DESPRE ATEISM

Continui repostarea materialelor exostente p blog înainte de distrugerea lui, aternând cu material la zi. Care, deocamdată nu se justifică.

Nu cunosc istoria ateismului, dar cartezianismul meu funciar, pe care nu-l văd nicidecum incompatibil cu principiul credinţei, îmi spune ca e probabil să fi apărut ca un spor secretat de stafia pe care Karl Marx a pus-o să bântuie Europa, în anul de cotitură 1848. Sporul s-a dezvoltat într-o primă epidemie în cel mai distructiv şi inuman dintre imperiile lumi, asta fără să uităm că orice imperiu are doza lui de antiumanitate distructivă. Dar să nu uităm nici marea vorbă a lui Hippocrates din Kos, dosa facit velenum. Credinţa e, spune un personaj al unui scriitor francez, care a trecut prin experienţa comunismului şi s-a imunizat (precum, de pilda, regretatul actor şi interpret vocal Yves Montand), credinţa e sufletul unei colectivităţi. De la nivelul celulei familiale la nivelul unei civilizaţii, trecând prin nivele intermediare, precum cel naţional. Imperiul roşu a preluat de la cel mongol, mai bătrân cu aproximativ jumătate de mileniu, şi al cărui nişă ecologic-geopolitică a moştenit-o (favorizat de generaţia iniţială de conducători vikingi, sau varegi, asmiliată de fondul slav), metoda supunerii unui neam: decapitarea elitelor. Decapitează elitele şi un popor devine o turmă. Înfometează-l, injectează-l cu frică şi-l faci cârpă de şters podele. Dacă faza ţaristă a imperiului s-a mărginit la această metodă sigură, faza bolşevică a prefecţionat sistemul de putere, extirpând cu forţa sufletul neamului, credinţa. A început printr-un mare jaf: echipând armata roşie cu echivalentul valoric al odoarelor jefuite din biserici. Armată lesne de manipulat, formată fiind din pătura cea mai săracă, deci cea mai puţin instruită. Încadrată de o structură profesionistă de politruci. A-i declara pe ţăranii gospodari pe care ei i-au numit culaci iar noi i-am numit chiaburi, drept duşmani ai poporului, au pus în practică esenţa diabolică a fantomei marxiste: licitarea sentimentelor celor mai joase, chiar mai jonsice, a animalului din om, a creierului de reptilă, valorificând la cel mai distructiv mod principiul biologic ontogenia repetă filogenia. Jefuită în fiinţa ei materială, văduvită de funcţia ei social-spirituală, biserica răsăriteană, din capul locului şi pe întreg teritoriul pe care există, o biserică etern colaboraţionistă, s-a integrat cu perversitate în sistemul opresiv, asistând pasiv la războiul de exterminare asupra obiectului ei şi umplându-se de agenţi acoperiţi ai regimului. Iar fenomenul s-a repetat, apmplificat şi extins, după război. Nu numai în sistemul colonial de proxiitate, abia o jumătate de europă, ci în mai mult de o treime din suprafaţa planetară. Politrucii care făceau cu zel educaţie ateist-ştiinţifică,  începând cu generaţia mea imediat postbelică de atâtea ori binecuvântată, aveau mare grijă să ne ascundă că regimul nazi duşmănea preoţimea catolică din Germania cu aceeaşi acribie. Asta în cazul improbabil în care aveau habar. Spre cinstea lor, cei mai mulţi nu aveau habar. Căci dintre nenumăraţii factori de similitudine dintre nazism şi bolşevism, ateismul a funcţionat ca unealtă eficace din instrumentarul opresant comun.

