DE-A LUNGUL A 4 ZILE

Libertatea de exprimare nu se oprește acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa.
Cătălin Tolontan, red. şef la Gazeta Sporturilor

Destinat să apară, conform programului, azi, luni 12 ianuarie, textul a fost început la cald, miercuri 7, la câteva ore după actul terorist de la Paris. Când televiziunile noastre şi-au tras sufletul şi acoperă evenimentul. Nicolas, un journalist francez care vorbeşte o românească prea naturală ca să nu fie român, dar nu asta e ce contează, spune ca hebdomadarul satiric măcelărit de un commando islamist trădând antrenament profesionist de nivelul celor mai puternice servicii îşi făcuse un nume încă din anii 60. El ştie. Aici, în ghettoul Drumul Taberei nu auzisem decât de Le cannard enchaîné. Fapt e că publicaţia, comparată vag de Nicolas cu Caţavencii, e prezentată pudic ca ţintind extremisme de orice fel. Dar din relatări la prima mână rezultă cu totul altceva. Că a fost mai ales o publicaţie antireligioasă. Tout azimut. Acuma, că în spectrul lor de ţinte islamismul ocupa o zonă mai largă decât scandalurile de pedofilie de la vârful bisericii catolice, asta ţinea, evident, de piaţa liberă a evenimentului cotidian. De raportul de ponderi de pe această piaţă sui generis. Că nici un episcop nu s-ar fi gândit la o reacţie contondentă, e axiomatic. Şi în general niciun creştin, deşi există segmente fundamentalist şi în zona nominal creştină. Inegale.Şi în general niciun creştin, deşi există segmente fundamentalist şi în zona nominal creştină. Inegale.Cu prilejul turneului final al campionatului mondial de fotbal din Africa de Sud, 2010, a apărut unnumăr intitulat Nici dumnezeu, nici fotbal, denunţând cel mai popular sport din lume ca maladie socială concentrate: corupţie, bani spălaţi, mafie. Şi Roma lui Augustus a avut satiricii ei, dar aceştia s-au limitat la ospăţul sardanapalic al lui Trimalchio, n-au luat în tărbacă luptele de gladiatori. Deşi ajunseseră mai aranjate decât unele meciuri de azi, ca orice competiţie unde se adună mulţi bani.
Dar cine a fost Charlie Hebdo? Înfiinţat în 1969, săptămânalul de stânga e interzis în 81 şi reapare neîntrerupt din 92. Vă mai amintiţi ce s-a întâmplat în 81? Tonton Mitterand l-a înlocuit la Elisée pe Giscard d’Estaing, pentru 14 ani. Simplă coincidenţă, desigur. Iar în 92 se prefigura ceea ce urma a se numi coabitare, perioada 93-95, cu un preşedinte socialist şi un guvern gaullist, beneficiar al alegerilor recâştigate. Fără nici o sugestie cauzală, doar pentru punere în context. Redactorul şef, ucis ieri, Stéphane Charbonier, care semna Charb, caricaturist, a dat linia. Cine au fost teroriştii? Doi fraţi. Francezi. Că aşa e la ei. Francezi algerieni. Născuţi, ci-că, la Paris. Fraţi. 32 şi 34 ani. Deveniţi membri ai secţiunii yemenite Al Qaeda în Irak. Dotaţi cu kalaşnikov. Şi cu lansatoare de rachete, se bâlbâie mass media. Ce să faci cu aşa o armă la asaltul unei clădiri? Se pare că nici un jurnalist n-are habar de armament. Deşi unul din posturile româneşti TV beneficiază de un fost purtător de cuvânt al armatei, competent în materie. Probabil e vorba de ceea ce se numeşte RPG. Adică de un kalaşnikov pe care e montată o armă reactivă antiblindaj. Din cele numite de americani bazooka, de nemţi faust patron şi în nomenclatorul românesc AG7. La ce bun? Dacă cumva ar fi fost nevoiţi să forţeze o intrare metalică. N-a fost nevoie. Au ameniţat o funcţionară