ÎNAPOI, SPRE VIITOR

Iată că am ajuns în anul viitorului imaginat de Robert Zemeckis, în urmă cu 30 de ani, în trilogia sa Înapoi, spre viitor! (1985, 89, 90), care a marcat copilăria actualei generaţii adulte. Făcând simultan deliciul generaţiei acum senecte. Desigur, am trecut prin destui ani precizaţi explicit în nu puţine poveşti de anticipaţie, literare sau/şi cinematografice. Unele dintre acestea promovând viziuni distopice, cu un peisaj mundan degradat, ruinat.
Societatea umană fiind un macrosistem în care coexistă, natural, toate tendinţele potenţiale de manifestare pentru individual generic, conţine cu necesitate o componentă maladivă, desciptibilă de către respectivele tablouri distopice. Problema e variaţia în timp a procentului acestei componente.
Sigur că lumea basmului lui Zemeckis se reduce la America. Respectiv Statele Unite ale acesteia. Publicul ţintă proiectat. Succesul de public excede larg această zonă, pe care o putem considera exemplificatoare.
Cum e lumea din 2015 văzută în urmă cu o generaţie de un basm cinematografic? Caricaturală, ca peisaj uman şi social. De altfel la nivelul întregii trilogii contextul e abia schiţat. Mai mult sugerat prin flashuri. Compania americană la care lucrează eroul, adolescent în 1985, matur în 2015, are un patron japonez, dar cartierul unde locuieşte e unul categorisit de poliţie ca zonă de beţivi, hoţi şi drogaţi. Poliţia identifică pe cei căzuţi pe stradă după amprente, deci întreaga populaţie e fişată într-o bază de date şi-i duce prevenitor acasă. Pe un ecran TV care ocupă o mare parte a unui perete poţi urmări simultan 6 canale, care împart suprafaţa în segmente proporţionale. Ca tehnologie e subliniată cucerirea dimensiunii aeriene, dar nici o opera scifi n-a anticipat internetul şi uriaşele lui consecinţe.

Dacă 2014 a fost mediatizat ca centenar al începerii WW1 (numit de români pe bună dreptate războiul întregirii neamului), s-a omis, din păcate, marcarea fie şi formală, s-a neglijat cu totul centenarul urcării pe tron a regelui Ferdinand, întregitorul. Mai sunt 3 până la centenarul reîntregirii de facto, cu cele 3 momente majore, 27 martie, 28 noiembruie şi 1 decembrie. 2015 înseamnă, atunci, ceva? Nu ca reper istoric românesc. Dar înprima jumătate a anului se vor număra 2 secole de la cele 100 de zile ale lui Napoleon, între reîntoarcerea din exilul în insula mediteraneană Elba şi dezastrul de la Waterloo, 18 iunie 1815. Totodată a doua jumătate a anului va marca 2 secole de la nefasta urmare politică europeană, sfânta alianţă. Moşită de contele von Metternich, cancelarul imperiului austriac.

Pe plan numerologic, 2015 are marcaj 8. În absenţa unui tratat de profil, să cităm blogul diana.ro : Numărul 8, cifra sub semnul căreia stă anul 2015, este asociat cu afacerile, succesul şi averea, toate acestea obţinute însă numai prin perseverenţă, prin continuitatea, repetiţia şi ciclicitatea sugerată de acest număr.