Nu cunosc istoria criticii marxismului, dar în demersul de faţă nu mi-ar fi necesară. Adepţii sunt adepţi, a fi adept, fie şi al raţionalismului, presupune o anume slăbiciune a spiritului critic. Căci nimic nu trebuie absolutizat, nici măcar raţionalismul. Chiar admiţând, fie şi doar ca ipoteză de lucru, principiul holistic, conform căruia fiecare individ uman e, într-un fel, echivalent întregului univers (unii zic char izomorf), interacţiunea între puterea limitată de cunoaştere a omului, raportată la complexitatea universului, îi cere omului o flexibilitate mentală în continuă dezvoltare. Opusul adică a ceea ce filosoful Gabriel Liiceanu numea, în anul de graţie 1990, încremenire în proiect. Revenind, cu scuzele de rigoare pentru această mică digresiune, adepţii nu pot fi judecaţi. Criticii contrazic gândirea lui Marx, însă, din mai multe unghiuri. Mă limitez la două aspecte: aşa zisa eroare a lui Marx, care conchidea că revoluţia mondială va începe în Anglia, ţara cea mai dezvoltată industial, beneficiind deci de cel mai numeros proletariat, nu avea, de fapt, nevoie de corectura teoretică a lui Lenin, corectură pusă tragic în practică în imperiul cel mai inuman. Concepţia lui Marx e o copilărie pentru oricine are cea mai vagă idee despre istoria Angliei, ţara cu peste 7 secole de sistem constituţional, la naşterea fantomei, ţara unde milordul discuta politică cu zidarii care citeau ziare cocoţaţi pe schele, cum aşa de plastic sugerează André Maurois. Stafia lui Marx e un soi de bagamfitil, avant la lettre. Probabil exagerez mult, dar aşa cum îl înţeleg eu pe Marx, azi ar fi teoretizat terorismul islamic, ca formă de revoluţie mondială antiburgheză. Admit că nu sunt 100% original, sentimentele tulburi, instinctive, lipsite de un model raţional, despre născătorul stafiei bântuitoare s-au cristalizat şi cu ajutorul pastoruli Wurmbrand. Dar nu insist, nu deschid o nouă paranteză, pentru a nu dilua subiectul, care e condiţia ateismului. Cine e curios n-are decât să citească opusculul pastorului Wurmbrand, Marx şi Satan (Editura Stephanus, bucureşti, 1994) şi să folosească logistica blogului pentru a mă contrazice. Vom ieşi şi eu şi oponenţii în câştig.

Două fenomene quasispirituale marchează această perioadă pseudopostcomunistă: pe de o parte reacţia gregară la interdictul pervers al regimurilor coloniale, cel imperial y compris. Reacţie profund nefastă, îndrăznesc a zice. Căci se manifestă prin două dimensiuni, ambele nefiind altceva decât forme ale încremenirii în proiect… spiritual, expresii a analfabetismului la nivel de cult: bigotismul şi misticismul. Ambele atitudini sunt antiraţionaliste, anticarteziene. În timp ce raţionalismul şi cartezianismul (folosesc doi termini deoarece nu-i consider identici, ci diferenţiaţi la nivel de nuanţă) nu se opun credinţei. Dimpotrivă, oferă modelul de credinţă cel mai adecvat naturii umane. Credinţa redusă la esenţă. Subiectul celebrului dar lunecosului aforism al lui Lucian Blaga: credinţa e un talent. Pe de altă parte, datorită inconsistenţei ţesutului spiritual, acesta, cel puţin la români, unde cunosc situaţia, manifestă o rezilienţă slăbită faţă de curentele pseudospiritualiste, afaceri oneroase, conduse de mafioţi ascunşi în spatele câte unui guru la modă. Viruşi spirituali. Incluzând cele mai aggressive dintre secdtele neoprotestante. Nu cunosc situaţia în alte ţări afară de România, unde deşi toate statisticile dau cifre impresionante în ce priveşte încrederea în biserică şi în armată, coroborate cu încrederea minimă în unica structură ce reprezintă, cu toată corupţia, cu toată incuria, unicul instrument al democraţiei, iar democaţia este unica opţiune de terapie politică, socială, culturală şi economică, după jumătate de secol de dezagregare morală. Românii nu au un sentiment religios autentic, ci mai degrabă un sistem de cutume. Nu insist.

