a auzit de radioamatorim. Foarte la modă în anii 50 şi, în find, un precursor sui generis al internetului.oricât ar părea de ciudat.
9.Am tratat şi acest item la pachet cu 4. Nu pot exclude 100% o evoluţie socială spre una din utopiile mai degrabă Scifi decât politice, în care ar dispărea proprietatea şi, automat, banii. Dar nici un scriitor n-a imaginat încă un ipotetic sistem credibil şi compatibil cu natura umană cu aceste caracterstici. Necum un futurolog. Un filosof nici atât. În privinţa imaginării viitorului, în mare am distnge două modele distincte. Skepticii, de la rezonabili la ultrapesimişti, care neagă posibilitatea ca omul să se desprindă de propria istorie biologică. Să se detaşeze de principiul ontogenia repetă filogenia. Să atingă, în masă, un nivel de dezvoltare mentală, sufletească, etică, morală şi intelectuală aşa de înaltă încât să poată închide sub inexpugnabilă temniţă pornirile derivate din creierul de reptilă. Idealiştii imaginativi mizează e contrariu. Câtă vreme aceştia din urmă au dreptul de a nu fi ignoraţi, nu putem exclude complet previziunea. Dar nici nu putem imagina vreo posibilitate plauzibilă ca o atare utopie benefică să se poată realiza pe termen mediu. Necum scurt.

Iată că am ajuns în anul viitorului imaginat de Robert Zemeckis, în urmă cu 30 de ani, în trilogia sa Înapoi, spre viitor! (1985, 89, 90), care a marcat copilăria actualei generaţii adulte. Făcând simultan deliciul generaţiei acum senecte. Desigur, am trecut prin destui ani precizaţi explicit în nu puţine poveşti de anticipaţie, literare sau/şi cinematografice. Unele dintre acestea promovând viziuni distopice, cu un peisaj mundan degradat, ruinat.
Societatea umană fiind un macrosistem în care coexistă, natural, toate tendinţele potenţiale de manifestare pentru individual generic, conţine cu necesitate o componentă maladivă, desciptibilă de către respectivele tablouri distopice. Problema e variaţia în timp a procentului acestei componente.
Sigur că lumea basmului lui Zemeckis se reduce la America. Respectiv Statele Unite ale acesteia. Publicul ţintă proiectat. Succesul de public excede larg această zonă, pe care o putem considera exemplificatoare.
Cum e lumea din 2015 văzută în urmă cu o generaţie de un basm cinematografic? Caricaturală, ca peisaj uman şi social. De altfel la nivelul întregii trilogii contextul e abia schiţat. Mai mult sugerat prin flashuri. Compania americană la care lucrează eroul, adolescent în 1985, matur în 2015, are un patron japonez, dar cartierul unde locuieşte e unul categorisit de poliţie ca zonă de beţivi, hoţi şi drogaţi. Poliţia identifică pe cei căzuţi pe stradă după amprente, deci întreaga populaţie e fişată într-o bază de date şi-i duce prevenitor acasă. Pe un ecran TV care ocupă o mare parte a unui perete poţi urmări simultan 6 canale, care împart suprafaţa în segmente proporţionale. Ca tehnologie e subliniată cucerirea dimensiunii aeriene, dar nici o opera scifi n-a anticipat internetul şi uriaşele lui consecinţe.

Dacă 2014 a fost mediatizat ca centenar al începerii WW1 (numit de români pe bună dreptate războiul întregirii neamului), s-a omis, din păcate, marcarea fie şi formală, s-a neglijat cu totul centenarul urcării pe tron a regelui Ferdinand, întregitorul. Mai sunt 3 până la centenarul reîntregirii de facto, cu cele 3 momente majore, 27 martie, 28 noiembruie şi 1 decembrie. 2015 înseamnă, atunci, ceva? Nu ca reper istoric românesc. Dar înprima jumătate a anului se vor număra 2 secole de la cele 100 de zile ale lui Napoleon, între reîntoarcerea din exilul în insula mediteraneană Elba şi dezastrul de la Waterloo, 18 iunie 1815. Totodată a doua jumătate a anului va marca 2 secole de la nefasta urmare politică europeană, sfânta alianţă. Moşită de contele von Metternich, cancelarul imperiului austriac.

Pe plan numerologic, 2015 are marcaj 8. În absenţa unui tratat de profil, să cităm blogul diana.ro : Numărul 8, cifra sub semnul căreia stă anul 2015, este asociat cu afacerile, succesul şi averea, toate acestea obţinute însă numai prin perseverenţă, prin continuitatea, repetiţia şi ciclicitatea sugerată de acest număr.

