MARELE FLUVIU ÎŞI ADUNĂ APELE

Prin Caseta de bijuterii înţeleg un fişier în care adun vorbe memorabile. De exemplu mut folosita de atunci dacă n-am spus-o o repet, culeasă cu peste 40 de ani în urmă de pe buzele unui ofiţer din unitatea unde-mi făceam armata, ori hazlia ca prin minunile acului, mai veche cu cel puţin încă 10, rostită senin de cineva născut în România. Dar am şi o cutiuţă, casetă ar fi mult prea mult spus, în care zac câteva bijuterii stricto sensu.

Între acestea, o medalie probabil din bronz aurit, cu efigia lui Caragiale. Conferită de un juriu fiecărui actor care participase la un spectacol premiat, în cadrul unui festival de teatru de amatori. Festival plasat sub egida nemuritorului nenea Iancu. Medalia o moştenesc de la mama mea, care fericise două din orăşelele prin care hălăduise, activând entuziast în mişcarea de amatori. Ba, în cel natal al meu, a şi fost salariată, timp de un an, ca regizor, după absolvirea Şcolii populare de artă, la clubul muncitoresc local. Singurul an în care scena clubului văzuse patru piese montate. Drept pentru care… a fost dată afară. Pentru incompetenţă.

Spectacolul de pe urma căruia se procopsise cu medalia, era o feerie comunistă. Scrisă de un medic. Dramaturg amator, şi el. Am uitat titlurile celor patru piese montate pe scena clubului muncitoresc al orăşelului meu natal. Fosta cazină interbelică. Evident şi titlurile lor. Dar ţin minte titlul feeriei comuniste, generatoare de medalii: Marele fluviu îşi adună apele. Asta se întâmpla în al doilea orăşel. Moldav. În spectacol juca şi colega mea de clasă. Pe care am reîntâlnit-o la jubileul absolvirii liceului. Stricto sensu. Jubilee înseamnă aniversarea a 50 de ani de la un eveniment. Deja au trecut şi de la sărbătorirea celor 50 de ani câţiva. Cum îi semnalez, via e-mail, apariţia articolelor pe blog. Habar n-am dacă se uită au ba în inbox, daca deschide au ba blogul. După ce se stabilize la un moment dat peste ocean, acum fosta mea colegă, pe care, la vreema liceului, o asemuiam cu Brigitte Bardot, deşi poseda mai multă fineţe, a revenit în orăşel. Marele fluviu şi-a mai adunat o apă. Alt Mare Fluviu. Al meu.

Către mijlocul anilor 90 instrumentarul meu de aboratr a început să dea semne de oboseală. Agonia devenise lesne de evaluat. A durat cam 3 ani. Aveam 2 posibilităţi: să mărecalific pe loc, sau în afară. Tendinţa general era evidentă: eroziunea întregii structuri tehnico-industriale. Deci – afară. Dar unde? Avui şansa să lucrez într-o zonă de interfaţă, în care am putut valorifica mediocrele-mi cunoştinţe pentru a-mi lărgi orizontul. Bref, înţelesei lesne că un lucrător în protecţia plantelor – domeniul în care fusesem paraşutat – nu e decât un ecolog aplicat. Pentru specialiştii domeniului era elementar. Unii, cu vederi ma largi, încercaseră, fără a reuşi (inerţia globală în materie opunea rezistenţă), să schimbe numele domeniului într-unul mai precis: medicina plantelor. Coroborând cele două idei, decoperii o postaţă de Americă. Medicina în general, umană ori veterinară, nu-i decât ecologie aplicată. Poate că filosofii domeniului socoteau şi ideea asta ca elementară. Deci nu-i interesa să urmărească lanţul consecinţelor ideii. important Marele meu fluviu îşi mai adunase un afluent important.

Între aribuţiile din noul serviciu, lucram pentru o revistă lunară, editată de patroni. Un hibrid între buletin de reclamă şi periodic ştiinţific. Desigur, patronii, cercetători în dmeniu, care plecaseră în 90 de la zero şi aveau, la angajarea mea, o reţea naţională, erau cunoscuţi atât în mediul universitar, cât şi cel de cercetare. Acesta din urmă încă funcţiona atunci. După ce isprăvisem un interviu cu un cadru universitar din provincie, acesta făcu o remarcă flatantă: îi cunosc bine pe patronii tăi, am şi colaborat. Când văd ce oameni de calitate lucrează pentru ei, cota mea de apreciere pentru ei creşte. Sigur, etica publicistică interzice lauda de sine, fie şi indirectă. Am menţionat amănuntul cu scop argumentativ. Se va vedea dece.

Colegii de redacţie ilustrau butada dacă te afli cu un picior pe o plită încinsă şî cu celălalt pe un bloc de gheaţă se poate spune că te simţi, în medie, bine? Ei, nu chiar aşa, dar cam asta era ideea. De colegul cu care-mi găsisem afinităţi cam în toate cele, diferenţa era că el nu-şi mărturisea opţiunile, iar eu, obişnuit cu personajul pe care mi-l construisem în deceniile de viaţă în institut, eram cu gura mare. În totală opoziţie c redactorul şef. Un om cumsecade altfel, angajat de patroni pentru experienţa profesională. Deh, cine-l punea să se laude că-I era recuniscător partidului, care-l făcuse din strungar – ziarist. Bref, un personaj proletcultist tipic. Politeţea mutuală abia acoperea asperităţile, hm…, elective. Căci cuvântul politică era prohibit în redacţie. Până la a mi se scoate un articolaş despre festivalul de sarmale din comuna Praid. Ca să nu poatăfi interpretat ca un teren de concurenţă dintre bucătăria românească şi cea maghiară. Sarmalele fiind, asta ştia şi redactorul şef, exemplu de maximă diferenţă dintre cele două gastronomii. În fine…

O confruntare între demiredactorul cu gura mare şi disciplinatul şef proletcultist nu putea întârzia foarte mult. Nu-mi păsa defel că afectam echilibrul relational local, că ar fi fost mai practic să şed cuminte, că angajarea mea, cu valoare de pace separată ce lăsa în urmă trei decenii în acelaşi laborator. Decenii în care deprinsesem a naviga printre discreţie şi gură mare, constrindu-mi un personaj tamp, tembel, care mă facea inutlizabil de către partid.

