DIALOG CU UN MAESTRU

Un interviu lung de aproape 300 pagini luat de un regizor unui compositor. Prieteni vechi, colaboratori uneori, ambii italieni. Ambii laureaţi cu Academy Awards. Cartea apare în 2018. Printre ultimele răspunsuri la întrebările regizorului, compozitorul declară că la o sută de ani se va lăsa de meserie. Poi mărturiseşte că acest angajament il luase la 40, la 50, apoi la 60 de ani. Mai avea însă mult şi multe de spus. La momentul încheierii interviului avea 90 de ani.

Traducătorul ediţiei româneşti (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2021), pe nume Constantin Ivaneş, spune, în Cuvântul înainte, că ar fi văzut lansarea acestei ediţii cu fastul unui concert dirijat de Il Maestro şi de vizionarea filmului Cinema paradiso, capodopera regizorului şi coautorului cărţii. Film a cărui muzică fsese scrisă de compositor. N-a fost să fie, maestrul Ennio Morricone a plecat pe 6 iulie 2020. N-a apucat suta. Dar abia in ultimua parte a dialogului se dezvăluie unul din delicatele şi simbolicele amănunte ale colaborării dintre cei doi prieteni. Tema muzicală a secvenţei finale a filmului fusese scrisă de Andrea, fiul lui Ennio, el însuşi devenit compositor. Tornatore alesese secvenţa muzicală dintre 3 variante, fără să ştie de cine fusese compusă.

Ennio Morricone a scris muzica pentru aproximativ 500 de filme. Dintre acestea, doar 30 au fost westernuri. Dece el rămâne, în memoria multor cinefili, prin aceste filme? De fapt doar 6 regizate de un alt mare prieten al compozitorului, originalul Sergio Leone. Le redau în versiune italiană. Per un pugno di dollari (1964), Per qualche dollar in piu (1965), Il buono, il brutto, il cattivo (1966), C’era una volta il West (1968), Giu la testa (1971) şi capodopera C’era una volta in America (1984). Coloana sonoră a tuturor e semnată de Ennio Moricone.

Poate cota de popularitate la nivelul publicului a acestor filme face ca un întreg capitol sa fie dedicat colaborării cu Sergio Leone: Un pumn de westernuri (pag. 122). Cititorul va fi surprins să afle că Maestrul Ennio nu le apreciază pe primele. Care l-au făcut cunoscut în afara comunităţii musicale italiene. Procentul admiratorilor lui Morricone poate fredona, reflex, tema fluierată care domină primul western Italian. Din perspectiva celor 34 de ani, Maestrul Ennio consider soluţia muzicală ca facilă. Dacă comparăm amestecul de trompetă şi fluierat care simbolizează de zeci de ani numele compozitorului cu temele de mare respiraţie ce însoţesc Nuovo cinema Paradiso, îl înţelegem pe Maestru.

Dar maim ult decât atât. Admirând Clanul sicilienilor, la vremea sa, ştiam că muzica filmului poartă aceeaşi semnătură. Maestrul devenise un personaj de referinţă şi pentru spectatorul român. Dar abia acum, trecând în revistă filmele despre care dialoghează în carte Tornatore cu Maestrul, realizez că, de pildă, I pugni in tasca (Marco Bellocchio, 1965), prezentat de regretatul critic Florian Potra în faţa studenţilor (nu pierdeam nici o ocazie), poartă tot semnătura Maestrului. Idem     Indagine su un cittadino al di supra di ogni sospetto (Elio Petri, 1970), prezent, acesta, pe ecranele bucureştene în epocă. Lista unor astfel de filme e destul de lungă, mă mărginesc, ca exemplificare, la acestea, din perioada de ucenicie a mea ca cinefil.  