Revenind la film, am văzut în timpul sărbătorilor câteva. Mai multe decât în mmedia restului anului. Despre Interstellar voi scrie, la vremea cuvenită, ca şi despre Viaţa lui Pi. Nu înainte de a le revedea, desigur. Deocamdată cred că merită doua vorbe desore două filme marcate de un paralelism. Făcute la 42 de ani distanţă. Rommel, producţie germană, semnată de Nikolaus Stein von Kamienski, în 2012, redă ultimele 7 luni ale vieţii celebrului feldmareşal. Cu accent pe implicarea sa în complotul din 20 iulie 1944. Pe teritoriul filmului, porecla vulpea deşertului, câştigată în campania Afrika Corps din 41-43 e doar o amintire. Ideea filmului e că lucidul militar de carieră era conştient de pierderea războiului, dispus să colaboreze cu o guvernare alternativă la Hitler, pentru a salva ce se putea spera a fi salvat din Germania, dar opus consecvent unui putsch. Este implicat de declaraţiile generalului Hans Speidel (al cărui intereant portret de intrigant abil e conturat de Benjamin Sadler, care avea să supravieţuiască atât anchetei Gestapo, cât şi tăvălugului Nurnberg, pentru a participa la reorganizarea bundeswehr. Ulrich Tukur e actorul care-l joacă pe feldmareşal.
Patton, făcut în 1970, de Franklin J. Schaffner, pe scenariul lui Coppola, e un complement istoric. Ocazie pentru un rol memorabil al lui George C. Scott. Care mai avea să interpreteze pentru a doua oară rolul aceluiaşi personaj istoric real în 1986 (Ultimele zile ale lui Patton). Filmul descrie destul de exact asperităţile firii generalului (nici nu şi-ar fi permis un cineast american altceva în 1970), iar contribuţia seriosului actor e pe măsură. De altfel acesta împrumută, poate, ceva din discreta sa nuanţă de tragism personal rolului interpretat cu evidentă savoare. Accentele sunt puse pe colţuroasa relaţie cu generalul Omar Bradley (Karl Malden), subordonat în Africa de nord şi Sicilia, superior după Overlord până la finele războiului, pe inerenta dar tot discreta caricaturizare a lui Monty (rol episodic exact Michael Bates), ciocnirile generalul Walter Bedell Smith, şeful statului major al lui Ike (numit în film Bedell). Abilă ocultarea lui Ike (Eisenhover, scenariştii nu s-ar fi atins într-un film ce putea stârni discuţii de un fost preşedinte). Povestea e o succesiune de momente descrise ca atare de mai toţi memorialiştii, Ike y compris (Cruciadă în Europa, tradisă şi la noi în 1975).
Dece am văzut filmele succesiv şi cu ce am rămas? Am acumulat cam 2 metri de bibliotecă pe margineacelui de-al doilea război mondial, am citit cu interes ficţiunea Rommel şi Patton (Richard Rohmer, ediţie românească Nemira, 1995), m-am întrebat dacă cei doi militari de elită au avit şi altceva în comun afară de confruntarea germanului cu Montgomery şi de rivalitatea americanuluiu cu acelaşi general englez, care-i simetrizează oarecum. Intuiţia îmi spunea că undeva, în adânc, destinul fiecăruia fusese atins de o nuanţă de tragism, dincolo de morţile lor brutale. Lui Rommel i se dăduse, de către fuhrer, să aleagă între sinuciderea discretă, urmată de funeralii naţionale şi garanţia protejării familiei şi dezonoarea unui proces cu consecinţe pe măsură asupra respectivei familii. Condiţii de altfel respectate de fuhrer, cu o suprinzătoare logică (posobil indusă de luciditatea lui Goebbels şi chiar a lui Burgdorf). Iar Patton a fost victima unui ciudat accident de jeep, după ce devenise indezirabil compromisului politico-militar al aliaţilor cu Stalin, compromos păzit cu sfinţenie de Ike (oare avea să-l regrete în anii de preşedinţie, ca victimă a propagandei otrăvite ale lui Stalin? Cine ştie? Nu există documente). Eişi modulo cum se realţionează aceste două filme de producţii diferite, la distanţă de 42 de ani, confirmăprintr-un inefabil, aproape inexprimabil, feelingul generat de paralelismul destinelor celor doi eroi de război. Vizionarea lor în 2 zile consecutive la cumpăna anilor s-a dovedit o experienţă fertile.
În contrast inerent cu seriozitatea acestei experienţe, între alte filme văzute, din surse online gratuite, cu subtitrare românească, s-ar potrivi, cred, în finalul debutului ca blogger în 2015, două vorbe despre un antiparalelism. Două din mai multele ecranizări după Contele de Monte Cristo, al lui Dumas tatăl. Cel facut de Claude Autant-Lara, în 1961, cu Louis Jourdan şi cel făcut în 1975, de David Greene, cu Richard Clamberlain. Acuma, e greu să faci un film după Dumas care să nu eşueze, pentru spectatorul avizat, fie în lectruă ilustrată, fără personalitate şi identitate filmică (poate cea mai onestă soluţie) ori în parodie ieftină. Magnificenţa lui Chamberlain (care a mai dat culoare şi unui Aramis, condiţia ecranizării după Dumas fiind aceeaşi, într-o comedie parodică reuşită) scoate din anonimat un regizor obscur. Amuzant, Louis Jourdan protagonist într-o gamă largă de roluri, cele malefice reuşindu-i mai bine, îl joacă în această ecranizare pe de Villefort. Mai comestibilă, ecranizarea cu Chamberlain pierde, totuşi, în favoarea celei franceze pe un plan… theoretic. Aceasta din ură, mai veche, e o telenovelă avant la lettre. Academică, în felul ei. Sigur că spectatorul prezentului, cel puţin cel din facţiunea alergicăla telenovele, are nevoie de un anume effort de adaptare, pentru a surmonta grandilocvenţa pronunţiei peronajelor. Tipică unui anume curent francez teatral. Funcţionând atât în interbelic, cât şi, iată, până după începutul anilor 60. Istorie din perspectiva lui 2015. Teatralitatea lui Autant-Lara exclude humorul, nici filmul, nici personajele, nici actorii nu-şi permit batăr un clin d’oeil. Dar aerul vetust de telenovelă retorică (e treaba tatrologilor sane prcizeze când anume stilul a fost manifest în teatrul francez) are humor. Malgré lui. Am evitat să revăd şi versiunea cu Jean Marais. Ar fi fost, vorba unui drag cronicar de cinema, un peu trop…
Ar mai fi de povestit de ul alt cuplu de filme. Ultimul pe azi. Ambele despre acelaşi personaj istoric,ambele făcute în acelaşi an. 1999. Concurenţa se impune de la sine.
Despre Ioana d’Arc s-au făcut mulote filme. N-am numărat dacă mai multe decât despre Iisus sau despre Napoleon, dar multe. Straniu, websitul de cinema, imdb.com, nu pomeneşte nimic de regizor şi de scenarist. Poate deoarece a fist conceput ca serial TV. La noi a fst difuzat de un post TV cu ani în urmă, montat în 2 părţi. Leelee Sobieski avea 16 ani când a jucat-o pe eroina naţională a francezilor. Nu s-a intimidat de prezenţa pe platouri a lui Peter O’Toole (episcopul Cauchon) şi a dat bine alături de Peter Strauss (La Hire). Doi actori de calibru foarte diferit, dar cu aceeaşi lucire de nebunie în ochi. Mai spre maturitate, devenind şi producător, actriţa s-a cam banalizat. Dar în acest rol a strălucit. Juca de la 11 ani, iar în acelaşi an cu rolul în discuţie a mai jucat în 2 filme. A redat forţa şi determinarea eroinei, nu şi sfinţenia ei. Iar zâmbetul. Luminându-i faţa trădează ca o fiinţă cam terre-à-terre.
O partitura diferită cântă în celălalt film, făcut de Luc Besson, actriţa sa preferată, Mila Jovovic. Mai experimentată la ora rolului, scenariul mai sofisticat şi mai coherent. Altă celebritate a girat filmul: în rolul delfinului, John Malcovich. Care n-are prea mult loc de desfăşurare.
De fapt numai pe ăsta din urmă l-am văzut acum şi n-am simţit nevoia să-l revăd e celălalt, care mă impresionase la prima vizionare. Spectaculoase ambele, dar filmul pe care legensa şi eroina îl merită încă nu s-a făcut.

Pentru ultima postare a anului, am ales publicarea listei titlurilor sub care textele au apărut pe blog după cea mai recentă, să dea forţele naturii sa fie ultima distrugere a blogului.

03.02.12 – Come back. Început cu 2 sau 3 ani înainte, blogul a fost distrus de câteva ori. Din diferite motive, imputabile oricui afară de Ella, webdesigneriţa care mi-a sugerat întemeierea lui şi mi-l administrează cu generozitate. În următoarea perioadă am reinserat câteva din textele pierdute, pe care le mai aveam.

04.02.14 – Lansarea aşteptată. Reiterarea textului scris la lansarea, pe 27.11.11 a primelor 2 volume din seria postumă de autor Hana Luana Fratu. Cronica celor 2 volume, publicată de Liviu Antonesei, în primul număr din 2012 al revistei ieşene Timpul, intitulată Duios, trecea Ozana înspumată.

05.02.12 – Despre unele aspecte ale sinergiei faptelor. Text republicat, inserat apoi în volumul Guerillă în câmpul cu maci, Editura Tracus Arte, Buc., 2012, care va fi lansat la târgul de carte Gaudeamus, la sfârşit de noiembrie.

07.02.12 – Agora, ca dare se seamă. Comentariu la prezentul respectiv.

10.02.12 – Despre ateism. Microeseu republicat din zona distrusă, necesar a fi reluat cândva şi dezvoltat, ca temă perenă.

11.02.12 – Cahfea cu dedicaţiune. Datorie ad hoc.

13.02.12 – Fotografia ca metaforă. Poem pe marginea unei fotografii pierdute.

20.02.12 – De-aş avea o pipă fabuloasă. Parodie după Brumaru.

25.02.12 – Imago Mundi la Cărtureşti. Reportaj la lansarea DVD omonim.

06.03.12 – 6 martie. Remember.

14.03.12 – Rememeber ARS MARIS V. Reportaj republicat.

19.03.12 – Alte două parodii după Brumaru.