Revenind la film, am văzut în timpul sărbătorilor câteva. Mai multe decât în mmedia restului anului. Despre Interstellar voi scrie, la vremea cuvenită, ca şi despre Viaţa lui Pi. Nu înainte de a le revedea, desigur. Deocamdată cred că merită doua vorbe desore două filme marcate de un paralelism. Făcute la 42 de ani distanţă. Rommel, producţie germană, semnată de Nikolaus Stein von Kamienski, în 2012, redă ultimele 7 luni ale vieţii celebrului feldmareşal. Cu accent pe implicarea sa în complotul din 20 iulie 1944. Pe teritoriul filmului, porecla vulpea deşertului, câştigată în campania Afrika Corps din 41-43 e doar o amintire. Ideea filmului e că lucidul militar de carieră era conştient de pierderea războiului, dispus să colaboreze cu o guvernare alternativă la Hitler, pentru a salva ce se putea spera a fi salvat din Germania, dar opus consecvent unui putsch. Este implicat de declaraţiile generalului Hans Speidel (al cărui intereant portret de intrigant abil e conturat de Benjamin Sadler, care avea să supravieţuiască atât anchetei Gestapo, cât şi tăvălugului Nurnberg, pentru a participa la reorganizarea bundeswehr. Ulrich Tukur e actorul care-l joacă pe feldmareşal.
Patton, făcut în 1970, de Franklin J. Schaffner, pe scenariul lui Coppola, e un complement istoric. Ocazie pentru un rol memorabil al lui George C. Scott. Care mai avea să interpreteze pentru a doua oară rolul aceluiaşi personaj istoric real în 1986 (Ultimele zile ale lui Patton). Filmul descrie destul de exact asperităţile firii generalului (nici nu şi-ar fi permis un cineast american altceva în 1970), iar contribuţia seriosului actor e pe măsură. De altfel acesta împrumută, poate, ceva din discreta sa nuanţă de tragism personal rolului interpretat cu evidentă savoare. Accentele sunt puse pe colţuroasa relaţie cu generalul Omar Bradley (Karl Malden), subordonat în Africa de nord şi Sicilia, superior după Overlord până la finele războiului, pe inerenta dar tot discreta caricaturizare a lui Monty (rol episodic exact Michael Bates), ciocnirile generalul Walter Bedell Smith, şeful statului major al lui Ike (numit în film Bedell). Abilă ocultarea lui Ike (Eisenhover, scenariştii nu s-ar fi atins într-un film ce putea stârni discuţii de un fost preşedinte). Povestea e o succesiune de momente descrise ca atare de mai toţi memorialiştii, Ike y compris (Cruciadă în Europa, tradisă şi la noi în 1975).
Dece am văzut filmele succesiv şi cu ce am rămas? Am acumulat cam 2 metri de bibliotecă pe margineacelui de-al doilea război mondial, am citit cu interes ficţiunea Rommel şi Patton (Richard Rohmer, ediţie românească Nemira, 1995), m-am întrebat dacă cei doi militari de elită au avit şi altceva în comun afară de confruntarea germanului cu Montgomery şi de rivalitatea americanuluiu cu acelaşi general englez, care-i simetrizează oarecum. Intuiţia îmi spunea că undeva, în adânc, destinul fiecăruia fusese atins de o nuanţă de tragism, dincolo de morţile lor brutale. Lui Rommel i se dăduse, de către fuhrer, să aleagă între sinuciderea discretă, urmată de funeralii naţionale şi garanţia protejării familiei şi dezonoarea unui proces cu consecinţe pe măsură asupra respectivei familii. Condiţii de altfel respectate de fuhrer, cu o suprinzătoare logică (posobil indusă de luciditatea lui Goebbels şi chiar a lui Burgdorf). Iar Patton a fost victima unui ciudat accident de jeep, după ce devenise indezirabil compromisului politico-militar al aliaţilor cu Stalin, compromos păzit cu sfinţenie de Ike (oare avea să-l regrete în anii de preşedinţie, ca victimă a propagandei otrăvite ale lui Stalin? Cine ştie? Nu există documente). Eişi modulo cum se realţionează aceste două filme de producţii diferite, la distanţă de 42 de ani, confirmăprintr-un inefabil, aproape inexprimabil, feelingul generat de paralelismul destinelor celor doi eroi de război. Vizionarea lor în 2 zile consecutive la cumpăna anilor s-a dovedit o experienţă fertile.