smulsă din sediul alăturat redacţiei, obligând-o să deschidă uşa clădirii cu codul de intrare. Paradoxal, emblematic chiar, prima victimă, un poliţist de pază, a fost musulman. Dece emblematic? Un jurnalist de la Gazeta sporturilor găseşte o comparaţie percutantă: jihadiştii sunt pentru Islam ceea ce a fost Ku Klux Klan pentru creştinism. La 1.8 miliarde de musulmani există cam 10,000 luptători antrenaţi şi spălaţi pe creier, aşteptându-şi moartea pentru a accede la cele 70 de fecioare promise. Evaluarea nu numără suprastructura ideologică, deşi cuvântul e ofensat prin folosire aici, nu numără statul teocratic iranian şi, mai ales, nu evaluează tendinţa de creştere explozivă: din ce în ce mai mulţi musulmani, nu numai cei excluşi social din imigraţia europeană, ci şi din propriile ţări magrebiene, provenind din larga zonă lumpen, pleacă să se integreze în aşa zisul califat ISIS. Despre această minoritate patogenă, Charlie Hebdo publicase o caricature cu legenda: Allah e mare, se apără singur. Allahu akbar, zbierau ieri cei doi franco-algerieni, profetul e răzbunat. Unul din cei 4 caricaturişti ucişi ieri se născuse în…Tunisia. Liderii comunităţii musulmane din România condamnă actul terorist, socotindu-lo jignire la adresa lui Allah (ceea ce e correct), liderii lumii fac un cor polifonic. Oare ce-or zice, dacă or zice ceva, Kim Jong U şi Ahmadinedjad? Căci ştim deja ce-ar fi zis răposatul clown Hugo Chavez.
Tehnic, faptul că asaltul nimeri taman la şedinţa de număr dovedeşte informaţie precisă şi pregătire profesionistă. Cum se împacă asta cu bâlbâiala erorii de adresă, cei doi nimerind la o anexă a redacţie? Cum n-au reacţionat forţele antitero când în redacţie s-ar fi tras cam 5 minute, apoi cei 2 ar fi polecat liniştiţi? Masa maghrebiană cantonată la banlieu a depăşit nivelul critic ca sursă de instabilitate, iar peste cel mult o generaţie francezii musulmani vor deveni majoritari. Şi aici intervine alt jurnalist de la acelaşi ziar a cărui ediţie tipărită în versiune online o citesc zilnic, ca abonat, face o conexiune şi mai relavantă. Şi mai emblematică. Ecco:
O coincidenţă stranie, ca să nu zic sinistră, a făcut ca exact în ziua atentatului să fie lansat, tot la Paris, ultimul roman al scriitorului francez Michel Houellebecq. Al celebrului şi polemicului Houellebecq. Publicată la editura Flammarion, cartea intitulată “Soumission” (”Supunere”) este o ficţiune despre o Franţă a anului 2022, convertită la Islam şi aflată în pragul alegerilor prezidenţiale. În cartea lui Houellebecq, pretendenţii la cea mai înaltă funcţie în Hexagon sînt Marine Le Pen şi un cetăţean francez etnic arab de religie musulmană. Milioane de francezi se încolonează şi merg să voteze împotriva doamnei Le Pen, exponentă a dreptei radicale. “Soumission” este proiecţia unei societăţi adormite, a unei Franţe care se sinucide prin pierderea identităţii. Invitat în studioul “France 2″ în seara dinaintea atentatului, Houellebecq a vorbit mai puţin despre semnificaţia cărţii şi mai mult despre libertatea de opinie. Despre libertatea de a gîndi şi de a scrie liber. De-abia apărut, dar deja piratat la greu pe net, romanul “Soumission” a născut reacţii negative în rîndul comunităţii musulmane. Este privit ca o replică peste ani a “Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie. Ştiţi povestea lui Rushdie, condamnat la moarte de ayatolahul Iranului. Apropo, altă coincidenţă. Ultimul număr din “Charlie Hebdo” are pe pagina întîi o caricatură adresată lui Houellebecq şi noului său roman. (blogul lui Cristian Geambaşu pe gsp.ro)