27.03.12 – In nomine sancti. Poem.
02.04.12 – Nu patogenii, ci sistemul imunologic. Eseu pe teme la zi
08.04.12 – Micul Prinţ şi esenţa vieţii. Text scris de Dana Ştefan
15.04.12 – Pelerinaj în Ţara Sfântă. Jurnal de călătorie republicat. Va fi inserat în volumul De la parcul papagalilor la grădina Geţimani, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012, lansat la târgul de carte Gaudeamus.
22.04.12 – Meditaţie. Pe marginea unei fotografii.
25.04.12 – Revoluţia garoafelor. Memento din perspectivă imposibilă la prezentul evenimentului.
30.04.12 – Algebră electorală.
06.05.12 – Resortul cu dublă funcţie. Pelerinaj la o Canossă.
14.05.12 – Câteva curiozităţi din lumea animalelor. Text republicat, metafore ecologice.
20.05.12 – (Schiţă pentru) o scurtă istorie a fotbalului românesc.
24.05.12 – Poveste. Text republicat. Va fi inserat în vol. Guerillă…
28.05.12 – Salut o aniversare. 2 ani de cronici ale dnei Andrea Hedeş
04.06.12 – Dare de seamă pe 3 zile. Relatări de la lansări de cărţi.
06.06.12 – Istoria galactică Asimoviană. Text republicat.
13.06.12 – Cristi, Piaţa şi salonul. Rememeber Cristi Paţurcă.
17.06.12 – Despre randamentul dialogului. Text replublicat.
21.06.12 – Rememeber MHS
25.06.12 – Mai bine… comentariu politic la zi
28.06.12 – O analiză a zilei de 27 iunie. Idem.
09.07.12 – 9 zile dintr-un an. Jurnal neerlandez.
16.07.12 – Ceea ce pare a nu se fi întrebat nimeni. Analiză politică în contextul suspendării.
19.07.12 – Topul Elenelor malefice.
23.07.12 – Ecce homo. Schiţă de portret politic.
30.07.12 – Analiza de luni 30.
07.08.12 – Lectura matinală a ziarelor. Momente olimpice.
09.08.12 – Un model de înţelegere. Continuarea analizei.
25.10.12 – Semnificaţii corelate ale zilei de 25 octombrie.
13.12.12 – Câte ceva despre sincronizare la nivel planetar.
21.12.12 – Câte ceva despre OMG.
20.01.13 – Perechi calendaristice. Polemici cordiale cu unele curente la zi.
23.01.13 – Zece ani. De când Gigi Becali a preluat Steaua. Analiză.
20.02.13 – Dece e România altfel? Exerciţiu de lectură. A unei controversate cărţi de Lucian Boia.
29.07.13 – Vremuri interesante. Pamflet.
01.08.13 – Celentano, fegato sano.
12.08.13 – Dublă comemorare după un fost şi viitor derby. Mică polemică cu un jurnalist de sport.
19.08.13 – Ioana ultimului capitol. In memoriam, la 4 ani de la dispariţie.
06.09.13 – Reflexii pe marginea unuui articol din NY Times. Excurs istoric prilejuit de un meci cu Ungaria.
13.09.13 – A doua vacanţă – Ultima cu întreg clanul familial, la sfântu Gheirghe Deltă.
17.09.13 – După nuntă. A Larucăi, în pustietatea actuală a staţiunii litorale Venus. La hotelul… Afrodita.
23.09.13 – Sincronizări intersectate. Text omonim republicat.
28.09.13 – Extensibilitatea legilor fizice. Preluarea pe blog a unei contribuţii la volumul NOI. Fizicieni şi timpul regăsit, Ed. Ars Docendi, Buc, 2012.
03.10.13 – Aşa am devenit huligan. Rememorare perifrastică a participării la Facebook.
07.10.13 – Să nu ucizi? Polemică în numele ştiinţei cu curentele la modă.
09.10.13 – Nuri transilvani. Microrpoză.
15.10.13 – Bunicul. Evocare.
17.10.13 – Bunicul II. Continuare.
21.10.13 – Basarab. Portretul lui Basarab Nicolescu
24.10.13 – Trei iezi. Microproză evocatoare.
28.10.13 – Câte ceva despre gazele de şist.
31.10.13 – Casa de lângă lac. Cronica filmului.
04.11.13 – Jubileul ICF. Eveniment.
07.11.13 – O săptămână de vacanţă. Dar o vacanţă petrecută în 2011, la Moeciu de Sus. Text republicat.
11.11.13 – Despre logica denunţului. Cronica unei cărţi de Radu Cosaşu, în cinstea aniversării sale, pe 30 octombrie.
14.11.13 – Nu este totul pierdut (leapşa de sărbători). Republicarea unui text pierdut în ianuarie 2012, cu ultima distrugere a blogului.
18.11.13 – Lecturi cinematografice. Despre ecranizări după Jane Austen.
21.11.13 – Ziua cea mai tristă. Text republicat, despre o bibliotecă distrusă.
25.11.13 – Ecologie vs ecologism. Încercare de a diferenţia noţiunile.
28.11.13 – Ninsoare de aprilie. Proză.
05.12.13 – Încă o parodie după Brumaru.
09.12.13 – Câte ceva despre sisteme constituţionale.
12.12.13 – Câte ceva despre ecologia ideilor SciFi. Sinteză.
15.12.13 – Celălalt focar. Comemorarea Hanei Luana Fratu. Text republicat.
19.12.13 – Surâsul ciorului tutelar. Proză dedicată Hanei Luana Fratu.
20.12.13 – Memento mori. Text scris în august 2010 de Hana Luana Fratu.
23.12.13 – Moş Crăciun şi cei 7 ani de acasă. Proză. Din volumul Trompetistul care semăna cu Melchiade, Ed. Limes, Cluj, 2010.
02.01.14 – Se poate, oare, totuşi, lupta eficace? Zeii înşoşi, ai lui Asimov, ca martori ai unui credo implicit.
06.01.14 – O sferă perfectă. Cronica filmului Le concert, al lui Radu Mihăileanu.
09.01.14 – Crucea, ca record Guiness. Crucea de pe Caraiman.
13.01.14 – Balet şi rugby. Microeseu republicat.
28.02.14 – Un serial monumental. După Maestrul şi Margareta, 2005, rusesc.
26.03.14 – Câte ceva despre Independenţa României. Corectarea unor erori istoriografice.
28.03.14 – Cum poate fi cineva persan? Avancronica unui derby, publicată în aprilie 1995, de Cotidianul.
09.04.14 – După douăzeci de ani. Cronica filmului Le Toubib.
16.04.14 – Cercetări care demolează clişee sedimentate. Sinteză a articolelor publicate de Magazin istoric despre adevărul ascuns al comerţului cu sclavi negri.
26.04.14 – Vacanţa lui Virgil. Proză, inserată în volumele Guerillă… şi NOI. Fizicieni şi timpul regăsit.
05.05.14 – Soluţia? Natura dublă a spaţiului Facebook. Consideraţii polemice asupra libertăţilor naturale de expresie în respectiva reţea de socializare.
10.05.14 – Recording. Proză. Apărută în volumele Trompetistul… şi Guerillă…
12.05.14 – Jubileu binecuvântat – Raport de misiune. Despre sărbătorirea a 50 de ani de la absolvirea liceului.
15.05.14 – Reeditarea ca înnobilare. Cronica volumului Pivniţa. Romanul unui bloc în 10 secvenţe horror, de Radu Ţuculescu.
19.05.14 – Pe marginea unui articol. Care restabileşte adevărul istoric ascuns de istoriografia imperiului roşu.
22.06.14 – Premianţii Nobel spun lucruri trăznite. Dar, vai, abia acum realizăm că o spunea cu bătaie lungă… furnizând muniţie propagandei băsesciene.
26.05.14 – După 3 evenimente. Europarlamentarele şi fotbalul.
29.05.14 – Câte ceva despre trădare. A liberalilor.
09.06.14 – Întâlnire anuală Fizică70. A fost pe 30 mai.
16.06.14. In memoriam Pista. Fie odihnt cel care a fost Balasz Pista.
19.06.14 – Regalitatea spaniolă. Ce ar trebui să nu se uite.
26.06.14 – Câte ceva despre periculozitatea reacţiei primare.
30.06.14 – Resorturi ale unor tendinţe în fotbal. Pe fondul turneului final al CM din Brazilia.
10.07.14 – Imediat după dezastru. Semifinala prăbuşirii Braziliei.
14.07.14 – Jamais deux sans trois. După finală.
21.07.14 – Ce sunt convingerile? Polemică inevitabilă.
28.07.14 – Preludiu. Proză.
04.08.14 – După douăzeci de ani (articol reluat)
13.08.14 – Aniversări în august.
02.09.14 – Dinu Patriciu. In memoriam.
08.09.14 – Câte ceva despre cutremure.
13.09.14 – Pe urmele cavalerilor ioaniţi (I). Vacanţă în Rhodos.
16.09.14 – Idem (II).
22.09.14 – Radu Cosaşu
29.09.14 – Despre Aventurieri. Reluarea cronicii filmului omonim
06.10.14 – Speranţa schimbării. I. Candidaţii.
13.10.14 – Idem. II. Istoria.
20.10.14 – Idem. III. Odiseea.
28.10.14 – Idem. IV. Portretul.
03.11.14 – Idem. V. Analiza.
10.11.14 – Idem. VI. Cacealmaua.
17.11.14 – Idem. VII. Revanşa.
24.11.14 – Scrisoare deschisă.
01.12.14 – În trecerea timpului.
08.12.14 – Câteva amendamente. La o postare eronată a unui prieten.
15.12.14 – Copita în şiştarul plin. Şantajul Ministerului Apărării asupra echipei de fotbal desprinse în 1998, pe baza unei decizii a ÎCCJ
22.12.14 – Dedicaţie subiectivă.

