DOUĂ SUBIECTE

Azi două subiecte. E o premieră. Primul. A murit IPS Pimen. La 90 de ani. La o lună  după infectarea cu SARS Cov 2. Petrecută la institutul Matei Balş. Unde a fost subiectul mai multor proceduri, inclusiv cu plasmă recoltată dde la pacienţi vindecaţi. Dece fac din asta un subiect de blog? Deoarece reacţia publicului e o dovadă a infectării acestuia cu propagandă ostilă. N-am auzit de când e internat, decât acuze de turnătorie la adresa lui. Doar unul-doi deţinători de cont decenţ au amintit că arhiereul îl invitase, în 1992, pe regele Mihai, ffie şi acesta odihnit, să petreacă Paştele la o mânăstire suceveană. Ceea ce era, cumva, o sfidare la adresa lui Ion Ilici Iliescu.

Dar aceste elemente nu sunt decât decorul. Esenţialul se află în ştirea că exmitroplitul se pregătea de o vreme de acest inevitabil moment. Pusese să se facă o raclă din lariţă (care, datorită conţinutului mare de răşină va pitrezi mai târziu decât multe alte esenţe lemnoase) şi se ruga regulat la viitorul mormânt.

Voi marca acest moment re-publicânt un foarte vechi reportaj al singurei călătorii-pelerinaj de-a lungul mânăstirlor bucovinene.   

O ocazie profesională m-a adus, în apropiere de Sânziene, în preajma mânăstirilor bucovinene. Mai întâi a fost Dragomirna, înfiinţată, zice ghidesa (doctorat în specialitate) de un fost soldat, nu rar model mediaval. Ca prim contact cu specificul, remarc apropierea zidurilor de incintă de biserică şi îmbrăţişarea strânsă a dealurilor înconjurătoare. A doua zi, după amaiză, conjugat armonic cu aspectul profesional, două muzee: cel judeţean din Suceava şi un surprinzător muzeu al apelor, în Fălticeni, întemeiat de academicianul Mihai Băcescu. Înăuntru, o bijuterie rară: un glob pământesc, cu diametru de cca 2 m, cu relief la scară: 1 cm înălţime = 2000 m. relieful se prelungeşte sub oglinda, de plastic transparent, a oceanului planetar. Dorsalele oceanice se văd ca o imagine de satelit, prelucrată de calculator. Gazdele ne dau întâlnire, cu humor, peste 1 milion de ani, când Atlanticul va lua locul Pacificului, ca întindere. Intermezzo în casa – muzeu Ion Irimescu. Maestrul a lăsat dalta după 90 de ani. Un superb bust de bronz, simbol al Bucovinei, pentru care pare să-i fi pozat Sofia Vicoveanca.

            A treia zi e exclusiv culturală. Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţul. La Putna, impresionează, în muzeul mânăstirii, piesele textile, cu nume complicat, care împodobiseră, cu jumătate de mileniu în urmă, mormintele lui Ştefan şi a 2-3 soţii. Conservarea aprinde discuţii. Se cade de acord că cel mai probabil model e ionizarea, fie şi în doze infime, a metalelor preţioase trase în fire, alături de lânuri. Se cunosc proprietăţile bactericide şi fungicide ale argintului ionic, otravă catalitică. O hartă a Moldovei de pe timpul lui Wladislaw Jagello şi Alexandru cel Bun, când liftele (lituanienii) erau abia creştinaţi. La Suceviţa, ctitorie a Moghileştilor, se simte, paradoxal, umbra lui Mihai Viteazu’, adversar al lui Ieremia. Aflăm că tricolorul provine de la Rudolf II, împăratul la curtea căruia Johannes Kepler, pe lângă sinecura astrologică, a avut timp să potrivescă tabelele planetare, moştenite de la Tycho Brahe, pe elipsele celor 3 legi. Mânăstirea e ctitorită la câţiva ani după deja depărtata asasinare a lui Mihai, în chiar anul publicării celei de-a 3-a legi. Roşu, galben şi albastru au fost culorile de email (smalţ) ale blazonului lui Mihai. Conexiunea e imediată: Tricolorul, inventat la 1848, de francmasonii naţionalişti, nu poate proveni decât de la fratele Bălcescu, doctor în Mihai Viteazu. Paşoptiştii au ales un inspirat simbol amintind de uniunea politică avant la lettre. Ghidesa admite raţionamentul ca fiind plauzibil. Picturile sunt din ce în ce mai colorate, dar păstrează aerul de miniaturi tipografice. Meşterii medievali au preluat o doză discretă de bizantinism. Moldoviţa e cea mai apropiată de ideea de grădină, parcă în ciuda vecinătăţii concentraţionare pentru aşa zişii chiaburi din anii ’50.