Implicarea personală în curgerea dilogului din carte mă readuce iar la receptarea westernurilor lui Leone. Produs în 1964, Per un pugno di dollari vine la Bucureşti în 1968. Pseudonimele americanizante ale numelor de pe generic ne par şi nouă artificiale. Mai târziu aveam să aflăm că Clint Eastwood fuusese singurul American. Ne-a sedus pe loc. Un prieten l-a văzut de 12 ori. Stranietatea faţă de westernurile originale, care începuseră să vină, era evidentă. Dacă posibilităţile de a-ţi face cunoscută vocea ar fi fost, graţie supracomunicării, cele de azi, aş fi protestat faţă de termenul rebarbativ westernuri spaghetti. În volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (Editura Vremea, 2011) am dedicat tot un capitol acestor prime filme speciale: Nostalgia spaghetelor (pag. 56).

Cui se adresează cartea? Straturile de public ţintă sunt concentrice. Fiind un dialog între doi vechi prieteni, cu o mare cantitate de valori commune, nu exclusive pe plan profesional, cartea se adresează întâi de toate persoaneor reale din jurul celor doi. Un asemenea personaj, la care răspunsurile se referă cu tandră discretie, e Maria, soţia compozitorului. Putem adăuga un număr considerabil de regizori apropiaţi, cu care claborarea a decurs resonant. Un alt strat e lumea muzicală italiană. În care Maestrul Ennio e un personaj de referinţă. Pestriţa lume a cinematografului e greu de separate de cea muzicală. Mă întreb dacă ar fi adăugat ceva cărţii o colecţie de referiri directe ale unor cineaşti şi ale unor muzicieni. Pentru profilul meu de citator, ar fi fost în plus. Restrângerea spaţiului de expresie, oricum foarte larg în sine, la intimitatea dialogului, e soluţia ideală.

Aşa cum rezultă din dialog, portetul Maestrului e complet, sincer şi real. Cred că va devein un document valid cel puţin următorul secol.

Conform cu abordarile similare ale unor rapoarte de lectură, nu insist asupra nenumăratelor amănunte relevate în şi de exemplarul dialog. Rostul textului e să provoace lectura câtor mai multi dintre cititori. Dincolo de exemplele schiţate, mă voi limita la ultimele două. Respectiv colaborarea la două filme non italiene. Filmul lui Don Siegel, Two mules for sister Sara (1970), citat în carte sub titlul Gli avoltoi hanno fame. Film correct, nici prea prea, nici foarte foarte, bine servit de insolitul cuplu de protagonişti, Shirley MacLaine & Clint Eastwood, dar mai ales înnobilat de muzica lui Morricone. Dincolo de neliniaritatea (sic) colaborării regizor – compositor.

Al doiea film e mult mai interesant. Mission (Roland Joffé, 1976). Marcat de personalitatea accentuată a producătorului britanic David Puttnam (care a mai realizat alt fil remarcabil, The killing fields). Filmul punea probleme musicale deosebite. Determinate de nevoia de a echilibra 3 teme. Una susţinută de melodia cântată la oboi de fratele iezuit Gabriel (Jeremy Irons), alta corală, sugerând muzica liturgică şi una etnică, bazată pe ritm. Acţiunea se petrece pe la 1750, când coloniştii hispano-portughezi distrug atât misiunea iezuită cât şi indienii convertiţi. Am tratat filmul în volumul citat mai sus, dar neştiind cee ace ştiu acum, cititind lungul interviu, amneglijat aspectele legate de partea muzicală. Maestrul admite, la finele dialogului pe marginea muncii la acest fil, că muzica sa e printer cele mai populare, cu toate frecuşurile cu producătorul şi chiar cu regizorul.

Rezist tentaţiei de a lungi comentarea altor două filme care au îmbogăţit faima Maestrului, Legenda lui 1900 (Giuseppe Tornatore, 1998) şi straniul The best offer, al aceluiaşi prieten. Pentru a sublinia un amănunt semnificativ. De-a lungul dialogului, Maestrul Ennio I se adresează reporterului de conjunctură cu un diminutiv uzual la italieni. De la Giuseppe, îi spune delicat Peppuccio. Obişnuitul diminutive sună incredibil de afectuos. E aici una din cheile de lectură a cărţii. Dacă nu cea esenţială.