Memoriei lui Eugen, Liviului din PNA şi, încă odată, Scânteinei

Mai devreme, ca replică la recomandarea unui film proaspăt văzut, de către o prietenă, ştiind că nu-l voi căuta, să-l văd, am lăsat instinctul să funcţioneze şi m-am trezit contrarecomandându-i alt film, deja de cinematecăa. Asta este, nu mai sunt demult cinefil stricto sensu şi Milos Forman nu va face un alt Taking off despre dezlipirea mea de filmele la zi. Filmul, o ciudăţenie, lansat fix în ziua de crăciun a lui 1985. Puţine filme de autor concentrează aşa de multe semnături pe generic: regie, scenariu, actor principal, montaj, coloană sonoră şi interpretarea tuturor cântecelor: http://www.imdb.com/title/tt0089375/?ref_=fn_al_tt_1. Am avut şansa să văd o copie netradusă, pe vcr, la abia 3 ani după premieră. Atunci eram la zi cu filmele şi m-am menţinut câţiva ani, dar nu asta contează. Ce vreau să spun e că de când n-am mai intrat în pagina filmului pe imdb.com, adică de prin 2011, a apărut un hyperlink la o pagină interesantă. Suma filmelor autorului. Că sunt în total 37 nu m-a mirat. E posibil să fie un record la categoria filme în care joacă un cântăreţ, dar nu asta e un capăt de ţară. Interesant mi s-a părut amănuntul că pagina fu fabricată în urmă cu 16 luni. Adică DUPĂ prestaţia dincolo de orice penibil a cântăreţului actor, la San Remo, 2012. Prestaţie sancţionată atunci în timp real de altă prietenă care bombănea pe facebook că dacă continuă aşa, ea va muta canalul. Ambele prietene sunt italience şi ocupă, în raport cu fiinţa mea, poziţii simetrice, dacă nu chiar conjugate, în sens geometric. Dar nici despre asta nu-i vorba. Cum ar putea fi? Am realizat că sunt 3 posibilităţi: primo, cineva care-l iubea pe cineastul cântăreţ, demult activist social, intrat la bătrâneţe în politică, îl iubea îndeajuns ca să-i ierte ultima păguboasă implicare şi a dorit să ofere publicului o imagine de ansamblu a contribuţiei vedetei la săntatea italienilor^* şi a unei bune părţi a restului lumii, prin numărul de comedii cinematografice; secundo, cineva care crede, dimpotrivă, că atitudinea de acum, cu candidatură la primăria Milanului, cu o oră confiscată la San Remo, anul trecut, unde a reuşit să-şi plictisească un foarte mare număr de suporteri, e nu numai una rezultând din ce-a făcut toată viaţa, dar e şi pozitivă şi a dorit să completeze contribuţia pozitivă a personalităţii italiene la viaţa cetăţii şi terzio, cineva care habar n-are de toate astea a venit întâmplător şi fără contextualizare cu lista filmelor. Ori, o analiză a posibilităţilor e neserioasa dacă nu propune un set de probabilităţi pentru fiecare variantă. M-aş hazarda a evalua, deşi refuz să fiu gambler, că probabilităţile sunt în raportul 67% / 30% / 3%. Deoarece nu cred în coincidenţe întâmplătoare şi bănui că penibilele ultime apariţii au revoltat mulţi suporteri vechi.

Dar să revenim la lista celor 37 filme. Am văzut, de-a lungul timpului, I ragazzi del juke box (Băieţii de la tonomat), 1959, nr.1, Serafino, de Pietro Germi, 1968, nr.9, The Sin aka Bianco, rosso e…, de Alberto Lattuada, unde are ca parteneră pe Sophia Loren, 1972, nr.11, L’emigrante, de Pasquale Festa Campanile, parteneră Claudia Mori, 1973, nr. 13, High Rollers aka The con A http://www.gryphynmedia.com/
rtists, aka Bluff storia di truffe e di imbroglioni, de Sergio Corbucci, 1976, (partener Anthony Quinn), nr.18, La locandiera, de Paolo Cavara, după comedia lui Goldoni, parteneră Claudia Mori, 1980, nr. 26, Asul, de Castellano şi Pipolo, 1981, nr.28, Madly in Love aka Inamorato pazzo (Prinţesa), 1981, parteneră Ornella Muti, nr.29, Bingo Bongo, de Pasquale Festa Campanile, 1982, nr. 31, Segni particolari belissimo, de Castellano şi Pipolo, parteneră Federica Moro, 1983, nr. 33, dar mai ales filmul reprezentativ, Joan Lui, 1985, de la care am plecat, nr. 35. Deci antepenultimul făcut. Adriano Celentano a jucat în 33 ani în 37 filme, a făcut unul de autor, în care şi-a amestecat credinţele şi obsesiile şi de 20 de ani s-a lăsat. Claudia Mori, cât i-a fost soţie, i-a fost cea mai frecvebtă parteneră, iar prezenţa ei în filmul pe care şi l-a dorit manifest artistic are o ţinută imperială. De notat că personajul ei a fost mereu într-un anume conflict cu personajul lui. Nu numai. Personajele Caludiei Mori au fost în general dominatoare. Care personaj al lui păstrează un anume profil consecvent. Acelaşi din multe cântece programatice, de-a lungul unei cariere lungi. Ceea ce ne duce la prologul vorbit la una din nenumăratele difuzări a celebrului La coppia piu bella del mondo, unde spune clar: poate că cel care-l joacă pe slab e mai puternic decât cel care pare puternic. Orgoliu masculin, humor, rezumat quintesential al căsniciei, sau toatre la un loc?

Joan Lui a declanşat producţia unor spectacole de televiziune, sub titlul generic Fantastico. Una din fiicele sale, Rosalinda sau Rosina, devenită realizator TV, l-a invitat nu odată în emisiunile proprii, ironizându-l şarjat. Componenta accentuat comică a personajului celentanian l-a împins să se preteze cu haz. Ca vedetă TV, să nu omitem emisiunile cu Teo Teocoli, fratele secret al lui Celentano, cum se mărturiseşte cu haz genialul imitator de VIPuri din show biz.

I-am analizat mecanismul comicului, după ce savurasem, în anii 90, ai modei vcr, câteva comedii. Oricât ar părea de ciudat, comical lui Celentano, ca actor de film, descinde din… Fernandel. Cu singura diferenţă că francezul excela prin ritm lent, care-i valorifica la maxim grimasele, în timp ce italianul reuşeşte să se maimuţărească mai abitir decât cimpanzeul ce-i e partener în Bingo-Bongo. Tipic pentru personajul comediilor sale cinematografice, absolut toate partenerele, de la Claudia Mori la Federica Moro, erau, la vremea filmărilor şi a premierelor, frumoase, atrăgătoare, apetisante chiar.

Nota bene: ^* Pe la începutul anilor 70, când lansase albumul I mali del secolo, umbla o vorbă prin Italia aceluiaşi segment socioprofesional căruia îi aparţineam, în România: Celentano, fegato sano.

Un proverb chinezezc, care, de fapt, e un soi de blestem, spune: să dea dumnezeu să trăieşti vremuri interesante. Mă rog, e reformulat în limbajul comun al civilizaţiei căreia îi aparţinem^*), nu-i treaba mea să cunosc, dar bănui ca civilizaţia chineză n-are un dumnezeu. nu intrerpretaţi sitagma ca o incorectitudine politică, ci ca o glumă.

Ei, zilele astea sunt foarte, foarte interesante. Ieri, 28.08, avu loc o triplă coincidenţă: americanii şi, mai mult sau mai puţin odată cu ei, membrii părţii euroatlantice a civilizatiei pe care mă încăpăţânez, fără a dori sa-l ofensez pe prietenul meu Dan Romaşcanu, care refuză enerigc termenul, iudeo-creştină, jubileul (stricto sensu^**) celebrului discuris al lui Martin Luther King jr., născut Michael King, care-şi povestise public, la memorialul Lincoln, visul său de libertate şi… locuri de muncă (sic). La capătul marşului de la Washington DC.