            Şi, în sfârşit, perla Voroneţului. Primul şoc: imediat în afara zidurilor, mai părăginite decât ale tuturor celorlalte, un mic obor, cu kitsch-uri folcloroide. Se zice că în zi de târg nici nu se mai aude toaca mânăstirii. De altfel, în toate celelalte, călugării sunt puţini, din generaţii care nu prea mai au habar de mare lucru, comerţul cu pliante şi iconiţe kitsch parazitând senin atmosfera încă naturală, graţie doar soarelui şi ploii. Şi, totuşi, ploaia îşi ia dijma. Infiltraţiile de umiditate din pământ au depăşit temelia şi un strat de un sfert de metru de la baza frescei a transformat ireversibil celebrul albastru de Voroneţ în verzui coclit. Înăuntru se lucrează la restaurare, schelăria ocupă naosul şi celebrul portret al lui Ştefan nu e accesibil. Pe zidul exterior din spatele altarului, o alegorie aporistică a Judecăţii de apoi: Sfântul Petru, piatra pe care Mântuitorul avea să construiască Biserica Universală e la good guys, pe când latinii aşteaptă rândul la focul gheenei. Spiritul vindicativ al dreptei credinţe se conservă peste secole mai bine ca textilele tombale: ghidesa aminteşte singurei catolice din grup de cruciada din secolul XIII. Ecumenismul nu pare să aibă şanse în inima simbolurilor spirituale ale unui ţinut de vis. Şi, totuşi, în plină Suceavă, Biserica Catolică, afişează, cu discretă mândrie, numele câte unui monsenior cu nume germanic, iar contemporanii recunosc (ghidesa y compris) urmele lăsate de nemţi, ca ordine şi tot ce decurge de aici.

            Bucovina ospitalieră nu e atinsă de secetă în măsura Bărăganului. Simbolurile sufletului carpatin, privite de aproape, se relativizează ineluctabil, iar privite de suficient de departe nici nu s-or vedea.

Al doilea subiect. La câteva zile după sărbătorirea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena realizez că n-am scris niciodată despre ei. 

În jurul trecerii dintre secolele III şi IV Imperiul Roman se afla în faza lentă a divizării. Fără a fi formal divizat încă. 4 figuri se aflau în vârf. Doi Auguşti + doi Cezari. Un soi de secunsi, aceştia din urmă. Luptele dinte ei fiind inevitabile. Una dintre acestea, dintre Constantin, care avea ulterior să fie numit Cel Mare, cu Maxenţiu, luă aspect militar şi fu decisă de o bătălie. De la podul Milvius, peste Tibru. 28 octombrie 312. Asupra semnului ceresc legat de această bătălie circulă cel puţin 2 versiuni. Nu voi încăra materialul cu numele celor 2 autori. Nici cu cele 2 scenarii. Ce au comun e viziunea unui semn ceresc. Relatările au intrat în legendă, iar sub influenţa secolelor creştine semnul a devenit cruce. Cruce latină, după unii, cruce coptă (cu ansă), după alţii. În relatările originale era numit coeleste signus dei şi reprezenta monograma chi-rho (un X traversat de un P, sau christograma, primele 2 litere mari ale numelui XPIΣΤΟΣ în greacă). N-o să intru în discuţii de adâncime, dacă în 312 greaca achiziţionase limbajul creştin. Concluzia e că un simbol creştin avea, la momentul bătăliei, semnificaţiii majore pentru tetrarhul ce va redeveni, după victorie, împărat unic. Probabil sub influenţa mamei sale, Elena, care era dovedit creştină.  

Stăpân pe situaţie la cel mai înalt nivel, Constantin termină imediat constructia celebrei Bazilici începute de Maxenţiu în 308 (monument roman care a rămas în istorie ca Basilica del Masenzio şi unde s-au desfăşurat competiţii la Olimpiada de la Roma, în 1960).

În istoria de suprafaţă, momentul cheie e emiterea edictului de la Mediolanum. Milanul de azi. Care acordă libertate de cult. Nu special creştinilor, dar aceştia vor ajunge repede religie de stat. În realitate, emanciparea creştinilor a avut loc în cel puţin 2 momente. Ultima mare perseccuţie a creştinilor s-a datorat lui Diocleţian. Augustus de răsărit. Cu Galerius, ginerele său, ca Cezar. Toţi tetrarhii edictează, în 303, sistemul de prigoană, incluzând confiscarea tuturor proprietăţilor. Cu biserici şi odoare preţioase cu tot. Dar întâi de toate cu ucideri în masă. Constantin, Cezar de apus, cunoaşte direct, astfel de acte şi se apropie de creştini. Mandatul de Augustus al lui Diocleţian expiră în 305, prigoana continuă. Galeriu, grav bolnav, semnează în 3011 un edict care permite creştinilor să-şi exercite cultul, cu condiia de a se ruga pentru sănătatea împăraţilor. Actul e contrsemnat de constantin, din funcţia omologă de apus. După eliminarea rivalului la putere Maxenţiu, mort în bătălia decisivă de la Pons Milvius, în februarie 313 semnează, împreună cu Licinius, devenit Augustus de răsărit, cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora lui Constantin, o scrisoare către conducătorii provinciilor întregului imperiu, care stabilea toleranţa religioasă. Circulă două documente, de-a lungul verii lui 313. În greacă pe teritoriul răsăritean, în latină pe cel apusean. Istoricii perioadei, Eusebiu din Cesareea şi Lactanţiu, le echivalează, considerând diferenţele ca provenind din traducere. Căsătoria fusese baza alianţei celor doi Auguşti împotriva lui Maximin Daia (nepot de soră şi urmaş al lui Galeriu). O scurtă istorie a actului care a căpătat numele de edictul de la Milan este aici:

file:///C:/Users/RIM/Downloads/Edictul_de_la_Milano_313_mai_mult_decat.pdf.