Un preşedinte destul de celebru, nu doar deoarece a fost asasinat, a spus o vorbă celebră, la rândul ei. Vizitând ceea ce atunci era Berlinul de Vest, proaspăt separate, prin tot celebrul zid, la 16 ani de la împărţirea sa în 2 zone, în urma încheierii războiului: ich bin ein Berliner! Expresie a solidarităţii cu locuitorii unei foste şi viitoare (cine s-ar fi gândit atunci?) capitale germane. Expresia a făcut epocă. A reuşit să nu se dilueze prin nesfârşită parafrazare. Aseară deja Parisul era plin de pancarte pe care scria Je suis Charlie. Formula adoptată oarecum epigonic şi de persoane publice. Dar humorul imanent găseşte mereu căi de a se strecura, precum însăşi viaţa, prin fisurile, uneori capilare, ale rocilor. Expresia aduce vag, cu una paradoxală: Jésus Charlie. Nu am de gând să inhib gândul… iconoclast (sic), la exact, ironic de exact, 24 de ore de la asasinarea lui Charlie, personificat de cel care semna Charb: oare tenacele satiric ar avea puterea să râdă de inerentul joc de cuvinte, el, care scria pe coperta hebdomadarului Ni dieu ni foot? El, care punea ca legendă la o caricatură a profetului, vorbele: 100 de bice cui nu moare de râs. Profet chipurile răzbunat în mintea bolnavă a celor doi franco-algerieni jihadişti.
Emblematică e şi compoziţia grupului de 12 ucişi. Până acum. Alţi 8 luptă, cu şanse discutabile, pentru viaţa lor. În spitale. 2 poliţişti, dintre care unul musulman, prima victimă, celălalt tocmai garda de corp a redactorului şef Charb. 2 oaspeţi străini de redacţie, aflaţi în sala masacrului. Restul redactori, dintre care cei 4 caricaturişti. Câţiva jurnalişti au scăpat, încă nu se ştie exact cum, pe acoperiş. Dece avea Charb gardă de corp? Simplu. Nu numai ameninţările. Redacţia fusese incendiată cu ani în urmă.
Dincolo de emoţiile încălecate în timp real, să rezumăm. Va să zică un vitriolant săptămânal satiric, nominal antiextremist, de facto mai ales antireligios, aplică tenace dictonul latin ridendo castigat mores. După atacuri şi ameninţări, e anihilat brutal de un commando jihadist. Reacţia globală e de solidaritate cu victimele. Pe reţelele de socializare au şi apărut, în primele 24 ore, sute de caricature care satirizează militant fundamentalismul islamic. Reţin imaginea unei siluete negre, doborâtă de creioane, pensule, stilouri ca suliţe. Un kalaşnikov îi cade din mână. Dar să revenim. Antireligios? Jurnalişti afectaţi ca toată lumea, mai mult ca toatălumea, au timp să menţioneze că săptămânalul nu era numai provocator, era mai ales de prost gust. Sigur că asta nu scuză crima, darluciditatea trebuie remarcată şi salutată. Presa a citat caricaturi care ironizau fundamentalismul islamic, caricature care îşi bateau joc de creştinmism, caricature care demonizau fotbalul. N-am întâlnit citarea nici unei caricaturi care să ironizeze budismul zen. Bine, ăsta nu pare să aibă fundamentaliştii săi. Dar n-am întâlniti nici citarea vreunei caricaturi cu ţintă mosaică. Deşi am văzut destule de-a lungul anilor. Neutre, amuzante, benigne. Atunci cum era Chalie Hebdo antireligios tout azimut?
Reflexul meu, nativ şi accentuat prin autoeducare, e reflecţia la cald. Aşa am scris, între 2 şi 3 noaptea, cronica unicei nopţi de la Sevilla, între altele. Două sunt acum temele de reflecţie.