În aceeaşi seară, în piaţa din fata monstruozităţii arhitectonice bântuite de fantoma lui pingelică, unde năstasedrakkuştiecâtecase avu ideea funestă de a instala parlamentul, redevenit o bleagă mare adunare naţională, Roger Waters, liderul întemeietor al celebrei trupe Pink Floyd (vă amintiţi filmul, din 1982, al lui Alan Parker, autorul straniului Bugsy Malone?), aduna 50,000 spectatori emoţionaţi. Cam cât adună Steaua pe „naţional arena” (puah!, cretin nume!) la un meci european. Concert focalizat pe la fel de celebra melodie Zidul. Da, care dă şi titlul filmului. Artistul îi dărui preşedintelui camerei deputaţilor ditamai barosul, dar uită să adauge şi ailaltă sculă încrucişată pe blazonul heraldic al melodiei. Şi, coincidenţa drakkului, tot ieri se împlni un an de la o mârşăvie naţională: reocuparea abuzivă, în dispreţul unui vot zdrobitor împotrivă, a palatului Cotroceni de către guvernatorul aflat în plină ofensivă, directă şi mai ales indirectă. Prin uneltele plasate cu grijă în ultimii 9 ani în posturi cheie. La jumătate de veac de abnormitate, tara simbolică a libertăţii dăduse în tandem cu diktatura de la Bruxelles, cu un pumn mai greu decât al lui Vyshinski, în masă: nu contează ce-aţi votat voi! Contează ce vrem noi! Cu 2 zile înainte, dr. Ben Carson spunea, în interviul TV, că părinţii fondatori ai naţiunii americane s-ar răsuci în morminte dacă ar şti că ţara întemeiată de ei a ajuns dominată de ceea ce Horia Patapievici numea, în cartea sa de debut (1995), comunismul american: corectitudinea politică. Mă întreb, cu un straniu amestec de melancolie sardonică dacă, la 49 de ani de la marşul încheiat cu discurs, Martin Luther King jr. se răsucea sau nu în mormântul său, aflând ce fac urmaşii săi întru libertate. Iar dacă cumva nu, dacă asta ar fi suficient să-l consder puţin farsor. Că votul celor care boicotează votul bate votul celor care votează. Asta formal. Căci la aproape un an, aflăm din rezultatele recensământului din 2011, că, de facto, referedumul de demitere fusese virtualemnte valid.

Şi mă mai întreb, gryphynmedia.com
privind la mine însumi cu suspiciune şi ironie, ca să citez un personaj al meu, de ce mama drakkului cei 50,000 n-au plecat de la concert să dărâme drakkului zidurile cotrobarului. Urmând a le reclădi după exorcizarea incintei pe care o închid. Nu, nu doar de duhoarea ocupantului abuziv. Ci, ca să dăm cezarului ce i se cuvine, întâi de toate de cea a lui Ion Ilici Iliescu. Mă întreb pe drakku, nu vă uitaţi în gura mea. Aşa de tâmpit nu sunt. Continui doar, cu stupidă şi ireductibilă încăpăţânare, numărătoarea mea inversă. Ieri, 28 august, mai erau 466 zile… N-am de gând să folosesc unitatea cronologică de măsură în săptămâni, respect copy rightul cui o puse de curând în circulaţie.

Iar azi, 29, încă un show: se judecă în ultimă instanţă dosarul telepatiei. În care dna, scula de bază a lui popeye, vine cu probe halucinante: inculpatul ar fi folosit… telepatia. Din 2007 când a fost deschis, popeye controlează nu doar serviciile, nu doar dna, ccr, csm, ani, iccj şi majoritatea mass mediei, ci preactic întregul eşalon judecătoresc. Printr-un număr minim, calculat inginereşte, de judecători care-l au pe naşu-n suflet. Inculpatul, care, în treacăt, e, în ordinea intensităţii antipatiei personale, pe onorantul loc 2 (doar George Copos îmi e mai antipatic, dintre români), face haz de necaz. Anticipând sentinţa, căci presa obedientă afirmă peremptoriu instanţa TREBUIE să…, individul, singurul adversar al guvernatorului încă neinclus în pârnaie, face perifraze: telepatia conduce România… Desigur, dna Hăhăineală, pardon, Hăimăneală, nu va considera că acest abuz de presă influenţează justiţia… Cum? Pot fi acuzat de defăimare? De ce? Am pronunţat nume imaginare, fără vreo legătură cu realitatea noastră, fascinantă, dar, sper, nu eternă…

Tot azi, popeye îşi reia, deloc întâmplător, aeronava la care declarase ritos că nu va mai apela niciodată (dar cine mai număra minciunile dsale, pardon, răzgândirile?). De îndată ce noul ministru al transporturilor, pe care l-a ironizat cu prostul său gust, şi-a luat portofoliul. Un test? Nu cred. Şeful ministrului (masculin formal, rămân la formularea dna ministru) va continua să respecte unilateral aberantul act de coabitare…

Pentru textul de faţă voi defini o nouă categorie pe blogul meu: pamflet. N-am pronunţat niuci un nume de persoană publică. Cu excepţia liderului luptei victorioase pentru drepturi civile (Ve shall overcome, canta Joan Baez…) şi a la fel de celebrului artist care a emoţionat aseară publicul. Alt lupător pentru libertate, cu mijloace cel puţin la fel de puternice.

Dezvoltarea peste amploarea presupusă ab initio a exerciţiului de lectură critică a cărţii lui Lucian Boia, profesor universitar la facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti, autor al multor cărţi de răsunet, declanşatoare de animate dezbateri, cere publicarea acestuia în serial, pe măsura elaborării. Fiecare episod se va referi strict la câte unul din cele 17 capitole ale cărţii. Cum acesta e un număr cheie al scrisului meu, mai multe volume cuprinzând exact 17 texte autonome, legate pe dedesupt cu fire de diferite culori, am un impuls suplimentar de a structura astfel exerciţiul propus. Odată asumat un astfel de program, devine evident că ritmul de un post pe săptămână ar dilua până la inoperabilitate demersul. Ritmul părţilor se va preciza de la sine, urmând ca eventuale subiecte separate să fie tratate intercalat pe blog. Tonul autorial asumat va fi cel academic, la persoana întâia plural, format care nu trebuie, în nici un caz, confundat cu aşa numitul plural de majestate. Evident, rostul publicării exerciţiului de lectură a unei cărţi care stârneşte per se comentarii e acela de a extinde, în spaţiul public, aria acestora.

Întârzierea: dacă decalajul faţă de occident e corect surprins de fraza Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfâşit, autorul nu motivează fenomenul prin realitatea diferenţei geografice în mileniul marilor migraţii succesive. Cu excepţia maghiarilor, care s-au sedentarizat în câmpia panonică, pătrunzând în spaţiul românesc dinspre vest, toate marile curente de sorginte asiatică au trecut pe aici dinspre est. Absenţa informaţiei scrise timp de aproximativ un mileniu e doar menţionată, fără o aşteptată încercare de a o explica. Lipsiţi de instrumentarul specific istoricului profesionist, să încercăm a utilize logica şi raţionamentul plauzibil asupra informaţiilor publice la îndemână. Avem, deci, de acoperit perioada dintre 271-275 AD, id est controversata retragere aureliană şi 1330, înfrângerea angevinului rege maghiar Carol Robert de către la fel de controversatul său vasal ultraalpin (cf. papa Clement al V-lea) Ioan/Ivanko Basarab.