În contrast inerent cu seriozitatea acestei experienţe, între alte filme văzute, din surse online gratuite, cu subtitrare românească, s-ar potrivi, cred, în finalul debutului ca blogger în 2015, două vorbe despre un antiparalelism. Două din mai multele ecranizări după Contele de Monte Cristo, al lui Dumas tatăl. Cel facut de Claude Autant-Lara, în 1961, cu Louis Jourdan şi cel făcut în 1975, de David Greene, cu Richard Clamberlain. Acuma, e greu să faci un film după Dumas care să nu eşueze, pentru spectatorul avizat, fie în lectruă ilustrată, fără personalitate şi identitate filmică (poate cea mai onestă soluţie) ori în parodie ieftină. Magnificenţa lui Chamberlain (care a mai dat culoare şi unui Aramis, condiţia ecranizării după Dumas fiind aceeaşi, într-o comedie parodică reuşită) scoate din anonimat un regizor obscur. Amuzant, Louis Jourdan protagonist într-o gamă largă de roluri, cele malefice reuşindu-i mai bine, îl joacă în această ecranizare pe de Villefort. Mai comestibilă, ecranizarea cu Chamberlain pierde, totuşi, în favoarea celei franceze pe un plan… theoretic. Aceasta din ură, mai veche, e o telenovelă avant la lettre. Academică, în felul ei. Sigur că spectatorul prezentului, cel puţin cel din facţiunea alergicăla telenovele, are nevoie de un anume effort de adaptare, pentru a surmonta grandilocvenţa pronunţiei peronajelor. Tipică unui anume curent francez teatral. Funcţionând atât în interbelic, cât şi, iată, până după începutul anilor 60. Istorie din perspectiva lui 2015. Teatralitatea lui Autant-Lara exclude humorul, nici filmul, nici personajele, nici actorii nu-şi permit batăr un clin d’oeil. Dar aerul vetust de telenovelă retorică (e treaba tatrologilor sane prcizeze când anume stilul a fost manifest în teatrul francez) are humor. Malgré lui. Am evitat să revăd şi versiunea cu Jean Marais. Ar fi fost, vorba unui drag cronicar de cinema, un peu trop…
Ar mai fi de povestit de ul alt cuplu de filme. Ultimul pe azi. Ambele despre acelaşi personaj istoric,ambele făcute în acelaşi an. 1999. Concurenţa se impune de la sine.
Despre Ioana d’Arc s-au făcut mulote filme. N-am numărat dacă mai multe decât despre Iisus sau despre Napoleon, dar multe. Straniu, websitul de cinema, imdb.com, nu pomeneşte nimic de regizor şi de scenarist. Poate deoarece a fist conceput ca serial TV. La noi a fst difuzat de un post TV cu ani în urmă, montat în 2 părţi. Leelee Sobieski avea 16 ani când a jucat-o pe eroina naţională a francezilor. Nu s-a intimidat de prezenţa pe platouri a lui Peter O’Toole (episcopul Cauchon) şi a dat bine alături de Peter Strauss (La Hire). Doi actori de calibru foarte diferit, dar cu aceeaşi lucire de nebunie în ochi. Mai spre maturitate, devenind şi producător, actriţa s-a cam banalizat. Dar în acest rol a strălucit. Juca de la 11 ani, iar în acelaşi an cu rolul în discuţie a mai jucat în 2 filme. A redat forţa şi determinarea eroinei, nu şi sfinţenia ei. Iar zâmbetul. Luminându-i faţa trădează ca o fiinţă cam terre-à-terre.
O partitura diferită cântă în celălalt film, făcut de Luc Besson, actriţa sa preferată, Mila Jovovic. Mai experimentată la ora rolului, scenariul mai sofisticat şi mai coherent. Altă celebritate a girat filmul: în rolul delfinului, John Malcovich. Care n-are prea mult loc de desfăşurare.
De fapt numai pe ăsta din urmă l-am văzut acum şi n-am simţit nevoia să-l revăd e celălalt, care mă impresionase la prima vizionare. Spectaculoase ambele, dar filmul pe care legensa şi eroina îl merită încă nu s-a făcut.