Întrebarea la care nu găsesc un răspuns raţional se despică în două: cum poate supravieţui ateismul, mai ales la intelectualitatea de stânga, presupusă a fi cea mai avansată intelectual, dacă nu pot să nu-i creditez cu cunoaşterea celor schiţate mai sus, în ce proveşte rolul instrumental antiuman al ateismului? Şi cum se face că, date fiind reacţiile populare cu totul inadecvate, dar explicabile, după două generaţii de viaţă gregară (trei în imperiu), la eliberarea spirituală, singura contrareacţie mai mult sau mai puţin sistematică e ateismul cantonat în zona stângii. Altfel cum se face că nu există, practic, o reacţie raţionalistă organizată, menită a recupera sufletul neamului, adică o formă de credinţă adaptată realităţii actuale. Oricum responsabilitatea bisericii naţionale, prin rigiditate şi lipsă de inteligenţă, ca să nu mai vorbim de corupţie şi neocolaboraţionism, are partea leului în responsabilitate.

Văd schiţându-se de la sine o anume schemă în intervenţiile mele pe blogul meu: argumentarea unei întrebări. Rezultatul primului demers n-a fost nul, dar n-a fost pe mâsura aşteptărilor mele. Va trebui să-mi aduc minte cine a spus fraza: Ai pierdut? Continuă. Ai învins? Continuă.

Voi încerca, aşadar, pe baza limitatelor rezultate ale primului demers, să provoc preopinenţii (care nu trebuie să uite că textul nu li se adresează nici exclusiv şi nici măcar special) citând, în anul următor anului Darwin, argumentul preferat, în mod straniu, atât de propaganda ateistă de sorginte comunistă, pe care o credeam, cu sfântă naivitate, revolută, ocupându-şi nişa meritată la coşul de gunoi a istoriei, cât şi de generaţia actuală de atei. Exclusiv intelectuali. Anume presupusa antinomie istorică dintre “religie” şi “ştiinţă”. Iată contraargumentul meu. Pentru a-l face înţeles, sunt nevoit să fac apel la noţiunea de mişcare oscilatorie. Şi pentru a nu suna abstract, voi exemplifica noţiunea ştiinţifică prin cel mai simplu ecosistem: două specii, una ierbivoră şi alta prădătoare, situate pe un teren limitat, care produce hrană vegetală la nivel de saturaţie pentru specia ierbivoră. Există un domeniu, cuvântul ar sens matematic, de parametri, legaţi de numerele iniţiale de exemplare din fiecare specie, ratele de reproducere naturală ale fiecărei specii şi rata distrugerii speciei ierbivore pentru supravietuirea specie răpitoare. În cadrul acestei mulţimi de valori ale parametrilor, sistemul este stabil, modelul matematic fiind un sistem de ecuaţii numite integro-diferenţiale, introduce în matematică de italianul Vito Volterra. E cel mai simplu model matematic de ecosistem. Iar soluţiile sistemului de ecuaţii exprimă stabilitatea sistemului: numărul de exemplare din fiecare specie variază după o curbă oscilantă, cu cicluri de abundenţă şi penurie. În limbaj matematic cele două mişcări oscilatorii sunt defazate. Iar două curbe oscilatorii defazate oferă privitorului alternanţe la dominare. Ei, bine, habar n-am dacă epistemologia, sau sociologia religiilor, sau o eventuală (şi necesară, cred eu) cooperare între cele două discipline, ar da, şi o spun pe baze doar intuitive, un tablou similar. Departe de o contradicţie ireconciliabilă, ca să nu evităm un termen marxist, relaţiile între cele două dimensiuni ale condiţiei umane sunt oscilatorii. Fiecare are perioadele sale de deschidere şi perioadele – revers al medaliei – de obtuzitate. Credinţa mea e că numai prin prisma obtuză a “ştiinţei” relaţia cu “religia” se vede ca ireconciliabilă. În fine, să nu uităm că oscilaţia pe care intuiţia mea o vede, e, de fapt, o manifestare a dimensiunii dialectice a acestei relaţii. Pe aceste baze voi rejecta in limite largi argumente bazate pe această “parte obscură a ştiinţei”, ca să zic aşa. Dragii mei invitaţi, aveţi cuvântul.