Nu insistăm asupra argumentării logice a lui Iorga a improbailităţii părăsirii, odată cu retragerea administraţiei şi a legiunilor militare imperiale, ci notăm că Edward Gibbon, în a sa Istorie a declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, îl identifică pe Aurelian ca unul din puţinii împăraţi puternici ai secolului al III-lea AD. După ravagiile produse de goţi în deceniile anterioare, austerul fiu de ţăran pacifică Iliria şi Moesia şi le oferi Dacia Traiană ca foederati. Apoi denumi o parte din provincia sud dunăreană Dacia Aureliană. Seria victoriilor militare a lui Aurelian nu e subiectul nostru, dar trebuie să le amintim ca context al “remizei de luptă” cu goţii. La momentul retragerii, succesive şi coordonate, după unii autori, a structurilor imperiale, e de presupus că ideile creştine primitive diseminaseră deja, în underground, altfel de ce ar fi dat Constantin peste abia 40 de ani edictul de la Milan? Iar dacă admitem ca improbabilă părăsirea completă a părţii din teritoriul actual al spaţiului românofon reprezentată de provincia imperială de aproape un secol şi trei sferturi de către elemental roman, avem, la acel moment, cam 4 straturi spirituale: posibile urme preromane ale cultului lui Zalmoxis, politeismul greco-roman, elemente creştine timpurii şi păgânismul noilor stăpâni. Căci goţii aveau să fie creştinaţi abia pe la mijlocul secolului următor de episcopul Wulfilla, traducătorul în alfabet gotic din greacă al evangheliilor. Ce izvoare scrise să fi fost din acea vreme? Cert e că populaţia sedentarizată de la Dunărea de jos, la nord şi la sud, avea să subziste de-a lungul următorului mileniu, câtă vreme ţaratul vlaho-bulgar, numit de istoriografia bulgară al doilea ţarat bulgar s-a întemeiat în urmă unei răscoale a vlahilor (blacchi) conduşi de fraţii Petru şi Asan, împotriva împăratului bizantin. Vlahii puteau fi atunci consideraţi deja protoromâni. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea (sec X) se referă la ei ca romani, deosebindu-i de romei, cum se numeau bizantinii. Dintre valurile migratoare, slavii sedentarizaţi la Dunărea de jos au fost creştinaţi la 864, dată de la care încolo limba liturgică la populaţia romanică devine slavona, după ce fusese, mai bine de jumătate de mileniu, latina. Până către sfârşitul secolului XVI. Pare mult, dar să nu uităm, când ne referim la întârzierea fată de Apusul European, că abia în acelaşi secol unul dintre obiectivele reformei era slujirea liturghiei în limba popular, în locul latinei, în paralel cu tipărirea literaturii ecleziastice în acelaşi limbi.   Straniu ne pare că Lucian Boia foloseşte denumirea Ţaratul bulgar. Sub pretextul că istoriografia internaţională a preluat formatul bulgar în dauna celui român? Şi mai straniu, poziţia profesorului de la Universitatea Bucureşti e similară cu a venerabilului Neagu Djuvara, care-şi bazează propria teorie a originii cumane a primilor voievozi valahi pe lucrarea lui Rasonyi Lászlo, filolog şi turcolog maghiar, unul din cei mai aprigi susţinători ai interesatei teorii a vidului milenar în interbelic. Mă tem de omul unei singure cărţi, spunea sfântul Tomasso d’Aquino, citat de dr. Matei Cazacu (CNRS Paris), în Magazin istoric, feb. 2013. Dar să trecem mai departe. Intreg teritoriul anticei Dacii, cuprinzând actualul teritoriu al României fu încorporat în regatul ostrogot, la periferia nordestică a acestuia. Distrus, acesta, de invazia Imperiului roman de răsărit, deja autointitulat bizantin, după mai puţin de un secol de existenţă. Să mai cerem documente de cancelarie la Ravenna despre ce se întâmpla la nordul Dunării de jos? Aici mai e un aspect care n-ar trebui ignorant. În războiul dintre imperiul de la Constantinopol şi urmaşii lui Teodoric cel Mare, sub pretextul recuperării parţiale a celui de Apus, Italia practice s-a depopulat. Deschizând calea invaziei lombarzilor, cu urmări îndepărtate la extrem în mişcarea separatist padaniană de azi. Dacă acest efect a putut fi consemnat în documente, o ipotetică depopulare a Daciei Traiane simultană cu retragerea şi-ar fi găsit urme în arhivele de la Constantinopol. Trecem peste necesitatea coexistenţei unui fond agraro-meşteşugăresc autohton cu casta militară a goţilor acelor vremuri, căci nu tratăm ipoteza vidului milenar, ci doar încercăm a observa cum o tratează autorul eseului, între celelalte aspecte simptomatice care-i susţin teza. Timp de cel puţin 4 secole teritoriul în discuţie e lipsit de orice structuri politice stabile, fiind de facto zonă de tranzit a marilor migraţii succesive. Iarăşi nu avem cum pretinde documente scrise. Până la consolidarea regatului maghiar, care avusese flerul unei integrări europene sui generis, prin adoptarea dinastiei angevine în urma creştinării de către sfântul Ştefan, la 1000 AD, când teritoriul intracarpatin (înglobând Transilvania stricto sensu) devine parte integrantă. În perioada de maximă extindere, sub Ioniţă Asan sau Kaloian, fratele mezin al întemeietorilor valahi Petru şi Asan, asasinaţi de comploturi la vârf, la cumpăna secolelor, cuprinde întreg spaţiul dintre regatul maghiar şi hoarda de Aur, incluzând teritoriul viitoarelor principate dunărene. Nimic mai firesc decât extinderea influenţei regatului angevin în zona extracarpatină, prin mecanismul feudal, în perioada de reflux a ţaratului, unde, de la Ioniţă Asan încolo, elementul valah e suprimat sistematic. Cu precădere la vârf, dar de sus şi până jos. Ce altă explicaţie mai logică, neglijată de istoria descriptivă, pentru apariţia voievodatelor cunoscute (e.g.: Litovoi) la sud de Carpaţii meridionali, vasale ale regalităţii maghiare? Mecanism diferit de mai probabila autostructurare a formaţiunilor politico-militare (Glad, Gelou, Menumorut) pe care maghiarii au ufost nevoiţi să le sfărâme cu sabia pentru a se extinde până la arcul carpatic. Întâmpinând pe alocuri o rezistenţă substanţială. De altfel, însăşi existenţa acestor formaţiuni, menţionată ca atare în cronicile regalităţii maghiare, e un argument pe care istoriografii partizani ai teoriei vidului milenar îl ignoră fără păs. Chiar dacă limba natală a respectivilor lideri locali rămâne necunoscută. Şi iată că există şi români, mai mult sau mai puţin profesionişti, care îi ajută, poate malgré leur…

Interesant ne pare că în acest prim capitol Lucian Boia amestecă, dezinvolt, consideraţii de bun simţ, cu inadvertenţe cel puţin neglijente. Dintre care vom da un singur exemplu: La 1300 ţaratul bulgăresc (sic) avea o istorie de câteva secole. Fals. Răscoala valahilor, condusă de fraţii Petru şi Asan, care a dus la întemeierea ţaratului, avu loc la 1185. La 1300 avea, deci, cu puţin mai mult de un secol. Dintre consideraţiile de bun simţ să amintim pe cea esenţială: condiţia peren periferică a acestui frământat teritoriu ultra limes, cu excepţia a unui secol şi trei sferturi (Boia spune un secol şi jumătate, dar n-o sa ne târguim pentru diferenţă), pentru Imperiul roman, idem, pe cale de consecinţă, pentru cel bizantin, periferic pentru efemerul regat ostrogot. Dincolo de zona de influenţă apuseană, la o extremitate a zonei de influenţă răsăritene, în unghiul dintre 3 imperii conexe, otoman, austriac şi rus… Nu putem reproşa, însă, aici, enumerarea descriptivă, fără analiză motivaţională contextual, a acestei condiţii periferice, deoarece ea funcţionează ca atare drept premisă în logica demersului eseului. Ca argument pentru ce este România altfel. Desigur, putem fi de accord într-o măsură mai mică sau mai mare cu “demonstraţia” originalului istoric, dar, odată atins subiectul condiţiei periferice perene, credem că ni se poate cere un punct de vedere propriu. Dincolo de subiectul propus, lectura critică a eseului lui Boia. Evident, nu se poate concepe un set de cauze funcţionând pe termen aşa de lung, care să aibă ca efect absenţa unui centru de putere mai îndelungat de cei 2 ani mai degrabă accidentali ai condotierului renascentist Mihai (a cărui origine etnică chiar n-are importanţă) pe zona vechii Dacii. Dar nici fatalitatea nu poate fi acceptată ca un argument raţional. Alternativa logică ar fi, credem, imaginarea unor condiţii, necesare şi mereu absente, pentru edificarea unui astfel de centru de putere. Căci, deşi nu putem accepta concepţia politizată a fazei bolşevice a imperiului rus, conform căreia România Mare a fost un stat artificial, imperialist, concepţie adoptată, evident, şi de secţia română a Kominternului, autorintitulată Partidul Comuniştilor din România, nici cea a istoriografiei maghiare şi a nostalgicilor Ungariei (semi)milenare, trebuie să admitem că şansa istorică nu putea înlocui pe termen lung absenţa unor rădăcini seculare. Secolul XIX, numit al naţionalităţilor, a creat Italia şi Germania, ca state unitare, dar opera francmasonică a fost vizibilă şi în edificarea conştiinţei naţionale româneşti, printre alte naţiuni europene. Uneori curentele de resurecţie naţională s-au ciocnit, spre pagubă reciprocă, precum la 1848 maghiarii cu românii. Din nefericire, balanţa s-a înclinat, poate inevitabil, în favoarea primilor, urmând cea mai distructivă fază a imperiului mitteleuropean, jumătatea de secol dintre dualitate şi explozie. Trăgând linie şi adunând, stimularea, pe linie francmasonică, a sentimentului naţional a avut, pentru românitate, atât efecte pozitive cât şi negative. Şi nu numai la interfaţa româno-maghiară. De fapt acolo, sentimentul naţional s-a dezvoltat sistematic încă din secolul XVIII, prin Şcoala Ardeleană. Pentru a încheia paranteza, exerciţiul sugerat excede cadrul textului de faţă.