Kalaşnikovul. Pistol mitralieră. Arma individuală în armata română. Arma uzuală a tuturor grupărilor teroriste şi de guerillă urbană. Inclusiv a guerillelor marxiste care infestează America de Sud. Continentul de unde a izvorât expresia vag pejorativă republică bananieră. Numele îi vine de la inventatorul lui, Mihail Kalaşnikov, care l-a brevetat în 1947 (AK 47) şi l-a modernizat în anii 50 (AKM). Cu tot cu cόpii, legale sau nu, s-au produs peste o sută de milioane de exemplare. 6 luni l-am demontat şi montat, cu ochii închişi şi contra cronometru, l-am curăţat, am exersat mânuiri. Şi am tras. Ziua şi noaptea. Cu muniţie de război, în poligon şi cu muniţie de manevră în pădure. Îl cunosc. După regulament e eficace la 400 metri. Merge, dacă ocheşti minute în şir, în poziţia culcat rezemat. Practic, în luptă, împrăştierea îl face ineficace dincolo de 50 metri. De aceea e ideal pentru guerilla urbană. Unde tragi de la doi paşi. Kalaşnikovul n-a apucat să facă războiul, dar ar fi fost inferior armelor omologe de pe fronturile europene, Schmeisserul german şi Stenul britanic. Nu mai vorbim de omologele actuale, să luăm Uzi ca generic. Aria de folosire a kalaşnikovului se suprapune perfect peste sfera de influenţă a imperiului roşu, plus guerillele şi grupările teroriste dirijate de la biserica baptistă din piaţa Dzerzhinski. Pentru fiecare victimă a terorismului jidadist, ca să ne referim doar la acest segment din mişcarea teroristă globală, răspund firtual executanţii spălaţi pe creier, comanditarii lor şi chiar serviciile ruseşti care dirijează şi acum aprovizionarea cu această armă ieftină şi eficace în raport cu scopurile folosirii ei.
Al doilea subiect de reflecţie e mai vechi şi mă preocupă demult. Fanatismul şi simţul humorului, în măsura în care ar putea fi cuantificabile, nu sunt, probabil, invers proporţionale, ci ar varia mult mai rapid una cu inversa celeilalte. Majoritatea mizeriei umane e rezultatul acţiunii unor fanatici bine intenţionaţi, spune, la modul general, un personaj al scriitorului american Poul Anderson. Cu mai bine de o generaţie în urmă, pe timpul studenţiei şi o vreme după, urmăream mentalitatea colegilor proveniţi din China şi Vietnam. Cu ultimii având contacte mai ample şi directe. Era vremea când chinezii se purtau în uniforma Mao, cu cărticica aferentă la piept. Dacă nu picai pe spate, se considerau profund jigniţi. Tot atunci, negrii făceau bancuri cu negri mai bune ca ale noastre. Nici arabii nu prea aveau simţul humorului, dar nu reacţionau decât la singurul lor călcâi, evreii.
Istoriceşte, simţul humorului la chinezi a fist unul subtil. Chinezul nu râde, surâde, spune un proverb de-a lor. Am avut şansa s-o constat într-un restaurant din Kobe. Figura chelnerului era impecabil de impenetrabilă, dar surâsul din ochi era dincolo de orice echivoc. Le-am atras atenţia comesenilor, cu toţii mult mai călătoriţi ca mine, prin natura funcţiilor, că omul nu era japonez, nu era, adică, băştinaş. Căci japonezii sunt impenetrabili la humor. Fără a fi paranoici pe linia capacităţii de a se simţi ofensaţi. Au şi ei paranoia lor, suspiciunea de a se simţi spionaţi, dar asta excede aria acestui text. Aşadar, în decurs de o generaţie, sindromul maoist s-a resorbit sufficient pentru ca un pămâtean din 6, care e chinezul generic, să-şi fi regăsit subtilitatea native. Nu pe exemplul citat mă bazez, ci pe observaţii indirecte.
Dar virusul paranoiei ofensei germinează în occidentul însuşi. De când aberaţia corectitudinii politice interzice să-i spui negrului altfel decât african american people, va trece mai puţin de o generaţie până ce negrii, o rasă veselă, îşi va pierde simţul humorului, alăturâdu-se musulmanilor şi nordkoreenilor. Crima oribilă de la sediul unui săptămânal satiric parizian relevă o contradicţie de care n-am auzit pe nimeni în mass media accesibilă mie s-o constate. Între intoleranţa paranoică a fundamentaliştilor islamici, incapabili de a Răspunde decât cu extremă violenţă satire şi ironiei pe de o parte şi germinarea aceleiaşi paranoia în propria sa fibră. Germinare provenind din patogenul socialal corectotudinii politice.
