FILE (INEDITE) DIN CARTEA UNIRII

Întâmplarea calendaristică face ca ziua împrospătării blogului, lunea, să coincidă anul ăsta cu aniversarea Micii Uniri. 163 de ani de la dubla alegere a colonelului ajuns astfel principe. Print, în termini euroapuseni.

În primul număr pe 2022 al mensualului Magazin istoric (658 de la apariţie) a apărut un articol intitulat Napoleon al III-lea şi Unirea Principatelor. Despre acest prim episod al emancipării româneşti s-a scris şi s-a publicat foarte mult. Articolul citat nu aduce multe noutăţi faţă de tabloul istoric acumulat până acum. Se concentrează asupra contribuţiei celui de-al doilea împărat francez la evenimentele benefice trăite în şi de Principatele Dunărene. Cumva, articolul e reflexul târziu al unei cărţii care completează tebloul istoric: Napoléon III et la Roumanie. Influence de la franc-maçonnerie. Abel Douay, Gérard Herrault, Paris, 2009. Sigur că pentru cercetarea istorică din Franţa lucrarea are importanţa ei. Dar publicul românesc avizat şi preocupat de propria istorie naţională cunoştea, înainte de apariţia respectivei lucrări, atât implicarea lui Napoleon III şi a lojilor francmasonice, franceze şi româneşti, precum şi a exilului paşotiştilor în evenimente.

Ceea ce neglijează atât autorii fancezi, cât mai ales Radu Comănescu, autorul articolului din Magazin istoric e că exilul francez al postpaşoptiştilor n-a fost o generaţie spontanee. Le putem aminti celor 3 autori, separaţi de 13 ani, că mişcarea paşoptistă, care a instalat efemerul guvern provizoriu între 11 iunie şi 30 noiembrie 1848 a avut formula de recunoaştere Dreptate, Frăţie (de inspiraţie francmasonică, iar nucleu ei fusese format din aceiaşi oameni. Astfel, de la 1848 la 1856, aceiaşi oameni, în linii mari, activând în obedienţe francmasonice francize, au asigurat o anume continuitate a mişcarii naţionale.

Deşi formula de recunoaştere a grupării care şi-a asumat revoluţia de la 1848 în Muntenia, are sonoritate francmasonică, deşi membrii grupării făceau parte din societatea secretă Frăţia, aceasta nu avea statut formal de Lojă Francmasonică.

Dar activitatea francmasonică pe teritoriile românofone s-a manifestat în cel intracarpatin (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş) încă din secolul XVIII. Cum ne interesează contextul care a dus la Mica Unire, ilustrăm acest avans în teritoriul imperial prin doar 2 exemple mai cunoscute. Liderul răscoalei de la 1784, Nicola Ursu zis Horea ar fi fost iniţiat de un moşier austriac, Ignatius Born, pe moşia căruia, situată în Munţii Apuseni, ar fi lucrat. Ar fi făcut parte, în 1783, dinto lojă vieneză, al cărei nume, în versiune românească, a fost Frăţia de cruce. Pe această filieră ar fi ajuns în contact cu împăratul Iosif al II-lea. Nu insistăm asupra răscoalei şi a destinului conducătorilor acesteia.

Mai sunt cunoscute Supplex Libellus Wallachorum Transilvaniae, două memorii înaintate împăratului Leoploda al II-lea, al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, de episcopal Greco-catolic de Oradea Ignatie Darabont, în 1791 şi de episcopal Greco-catolic de Blaj, Ioan Bob, în 1792. Autorii n-au fost propriuzis francmasoni, dar textile petiţiilor se referă direct la Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanulu, documenti francez de inspiraţie francmasonică. Ele sunt îmbibate de spiritul intelectualilor Şcolii Ardelene, care  au şi contribuit la redactarea lor.

Să revenim la articolul lui Radu Comănescu. Fără precizări explicite, acesta se bazează pe cartea citată mai sus. Implicarea lui Napoleon al III-lea în promovarea problemei principatelor la nivel European e cunoscută. Cele două surse, la care ne putem referi în bloc, în ciuda diferenţei cronologice, susţin informaţia inedită că implicarea împăratului francez a fost mai concretă şi mai adâncă. Respectiv idea dublei alegeri i-ar fi aparţinut. Dacaă ar fi aşa, e lesne de acceptat că a fost îmbrăţişată prompt de mişcarea unionistă românească. Autorul articolului afirmă că unirea era văzută de Bălcescu însuşi ca un prim pas spre independenţă şi integrarea Românei în Europa Occidentală. Referire pe care n-o găsim explicit în operele clasice (în special ale lui Camil Petrescu) cu privire la intelectualul paşoptist. Esenţa acestui program, ai cărui paşi au şi fost realizaţi în a doua jumătate a secolului XIX, s-a cristalizat prin activitatea exilului parizian al paşoptiştilor în cadrul Lojei La Fraternitédes Peuples. Cezar Bolliac, fruntaş al societăţii secrete Frăţia, afirma că ideile directoare ale Unirii Principatelor au fost concepute într-o lojă masonică din Bucureşti (fără a-I da numele). Pe de altă parte, autorii cărţii citate au găsit, în procesu de documentare, printer manuscrisele din Biblioteca Academiei Române, o scrisoare a contelui Alexandre Walevski. Acesta demonstrează că Împăratul francez a elaborat efectiv proiectul Unirii Principatelor.

Contele Walevski presupus fiu natural al împăratului Napoleon I, a fost ministrul de externe al Franţei, între 1855 şi 1860. Deci nu doar la curent cu evenimentele consecutive războiului Crimeii, ci posibil, chiar probabil, implicat direct în politica externă a lui Napoleon al III-lea în această perioadă fierbinte la nivel European.