Oarecum surprinzător pentru un gânditor original, Lucian Boia pare a avea probleme cu dialectica. Disciplină pe care nu vedem de ce ar trebui ignorată doar deoarece s-a ocupat Karl Marx de ea. Observând, pe bună dreptate, că această condiţie de frontieră a avut două consecinţe, complet contradictorii, autorul eseului în discuţie ridică, excedat, mâinile: nu vom pretinde că România e uşor de descifrat. Gafă cel puţin la nivel stilistic. Tocmai o cheie, cu totul personală, de descifrare a României e obiectul cărţii.

Am mai spus-o în treacăt, putem fi de acord, într-o măsură sau alta, cu acest altfel, punctul nodal al eseului lui Boia. Admitem că un procent însemnat din premisele enunţate de autor pentru acest altfel sunt de bun simţ şi chiar de notorietate. Chiar dacă nu puţine sunt expediate superificial şi altele eronate. Ba chiar am contrasemna unele raţionamente. Dar, prin definiţie, un exerciţiu de lectură critică e destinat să sublinieze mai ales elementele amendabile. Căci una dintre cele mai stabile şi consolidate convingeri personale şi aici revin la tonul personal, este că orice demers public nu poate ieşi decât întărit din confruntarea cu percepţia critică. În multe domenii, de la cercetare ştiinţifică la literatură. De ce nu şi în această parte a spaţiului public la care măraportez ca simplu amator. Următoarele episoade nu vor mai conţine astfel de necesare precizări.

Lipsite de eficienţa limbajului articulat, animalele au dezvoltat numeroase canale pentru schimbul de informaţie. Sunt bine cunoscute: limbajul dansului, al gesturilor, limbajul mirosurilor, sunetelor, culorilor şi atingerilor, ba chiar al luminii şi al darurilor. Este o lume fascinantă. Se transmit semnale care indică surse de hrană, se delimitează teritorii, se stabilesc ierarhii şi nu în ultimul rând se participă la spectaculosul ritual al împerecherii.

În principiu, majoritatea limbajelor sunt destinate comunicării intraspecie. Între specii se transmite informaţie primară, mai ales atitudini. Dezvelirea dinţilor carnivorelor pare a fi exemplul cel mai comun.

Omul a moştenit, la rândul său, unele elemente ale primului sistem de semnalizare. De la gestica primară, cu încărcătură în planul atitudinii emoţionale şi instictuale, la subtilul limbaj corporal. Dar nu despre om dorim să vorbim acum. În cele ce urmează vom da câteva exemple paradoxale de neînţelegere pe de-o parte şi de complice cooperare în adversitate pe de altă parte.

Barza albă şi cea neagră sunt compatibile biologic. Mai mult, femela de orice culoare accepta “curtea” masculului de culoarea opusă (limbaj comun, deci inteligibil al fazei de seducţie şi coabitare). Ba chiar cooperează la construcţia cuibului. Şi totuşi mariajul rămâne steril. Semnalele de invitare a femelei de a ocupa cuibul, care, în principiu, stimulează depunerea ouălor, sunt diferite la cele două varietăţi. Cu toată nedumerirea care se instalează, coabitarea poate continua indefinit. Să fie oare aici o înţelepciune secretă a naturii, care nu vrea să impurifice culorile extreme, atât de încărcate de simbol, prin metisaj?

Duelul pentru ierarhie şi controlul teritoriului este şi larg raspândit şi bine cunoscut la diferite specii. Cel mai complex spectacol îl oferă duelul şerpilor cu clopoţei. Acesta începe cu o îndelungată fază coregrafică, de o graţie şi simetrie desăvârşite. Faza de evoluţie separată se sfârşeşte cu o încolăcire reciprocă, în care indivizii se mai încordează, se mai mângâie şi chiar se odihnesc, ba uneori fac o pauză în care adorm strâns lipiţi. Apoi dansul combativ se reia. Decizia este fulgerătoare. După care învingătorul face semeţ turul teritoriului cucerit, iar învinsul se retrage discret. În pauzele de odihnă mutual acceptate, perechea pare a exclude superior restul lumii din complicitatea ei – aceasta semnficând importanţa crucială pe care o conferă actului. Iar dacă există un ritual uman care aduce de departe cu acest spectacol, este cursa ciclistă de viteză pe velodrom, cu îndelungata pândă reciprocă, întreruptă de opriri sur place, totul convergând spre zvâcnetul fulgurant al sprintului cronometrat.

Dacă acestea sunt fapte curente, deşi curioase, ultimul exemplu e singular. Se citează cazul unei femele delfin care s-a încăpăţânat săptămâni în şir să înveţe un rechin respiraţia la suprafaţa oceanului, surmontând toate încercările, din ce în ce mai disperate ale acestuia, de a se sustrage tratamentului. În final rechinul a sucombat, negăsind timp să se hrănească. Delfina a perseverat în a – l ridica la suprafaţă, până ce spectatorii umani ai dramei au hotarât să o curme, extrăgând cadavrul rechinului din mediu. Apoi au preluat ceva din neînţelegerea la care asistaseră, nereuşind să explice decât parţial fenomenul, prin ipoteza neverificată că femela delfin işi pierduse de curand un pui şi instictul său matern suferise o stranie deviere.

Oscar Wilde spunea ca viaţa imită arta. Aceste exemple s-ar putea constitui în argumente pentru Albert Camus…

20.10.1998

Nota bene: voi reposta selective şi în ordine conjuncturală din continutul primei ediţii, cea distrusă, a blogului:

Duminică 27 noiembrie, la ora 12:15 (sfertul academic, deh), am avut onoarea de a participa la un moment pe care îndrăznesc să-l consider ca având o şansă rezonabilă de a semnifica în istoria literaturii române, cel puţin cea a noului secol. Editura timişoreană Brumar a lansat, simultan şi postum, două volume ale regretatei scriitoare israeliene de expresie română Hana Luana Fratu. Publicul prezent a întrecut numeric, cum era de aşteptat, cu mult media uzuală la lansări editoriale de stand mic. Sigur că Brumar nu e Polirom/Cartea Românească, nici Humanitas, dar ca participant peren, cu o singura excepţie conjuncturală, la toate ediţiile celor două mari târguri de carte bucureştene, mi-am format îndeajuns ochiul pentru a face evaluări. Dacă raportăm notorietatea celor două edituri mamut la înghesuitul public prezent la lansările lor, coeficientul omolog al acestei lansări depăşeşte, iată, nu numai în valoare absolută publicul lansărilor editurilor mici, cotat ca atare după portofoliu, dar şi după dimensiunea, mai mult sau mai puţin proporţională a standului, ci şi la acest indice virtual (stricto sensu!). componenţa acstui public fu una firească, peste 80% prieteni ai autoarei, o fracţie mică din nenumăraţii ei prieteni, mulţi internautici, câţiva invitaţi ai acestora şi, deloc în ultimul rând, câţiva dintre contributorii inputului editorial structurat în cele două volume. Fie ei membri instituţionali ai echipei ad hoc (tot stricto sensu, cititorii mei ştiu), coordonată de inginerul israelian Teddy Hoffman, un excelent mânuitor al limbii române, prieten şi el al autoarei. Dar şi prieteni care muncisera de mulţi ani la procesarea textelor ei brute şi care dorsc să rămână anonimi. Fireşte, reporterul ad hoc care sunt, la astfel de evenimente publice, cu excepţia propriilor cărţi, i-a adresat din toată inima, în cuvântul său, mulţumiri inginerului coordonator, ca reprezentant al tuturor contributorilor, fie ei coechipieri, fie anonimi.

