Ȋn copilărie, în drumul catre preadolescenţă, nu puteam vedea decât filme româneşti. Nu puteam citi subtitrările. Avui şansa ca în alt orăşel, unde se mută familia, singurul cinematograf sa fie interzi elevilor. Profii făceau de gardă să noteze elevii care încălcau interdicţia. Cu nimic nu-I mai atractiv decât ce-I prohibit, în ultimii 2 ani de liceu n-am pierdut in film. @ pe săptămână.
Ca student învăţasem în primele 5-5 saptămâni cum se ajunge la toate cinematografele de periferie, cu podea de scznduri data cu criolină. De cele din centru, nu discutăm. Precum personajul lui Sergio Leone care a tot gustat din prănitura aia. Eram ahtiat.
Nu m-am mulţumit cu atât. N-am scăpat nici o conferinţă ţinută de critici de cinema în localuri studenţeşti.
Dar până să devin cinefil mai era cale lugă de bătut.
Ȋn vara lui 68, în revista de partid cinefil şi de stat la coadă la bilete studenţeşti în primul rând, apăru o semnătură nouă. Deodată înţelegeam ce spune. Radu Cosaşu mi-a confirmat imediar gustul nesigur,în formare, bătut de vânt. Aventurierii, acest film juma naiv, juma simpatic…
N-am mai scăpat vreo săptămână a filmului de orice limbă.
Peste ani, avui o găselnită. Insolentă. Pentru prima mea carte, anuţată prodent, de cimenatecă, îl rugai pe Cronicar să-mi permită a folosi ca titlu un articcol al Dsale, vechi de 40 de ani: Finalul cel mai dificil, supravieţuirea. Oaremu suprins, primii aprobarea, dictată la telefon.
Cartea Ȋn căutarea poveştii bis (omagiu lui D.I. Suchanu. evident) fu lasată în 2006 la un TIFF
Am adunat material pentru mai mult. Dar… trebuie să stii când să te opreşti.
Related Articles
No user responded in this post
Leave A Reply