ENCICLOPEDISMUL ÎN ERA ZISĂ POSTMODERNĂ

Am regăsit acest articol scris habar n-am cu câţi ani în urmă. El rămâne nu numai valabil, ci chiar cu o doză mai valabil, dată fiind tendinţa societăţii umane.

D. I. Suchianu, starostele şi “părintele fondator” al cronicarilor români de cinema sesiza trei mopmante zise majore în istoria culturală, dominate de 3 figuri arhetipale: omul grec, omul renaşterii şi Omul Nou. În anii 60-70, când perora el astfel, suna al drakkului de rebarbativ. Părea o încercare stângace de justificare a sloganelor şi poncifelor proletcultiste. Dar farmecul… inebranlabil al unchiului Sache te făcea să treci, falnic şi fără păs, peste tentaţia conotaţiei, urmărind argumentele intrinseci.

Trecând dincolo de istoria cinematografiei primului ei veac de sinceritate, în care conu Sache vedea mereu exemple ale “luptei între omul vechi şi omul nou”, inclusiv în lozincardele filme ale lui Sergiu Nicolaescu, să observăm că discuţia pe temă dată, despre spiritul enciclopedist, poate folosi modelele trinitatii Antichitate clasică – Renaştere – Prezent în ebuliţie.

Dacă imaginea polisurilor grecesti în care meşterul împletitor de coşuri de răchită cobora seara, în Agora, ca să înveţe că Pan ariston metron, există o măsură în toate lucrurile, şi, cumva implicit, Omul e această măsură, imaginea asta are, cât de cât, o acoperire istoriografică, atunci ne e lesne să admitem că spiritul gânditorilor antici se ridica la universal, iar exemplul lui Aristot, mentorul lui Alexandru, cumulând cunoştinţe despre natură, de la ichtiologie până la fizică, e emblematic pentru dimensiunea enciclopedică a acestei civilizaţii, dacă figurile emblematice ale Renaşterii, ca să ne limităm la Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino, subiectele preferewnţiale ale lui Culianu, duceau enciclopedismul până în pragul transcendent, prin manipularea ermetică a imaginii, căreia-i spuneau magie, dacă adevăraţii enciclopedişti ai veacului Luminilor au creat patul germinativ al Molochului revoluţionar, care poate fi şansa spiritului enciclopedist, şansa şi rostul, de fapt, în epoca ce-şi zice postmodernă, caracterizată de suprtaspecializare fragmentară, conjugată cu ignoranţa publică agresivă?

Mai pe româneşte, o lume în care in masa amorfă a celor care ştiu mai nimic despre toate, sunt dispersaţi, fără a fi şi diseminaţi, câţiva izolaţi care ştiu totul despre mai nimic. Aparent, deci, o lume funciarmente improprie pentru enciclopedism.

Nu ştiu care e şansa acestui spirit, mai mult, nu ştiu nici dacă are vreo şansă. Ştiu însă care e şansa lumii autointitulată posmodernă fără el: problematică, dacă nu dramatică.

Spiritul enciclopedic e chemat, imHo, să joace, fie şi în doză homeopatică, nu mai mult, rolul de liant. Să convertească soluţia ultradiluată a specialiştilor în reţea. Să redea lumii şansa potenţialului de reflecţie.