Să facem o paranteză pentru a insera evenimentele româneşti în context istoric. Care a fost motivarea actiunii politice a îpăratului francez după războiul Crimeii? Deşi războiul însuşi a izbucnit ca urmare a unui conflict aparent minor, legat de protecţia asupra locurilor sfinte creştine din Imperiul Otoman. Între Rusia pravoslavnică şi ţările apusene catolice. Problema religioasă ascundea ciocniri de interese strategice. Anglia şi Franţa, după rivalitatea acută din timpul războaielor napoleoneene, au cunoscut un scurt moment de interese comune, ambele susţinând Imperiul Otoman, numit de Rusia omul bolnav, care-l voia scos din joc. Interesul occidental era de a îndigui Rusia. Iată dece împăratul francez a manevrat în sensul adoptării problemei principatelor ca una a puterilor europene. Pentru a înlocui înrobitorul protectorat rusesc cu cel al puterilor garante europene. Susţinera principatelor a fost, în ochii împăratului francez, strategia politică optimă de a frâna expansiunea Rusiei.

În analiza autorilor francezi, Napoleon al III-lea a acţionat pe 3 planuri. A reuşit ca principatele să devină subiect politic European (subminând astfel protectoratul rusesc), activizarea maximă a propriilor consuli, Victor Place în Moldova şi Louis Béclard în Ţara românească, cu scopul de a bloca libertatea de acţiune a consulilor ruşi (atotputernici pe timpul protectoratului) şi de a facilita acţiunea exilului paşoptist întors în principate. Al treilea plan de actiune fu cel secret, prin structurile francmasonice.

Începând din 1856, negustorul francez August Carence iniţiază loje francmasonice pe teritoriul românesc.

Autorii francezi fie nu urmaresc procesul unirii, fie autorul articolului sare peste fragmantele respective. Căci articolul sare direct la situaţia francmasoneriei româneşti post unire. Dar cititorul român avizat cunoaşte, din surse interne, perioada dintre 1856 şi 1859. S-o reamintim pe scurt. Conform congresului de la Paris, puterile garante europene convin ca principatele să-şi decidă soarta pe cale electorală. Urmează să fie alese două adunări, numite divanuri ad hoc, care să aleagă, la rându lor, doi domnitori. Procesul electoral e declanşat prin firmanul sultanului, ca representant al puterii suzerane. Domnitorii au fost înlocuiţi, pentru a organiza alegerile pentru divan, cu doi caimacami. În Moldova caimacamul Vogoride a fraudat alegerile. Denunţul soţiei sale, care a facilitate publicarea, într-un ziar Belgian, a unor scrisori compromoţătoare, au declanşat o criză diplomatică, accentuată de demisia colonelului Al. I. Cuza, din funcţia (militară) de pârcălab de Galaţi. Anglia şi Franţa au forţat repetarea alegerilor. Imperiul Otoman, cel Habsburgic şi cel Rus susţinuseră forţele antiunioniste. Alegerile repetate din Moldova au dat o majoritate unionist, confirmand-o pe cea de la Bucureşti. Astfel s-a ajuns la dubla alegere a lui Cuza, 5 ianuarie la Iaşi, 24 ianuarie 1859 la Bucureşti. N-am găsit confirmarea afirmaţiei autorilor francezi, că proiectul dublei alegeri i-ar fi aparţinut lui Napoleo al III-lea. dar nu e de neimaginat în contextul tuturor maevrelor acestuia, începând cu organizarea congresului de la Paris.

Revenim la articolul în discuţie. După succesul dublei alegeri, activitatea francmasonică s-a intensificat. S-au organizat 3 loji: Steaua Dunării şi Înţelepţii din Heliopolis la Bucureşti, Steaua României la iaşi. Toate fondate de acelaş Auguste Carence. Pilonul principal al năşirii francmasoneriei româneşti.

Mandatul lui Cuza se cunoaşte bine. O politică externă activă şi inteligentă, un program de reforme. Când adunarea legiuitoare, urmaşă a divanurilor ad hoc a devenit o frână insurmontabilă în faţa legii de împroprietărire a ţăranilor, la 2 mai 1854 a dizolvat legislativul şi şi-a asumat conducerea autoritară. Act aprobat de sultan.

Din păcate, principele a intrat în conflict cu lojile francmasonice bucureştene. Care priveau cu ochi răi excesul de autoritate. În 1865 agenţii lui Cuza au incendiat arhivele celor două loji. Autorii cărţii pun forţarea abdicării pe seama lojilor. Personal cunosc o versiune diferită, descrisă, cu mulţi ani în urmă, de acelaşi mensual, Magazin istoric. Nu e deloc de neaccpetat ca ambele afirmaţii să fie reale. Iar istoriografia rolleristă a impus termenul monstruoasa coaliţie, cu aluzie la altă lozincă proletcultistă, care a funcţionat 2 generaţii: regimul burghezo-moşieresc. În 1990, preşedintele proaspăt ales al ţării a lansat o aberaţie şi mai mare: Cuza, primul preşedinte de republică.

Cum demersurile lidershipului national pentru a coopta un principe strain, revenind la programul initial de emancţipare a ţării au ratat prima propunere, iar cea de-a doua, prinţul locotenent Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern–Sigmaringen, a fost un success (domnind 48 de ani) şi cum acesta era înrudit cu Napoleon al III-lea, proiectul împăratului de emancipare a României a fost un succes total. Peste doar 4 ani, împăratul a fost silit să abdice, înfrânt în război.