Este socotit actul de naştere oficial al creştinismului instituţional. Reinstituind instituţia imperială după desfiinţarea tetrarhiei, Constantin şi-a asigurat puterea persoală necontestată. De la tolerarea creştinismului, ca act politic pragmatic, a trecut la susţinerea explicită a acestuia. S-a implicat inclusiv în sfera teologică şi dogmatică, în curs de aglutinare. În 325, la numai 12 ani după actul de toleranţă nediferenţiată, a convocat la Nicaea (azi Iznik, în Turcia), primul conciliu sau sinod ecumenic. Invitaţi fiind toţi episcopii de pe cuprinsul Imperiului. Numărul acestora diferă, de la autor la autor. E acceptat cumva convenţional numărul de 318, după numărul bărbatilor înarmaţi ai lui Avraam (Abraham, Îbrahîm) din Geneză. În realitate trebuie să fi fost mult mai mulţi.

Scopul sinodului a fost realizarea unităţii dogmatice a Bisericii creştine. Necesitate instituţională odată cultul fiind consacrat legal. Atât p plan intern, ca muşcare, dar şi pe plan politic, la nivel imperial. Contradicţia internă era între doctrina episcopului Arius din Alexandria (care a supraviţuit multă vreme sub numele de arianism) şi cea a marii majorităţi a teologilor creştini. Arius nega ceea ce teologia numeşte consubstanţialitate. Adică identitatea de fiinţă între Dumnezeu şi Iisus. Deciziile adoptate la Nicaea au consfinţit conceptul fundamental al dogmei creştine, Trinitatea, sau Treimea: Dumnezeu tatăl, Fiul şi Sfântul duh/spirit. Totodată au definit caracterul Orthodox (Drept credincios) şi catolic (universal) al Bisericii. Ca summum al deciziilor sinodului ecumenic s-a stabilit Credo-ul (crezul). Acesta a fost modificat, cu un spor de precizie, în 381 (Crezul de la Constantinopol).

Ulterior a mai apărut o diferenţă, care avea să separe cultul răsăritean de cel apusean. Conciliul regional de la Toledo (589) a adăugat în versiunea latina a Crezului cuvântul filioque. Sfântul duh/spirit purcedde, conform acestei expresii, de la Tatăl şi de la Fiul. Răsturnând triunghiul Trinităţii. Această modificare aparent insignifiantă a stat la baza viitoarei Schisme între cele două Biserici. Care a învrăjbit aprope un mileniu mişcarea creştină. Dar acest aspect excede subiectului adoptat. Care este schitarea rolului sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena în edificarea Bisericii creştine.

Spuneam că Elena, mama lui Constantin, deci soţia lui Constanţiu Chlorus, era creştină înaintea fiului său. Împăratul îi încredinţează, conform relatării lui Eusebiu din Cezarea, biograf al acestuia, o misiune cât pelerinaj, cât diplomatică în ceea ce numim acum Orientul mijlociu. În 327. La Yerushalayim a dărâmat templul Afroditei (Venus în versiune romană) ridicat de Hadrian pe locul presupus al răstignirii. Pentru a-l estompa. Împărăteasa a făcut arheologie precum domnul Jourdain făcea proză. Fapt e că a descoperit posibilul mormânt al lui Iisus. A mai ridicat câteva biserici. Împăratul a ridicat pe acel loc un complex de biserici care a devenit Biserca Sfântului Mormânt. Demolată şi reconstruită de multe ori, de-a lungul secolelor. Cea mai recentă lucrare chiar la mormânt avu loc în 2016.

Noul Testament afirmă că Iisus i-ar fi spus pescarului Simon zis Chefa: tu vei fi piatra pe care-mi voi ridica Biserica. La câteva zeci de ani după evenimentele relatate. Saul din Tars, devenit sfântul Pavel, a conceput arhitectura ideatică a acestei Biserici. Constantin a patronat din altă perspectivă arhitectura bisericii. Şi şi-a completat opera ridicând o biserică din piatră reală, ca cel mai important loc de pelerinaj al aceleiaşi Biserici. Nu foarte mult după el, sfântul Augustin a desăvârşit opera. Dintre marii teologi ar mai de citat poate doar sfântul Tomasso de Aquino.