Trebuie atrasă atenţia asupra modului de lectură a afirmaţiilor cu caracter general, de tipul japonezii sunt impenetrabili la humor. Sunt exrimări prin excelenţă incorecte politic, dar au o anume relevanţă statistică. Sunt incorecte şi logic, la modul riguros. Dar dacă am fi spus japonezii sunt impenetrabili la humor într-un procent suficient pentru ca efectul să fie observabil, ar fi fost corect logic dar de necitit. Contăm pe înţelegerea limbajului colocvial.
Pe aceeaşi linie statistică, să amendăm o afirmaţie clamată de majoritatea comentatorilor şi pe care chiar am asumat-o la început. La 1.8 miliarde musulmani, numărul guerillelor şi al commandourilor jihadiste plus imamii propagandişti şi infrastructurile nu depăşesc zeci de mii. Procentul patologic ar fi de ordinul a două miimi de procent. Nesemnificativ, dar zgomotos. Conform principiului statistic, musulmanul generic ar avea tendinţa criminal cu probabilitate de ordinul a 2 miimi de procent. Dar problema nu e numărul patogenilor în valoare absolută, ci tendinţa de creştere accelerată. Din structurile de forţă a aşa zisului stat islamic ISIS fac parte un număr semnificativ de luptători provenind din Europa şi Maghreb. Ce-i mână pe aceştia în luptă? Neintegrarea socială. Cu 2 componente ambele nocive: sărăcia şi lipsa de educaţie. Plecaţi din ţările de origine, mai mult sau mai puţin francofone, nu de bine şi stimulate de admitanţa principială a statului francez, conform căreia orice membru al fostului imperiu colonial e francez, unii se lasă îndoctrinaţi de obttuzitatea crimunală. Unul din cei 2 fraţi suspecţi în crima multiplă de la Chalie Hebdo ar fi mărturisit, cu ani în urmă, când fusese condamnat pentru implicare în Irak, că un imam, parizian ca şi el, i-ar fi spus că aşa ar scrie în Coran: e pe placul lui Allah să te sinucizi luînd cu tine mai mulţi infideli. Iar fenomenul e demult manifest în Israel. Unde e cât de cât sub control.
Bun, patologia criminal a fundamentalismului islamic e neglijabilă la scara comunităţii musulmane. Bun, vocile marii majorităţi a musulmanilor rezonabili acuză teroriştii (dar omit imamii care-i îndoctrinează!) că fac un deserviciu cultului ucogând în numele lui Allah. Ceea ce e corect. Dar îmi amintesc că în zilele de după 11 septembrie 2001 eram singurul dintr-un e-grup care vocifera împotriva acestui fundamentalism. Din e-grup faumsecade musulman african. Lidera e-grupului, o persoană înţeleaptă, dar adepta unor curente pe care eu le consider potential patologice, îmi atrage atenţia că onorabilul se putea simţi jignit. Dece, am întrebat cu falsă naivitate? N-are decât să declare că se detaşează de criminali şi să condamne megacrima. Asta e de aşteptat din partea unui bun musulman. Băiatul n-a reacţionat nicicum, a rămas încurcată. Procentul neglijabil de extremist patogeni nu e complet izolat în buna comunitate musulmană. Cum celulele canceroase se alimentează tot din mediul local al organismului mai mult sau mai puţin sănătos. Cum altfel s-ar menţine acest segment, fără a fi alimentat din zonele adiacente?