Am lucrat minuţios la portretul unui corifeu al domeniului, la a cărui înmormântare se întâmplase să particip, cu un an-doi înainte de angajare. Începeam, astfel, un serial pe care-l propusesem patronilor. Omul le fusese mentor, însemnase ceva pentru ei. L-am provocat deliberat pe redactorul şef, oferindu-i manuscrisul cu semnătura aceluia dintre patroni cu care aveam oarece comunicare. S-a băşicat, a fabricat în 2-3 zile un text alternativ, tot proletcultist, l-a publicat şi, ca să-mi dea o palmă morală, a adăugat, fără să mă întrebe, semnătura mea lângă a lui. Am făcut gură, mi-am retras virtual semnătura şi… l-am notat. Am aştetat, cu răbdare, aproape 4 ani. Între timp câştigasem un aliat în redacţie, un golan cu spirit şi simţul humorului, aciuat dintr-unul dintre institutele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Nu prin e, dar cu complicitatea lui, am aranjat ca portretul meu într-o publicaţie mult mai prestigioasă. I-am dăruit un exemplar redactorului şef. A simţit pişcătura, n-a comentat. Era al doilea flit. Cu exact 2 ani înainte îi oferisem volumul meu de debut literar. Sponsorizat de acelaşi patron care-mi semnase manuscrisul cu pricina. La înghesuială. Printre alte fapte bune. Fostul strungar ştia că eu ştiu că nu făcea parte dintre cititorii cărora proza mea se adresa. Tot ce găsise să replice era o butadă clasică: domnule, cărţile se fac din alte cărţi.

Apariţia portretului s-a întâmplat să coincidă cu numărul de revistă în care încheiam portretele dinastiei Săvulescu. Corifei ai biologiei. Traian, primul preşedinte al noii Academii, după epurarea din 1948, Alice, a doua sa soţie, director la Institutul de Biologie al Academei Române şi Olga, fiica din prima căsătorie. Le fusese profesoară la facultate patronilor, noului meu prieten din redacţie şi multor cercetători. Figuri de elită în biologie. Cu asta nu mai aveam ce demonstra. Când redactorul şef a răspuns invitaţei de a revitaliza un ziar de partid (evident care partid, la începutul mileniului) fu înlocuit de acest nou prieten. Viaţa la revistă a devenit confirtabilă şi distractivă, dar ceva lipsea. Lipsea farmecu confruntării. Marele meu fluviu a semănat, o scurtă vreme, cu acel segment din bazinul Amazonului, unde, după confluenţa unui afluent, apele nu s-au amestecat câţiva kilometri. Continuam să “votez” şi să votez împotriva oricărei forme de stânga cu singura excepţie a primului meu scrutin, la 19 ani, când îi acordasem votul ministrului de finanţe de atunci. Pe care-l consideram mai mut tehnician decât politic. Implicit împotriva partidului servit de fostul meu şef de redacţie.

Când oare s-a produs virajul? Gradual. Într-o anume perioadă. Nici acum nu susţin partidul majoritar. Habar n-am daca fostul meu şef mai trăieşte. Poate da, poate nu. Oricum nu mai ştiu de el. Nu era, nu ştiu dece folosesc imperfectul verbal, poate pentru că omul a ieşit din peisajul meu, nu era şi nu poate fi un om subtil. Ar avea probleme să interpreteze virajul meu. N-ar sesiza cinsecvenţa mea de fond. Am fost împotriva partidului atotputernic sub cerul căruia mă descurcasem, reuşind să nu interacţionez cu el. Am sesizat diferenţa între cei care şi-au aruncat în ianuarie 90 carnetu de partid şi cei, între care mă număram, care n-au avut ce arunca. Şi atunci unde-i consecvenţa? Elementar, dragii mei doctori watsoni. M-am plasat mereu împotriva sistemului. Virajul e doar apparent deci. Fostul meu şef n-ar înţelege. Fosta mea şefă de grupă studenţească, ajunsă, la un moment dat, secretară al CC al UTC, nu înţelege. Fata la fe de cumsecade, ea crede că mi-a venit mintea la cap. N-are cum sesiza că sediul minţii mele a fost mereu în acelaşi cap. Marele fluviu îşi adună apele.

Totuşi ceva s-a schimbat. Izolat abil de partid şi de paradigma cenuşie creată de acesta în lunga epocă pe care n-o pot numi decât predecembristă, am ieşit, prudent dar decis, din izolare, în primii 15 ani postdecembrişti, pentru a schimba ţinta, păstrând consecvenţa, de atunci şi cât voi mai trăi. Marele meu fluviu şi-a adunat apele. Care au curs mereu în acelaşi sens, indiferent de pe ce versanţi coborau.