De ce consider evenimentul ca având un potenţial exploziv în literatura română a noului secol? Datorită talentului ieşit din comun al autoarei. Nu e un Creangă la zi, mai degrabă un anticreangă cu elemente de Creangă în substanţă. Căci stilul unic al autoarei are un coeficient de instinctualitate ridicat şi o personalitate aşa de accentuată încât artefactul stilistic, ce completează şi valorifică instinctul, nu se vede. De ce anticreangă? Deoarece stilul oral al celeprului povestitor moldovean era, in realitate, extreme de elabortat. O dovada? De un crăciun i-a rimis lui Maiorescu, relaţiile mutual fiind, euphemistic spus, moderate, o povestire. Însoţită de o notiţă: maestre, iartă-mă că am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Elaborarea, fie nu integrală, ci doar cât să fie perfect stăpână pe text, e prezentă la Hana Luana Fratu, în doza strict necesară. Cât despre hazul ei irezistibil, să amintim de actriţă Mae West. Se spunea despre ea că putea face să roşească un regiment de puşcaşi marini numai citind cartea de telefon. Iar piloţii americani îşi botezaseră paraşutele maewesturi. Ei, bine, dacă Hana Luana citeşte 2-3 rânduri din cartea de telefon (cu care, de altfel, ameninţă mereu că va pocni în cap pe cine-i era agreabil), nu te poţi opri din râs, oricât te-ar tăia la stomac.

Deloc de mirare că editura a simţit aurul. Abia acum vine, însă, la rând, testul ei de forţă: intensitatea, amploarea şi profesionalismul promovării. Fără de care lovitura editorial cade în gol şi ar fi păcat ca un scriitor excepţional dotat să nu-şi găsească, fie şi postum, locul meritat în literatura română. Dovada? În cuvântul, inevitabil scurt, de la lansare, n-am pronunţat decât un nume. Cu care nu călcam nici o lege. Pe blogul meu îñsă. Nici o lege nu mă împiedică să fac precizări complete. Cum toţi marii bloggeri politici fac. O mare parte din auditoriu, poate şi editura, nu ştiam că dintre cele 2 cărţi lansate, romanul Jurnalul Ozanei e acum la a treia ediţie. Prima la editura Equivalences, aparţinând profesorului olandez de origine română Adrian Rezuş. A doua, totodată prima pe hârtie, la iniţiativa autoarei, semnată cu pseudonimul Carola Arbel, la grupul editorial Tritonic. Din păcate în condiţii grafice departe de excelenţă, văduvită de prefaţa şi postfaţa scrise de 2 scriitori români consacraţi, dintre care unul decedat între timp. Dar mai ales lipsită de promovare. Consecinţă? Ecou îndeajuns de limitat ca ediţia să fie prea puţin cunoscută inclusiv la această lansare. Am făcut precizarea, în cuvântul meu, atât pentru ca istoria romanului să fie cunoscută, dar mai ales pentru a stimula, în limitele capacităţii mele de persuasiune, şi pe cale indirectă, după ce subliniasem direct şi apăsat, responsabilitatea editurii în promovarea cât mai eficace.

Înainte de a da acestui cezar ce i se cuvine, două vorbe despre public. 80% prieteni personali, între care câţiva membri ai echipei, restul invitaţi ai prietenilor. Pe care i-am simţit impresionaţi. Şi am avut ulterior confirmarea impresiei.

În fine, dar nu în ultimul rând, alte două vorbe despre echipă. Autostructurată în timp real, firesc sufletistă, coordonată de inginerul israelian Teddy hoffman, un excelent mânuitor al limbii române, prieten şi el al autoarei. Căruia i-am mulţumit din inimă în cuvântul meu, şi prin el tutor contributorilor, fie ei echipieri sau nu.

Nu ne rămâne decât să sperăm, nu-mi rămâne decât să sper, din toată puterea gândului, că aceste cărţi şi celelalte două vor beneficia de impactul public meritat. Prin efortul profesional al editurii, căreia, prin naturas lucrurilor, îi revine peste 90% din acest efort şi prin contribuţia, inerent coordonată minimal, a prietenilor, echipieri sau nu.

Am senzaţia pregnată că am omis cel puţin două puncte esenţiale. Dacă acest post pe blog va stârni comentarii, nu pentrru mine ci pentru Hana Luana, e improbail să nu-mi amintesc simţind nevoia să răspund.

Autoarea a dat, cu doi ani în urmă, o definiţie deloc originală, dar emblematică, a faptului de a fi viu. Cu o anumită ocazie a cărei identitate nu intră în (con)text. Anume, cineva e viu dacă altcineva îşi aminteşte de el/ea. Conform propriei definiţii, Hana Luana e la fel de vie ca oricând. Ea ne dirijează, de fapt, toate mişcările în tot ce o priveşte.

Mulţumesc Ellei pentru a-mi fi reconstruit blogul distrus nu din vina ei. Cum teorema 3 a lui rim spune că totul e valorificabil, această a doua ediţie va fi şi nu va fi aceeaşi. Tehnic e, prin definiţie, alta. Identitar, este şi nu este aceeaşi. Este în măsura în care autorul e acelaşi, ceea ce, fie şi la câteva luni distanţă, este adevărat la modul relativ şi în măsura unei anume similitudini de design şi nu este, în măsura în care autorul îşi popune să valorifice hiatusul funcţional conferindu-i cel putin o nuanţă diferită, mai ales ca ritm, dar, poate, şi ca structură comunicaţională. Socot momentul ales de Ella pentru lansarea la apă a acestei noi versiuni a Speranţei ca inspirat, webdesigneriţa neavând de unde şti că 2 februarie e aniversarea prietenului meu Horia Bălăşoiu, cel căruia i se spunea în epoca cenaclului Joc Secund Fratele Nostru mai Mare (FNM), iar azi, 3 februarie e aniversarea mezinei mele, căreia îi spun Laruca, prieteni (neart.!) ştiu de ce. Cum teorema conservării impulsului nu permite navei blogului să avanseze dacă doar căpitanul suflă, oricăt de puternic, în pânze, e nevoie de sufletul vostru, domnilor preşedinţi, domnilor, doamnelor, domnişoarelor vizitatori şi vizitatoare şi eventual stimaţi chinezi. Afară de căpitan, care-şi asumă răspunderea, din echipaj fac parte fiinţele încorporate prin definiţie în cea a căpitanului: Laruca mai sus pomenită, Ramiro, Miriam, Matei, Răzvan, Vlad, Felicia, musul Ariel, statuia de abanos însufleţit de la prova, cu masca dorului-dor şi cu o frunză de arţar în locul celei de viţă, iar mărul din vârful catargului e încălecat de o Scânteină, care cumulează funcţiile celor trei lumini: verde la babord, roşu la tribord, aurie înainte. Lumini ce aruncă pe punte umbra uriaşă a arborelui trinchet. Şi nu în ultimul rând maimuţul Matei, care ţine, împreună cu musul, jurnalul de bord, îndeplinind şi funcţia de găgăuţ. Iată o primă deosebire faţă de mai timida ediţie princeps: lista explicită a echipajului. Depusă la Amiralitate, unde amiralul conte de Salamanca, scos la pensie de bătrânul Leonidas 47 ani în urmă şi reactivat prin ordin de noapte de mine, rim, primeşte rapoarte în timp real şi dă ordinele de misiune. Sora mea de Steaua lui David are funcţia de navigator. Dacă printre pasageri o fi câte unul under cover, căpitanul se presupune că ştie sau nu. O a doua deosebire e că la bord sunt valabile legile bunului simţ şi codul bunelor maniere. Corectitudinea politică e abolită.

Primul cap-compas: spre Misterioasa insulă Avalon. Unde se presupune că nu vom ajunge mai devreme decât Ulise. Allons, enfants! As time goes by…