Acum mai e o oră până ce se adună 4 x 24 ore de la crimă. Care n-a fost izolată. O poliţistă ucisă într-un schimb de focuri în plină stradă, cu o rafală de kalaşnikov, ieri un cuplu ia ostateci într-un magazin kasher şi cere retragerea dispozitivului care bloca pe cei 2 fraţi, baricadaţi într-o tipografie, la Dammartin-en-Goëlle, după ce, în ziua de 8, aceştia jefuiseră o benzinărie la Villers Cotterèts, pe aceeaşi şosea spre nord est. tipografia situată aproape de aeroportul Roissy Charles De Gaulle, la 45 km risde centrul Parisului. Dece se întorceau ei spre Paris, de unde fugiseră? Cei 2 ies trăgând (ce bătaie de joc de superbul final din Butch Cassidy şi Sundance Kid!) din tipografie şi sunt seceraţi. Probabilul ucigaş al poliţistei, pe nume Amedy Coulibaly începe să execute ostaticii din magazinul kasher, dispozitivul antitero declanşează tirul, îl ucide pe individ, prietena şi complicea lui reuşeşte să scape în peisaj, 4 ostateci morţi, restul eliberaţi. Un ziar de azi aminrteşte, stupefiat, că dl Coulibaly fusese primit la Elisée de Sarkozy, în 2009… ISIS ameninţă că nu e decât începutul…
Întâlnesc în cele de mai sus 2 nume proprii care-mi spun ceva. Toponimul Villers Cotterèts şi numele celui de-al treilea terorist. Da. În mica localitate s-a născut Dumas père. Iar un fotbalist african cu numele Coulibaly a jucat o vreme la o echipă din Liga 1. Mi-l amintesc.
În fine, azi, a patra zi, apar pe net materilalele din categoria teoriei conspiraţiei. Unele întrebări reflexe le-am pus şi eu, le pune şi dcnews.ro, o publicaţie altfel relativ serioasă şi oricum destul de informată. Dar de ieri apare alt subiect. Se repune pe tapet legea Big Brother, respinsă ca neconstituţională de CCR. Dacă ne putem imagina că escaladarea nivelului de autoritarism al unui regim politic dat poate pleca de la conflicte provocate (vezi înfiinţarea SRI imediat după coicnirile din 15 martie 90 la Târgu Mureş, după ce securitatea, chipurile desfiinţată oficial la finele lui 89, fusese plătită binemersi pe stat acasă aproape 80 de zile) şi mai ales de valorificarea unor evenimente conflictuale spontane, dar probabile, în beneficiul acestei escaladări, e interesant de văzut cine sunt personajele publice care susţin necesitatea reconsiderării legii. Tipic e Dl MRU, poreclit Dl unguent, numit dubios consilier de noul preşedinte. Subiectul va merita, poate, la un moment al coacerii lui, o tratare ca atare. Deocamdată e doar un bun punct de încheiere. Iată alt citat, de data asta dintr-o carte deja veche:
Şi astfel feţele – şi chiar mai rău, creierele din spatele lor – deveniseră doar pancarte purtând sloganuri.
Nu mă înţelegeţi greşit! Nu mi-ar plăcea prea mult un tânăr care n-a simţit niciodată imboldul de a-l lovi pe Dumnezeul-Lucrurilor-Care-Aşa-Trebuie-Să-Rămână, de a trage un şut în burta lui grasă. Este destul de rău că majoritatea oamenilor, pe măsură ce îmbătrânesc, pierd această dorinţă şi se îngraşa şi ei. De multe ori, sistemul este insuportabil de îngâmfat şi de stupid, iar mâinile lui, care se împreunează atât de pios, sunt adesea pătate de sânge.
Şi totuşi… totuşi… el este singura barieră existentă între noi şi Evul Mediu ce va încerca să-l răstoarne, până când va apărea un alt Sistem, probabil mai rău, care să reinstaureze ordinea. Libertatea e un lucru minunat, atâta timp cât nu devine libertatea altcuiva de a intra în casa ta, ca să-i ucidă, să-i fure, să-i înrobească şi să-i violeze pe cei la care ţii. Atunci îl veţi accepta pe primul satrap care promite să readucă în viaţă ordinea şi voi înşivă îi veţi încredinţa paloşul şi cnutul.
(Poul Anderson, Operaţiunea Haos, 1971)