FILM ŞI MELODIE. VALORIZARE MUTUALĂ

Pietro Germi e un nume care ţine mai degrabă de cinematecă în filmul Italian. Regizor (1946-1972), scenarist (1939-1975, ultimul film finalizat post mortem), actor (1939-1965). În 1978 i se dedică un documentar, ca serial TV, produs de RAI: Il mio amico Pietro Germi. Târziu, în 2009, alt documentar, cu titlu perifrastic, Pietro Germi – il bravo, il bello, il cattivo. Care-I apreciază traiectoria profesională ca un drum de la neorealismul Italian la naşterea comediei italiene (IMDB.com)

Cunoscut, în România, pentru Divorţ Italian, Sedusă şi abandonată, filme de popularitate. Ceva mai puţin pentru Feroviarul, film de autor (regizor, coscenarist, actor principal). Primele sunt comedii neorealiste, al treilea e o dramă. N-am văzut alte filme ale lui, dar nu se apropie de marii clasici ai neorealismului. Websitul imdb.com apreciază Divorţ Italian ca cel mai faimos film al cineastului.

Filmul care face subiectul acestui remember e o comedie de cinematecă. Serafino (1968). Raportat la cele abia câteva cunoscute, îl pot aprecia ca cel mai consistent. Regizorul e coscenarist şi coproducător neînregistrat pe generic. Din câte-mi amintesc, n-a fost distribuit în România. Spre deosebire de populara melodie La storia di Serafino, care însoţeşte finalul filmului. Melodia e compusă şi cântată de deţinătorul rolului principal. Melodia ajunsese cel tărziu anul următor în Bucureşti, pe benzile magnetofoanelor celor la current cu actualitata muzicală pop. În anul premierei filmului, cântăreţul se prezintă la San Remo cu melodia Canzone, compsăa de Don Backy şi Mariano Detto.

Cantautorul Adriano Celentano, interpretul eroului, ciobanul montan Serafino Fiorin, a jucat în 40 de filme, în paralel cu cariera muzicală. Majoritatea comedii, unele uşurele (regiozri Castellano e Pippolo, Sergio Crorbucci), câteva reuşite (Bluff – Storia di truffe e di imbroglioni, AKA The con artists, Sergio Corbucci, 1976). O colaborare surprinător de articulată a 3 actori greu de imaginat împreună, Adriano Celentano, Anthony Quinn, Corinne Cléry. Primul fu răsplătit cu premiul David di Donatello pentru cel mai bun actor.

În comedii, ca actor, personajul nostrum a impus un profil personal, împrumutând rolulilor din gestica interpretului musical. L-a ajutat un facies amintind vag de Fernandel.

Aregizat 9 filme. Dintre care un unicat. Joan Lui. Premiera în ziua de Crăciun a lui 1985. Un film de autor total – regie, scenariu, producător, montaj, coloană sonoră. Un film straniu, parodie spectaculară după legenda biblică. Nu e singurul în care a jucat alături de Claudia Mori, din 1964 soţie.

Dintre partenerele pe ecran, afară de soţie, a mai jucat cu Ornnella Muti. Personal, după Claudia Mori, le prefer pe Corinne Cléry şi Federica Moro (fostă Miss Italia).

Numele eroului, Serafino Fiorin, îl caracterizează sugestiv.

Critica e unanimă, rolul cel mai substantial, care-i învederează rale calităţi actoriceşti, exploatate superficial în comediile ieftine (dar irezistibile comic), e eroul din filmul lui Pietro Germi.

De altfel filmul însuşi devoalează resursele comice ale regizorului.

Un sat din Apenini e o lume în sine. O lume din două jumătăţi nemiscibile. Chiaburimea, cu toată lăcomia nativă, tratată atât ca personaj colectiv, cât şi ca panopticum de figuri privite prin lupa subtil grotescă şi sărăcimea plină de pitoresc. Din prima categorie se detaşează Agenore, unchiul eroului (Saro Urzi), privit prin opoziţie cu Gesuina, mătuşa decrepită dar bogată. După aşteptata moarte a căreia, eroul se dovedeşte unic moştenitor.

Cealaltă lume se adună în jurul ciobanilor care pasc, pe munte, oile bogaţilor. O lume veselă, lipsită simptomatic e orice sentiment al luptei de clasă. Care ia lucrurile aşa cum sunt. Fără nici o sugestie angelica, fără nici o nuanţă polemică la adresa cineaştilor comunişti, nu puţini în Italia postbelică. Şi, de altfel artişti de calibru.

Cineastul pictează o frescă umană, normală. Dacă în comediile mai cunoscute, el îngroaşă satira, aici priveşte mediul zugrăvit cu ochi de entomolog. Ceea ce face farmecul comediei.

Nici lumea modestă nu e o pastă omogenă. Personajele tipice, reliefate, fie din două-trei trăsuri de penel (e.g. preotul satului, medical roman al unităţii militare). Cu un surâs înţelegător e desenat portretul prostituatei satului, mama a 4 copilaşi din taţi anonimi, neidentificaţi.

O zicere definitorie, nesemnată, în fişa imdb.com a filmului: Serafino doesn’t want to go to the moon. He just wants to make love.

Şi cum Asmara (Francesca Romana Coluzzi) e prea puţin şi prea nespecifică, economia filmului cerea un personaj atrăgător. E Lidia, fiica lui Agenore, deci verişoara primară a eroului (Ottavia Piccolo, 19 ani la turnarea filmului). Fata oscilează între două stări. Observată inevitabil de cioban, care n-are cum să n-o placă, reacţionează cu temperamental vârstei. Pe de altă parte nu poate ieşi din condiţionarea familiei, faţă de care-şi face datoria. Secvenţele scurte ale ciocnirii celor 2 tineri sunt montate cu abilitate între momentele mai lungi ale curgerii vieţii locale, conferind tensiunea oportună relaţiei. Fata schiţează paşi de trădare alternativă a familiei şi iubitului. Pare prima ei dragoste. El se fereşte o vreme, o socoteşte periculoasă. Pentru ce? Evident, pentru libertatea lui. La un moment dat se îndrăgosteşte şi el.

Recunoscut ca moştenitor al mătuşii Gesuina, eroul îşi manifestă generozitatea izvorâtă din tembelismul nativ, făcând daruri stupide prietenilor. Sieşi – o maşină americană. Care dispare în flăcări, stârnind râsul Homeric al prietenilor. Aici, spectatorul avizat surprinde două trimiteri parodice. La Frumoasa americană (1961) şiI la celebrul final din Zorba grecul (1964). Familia unchiului Agenore se repede ca ulii asupra eroului, acuzându-l de iresponsabilitate. Dar se fraieresc. Moştenitorul nu mai are voie să-şi cheluie banii. Dar răme proprietar. Nici rudele hrăpăreţe nu se pot atinge de bani.

Atunci întind o capcană, forţând căsătoria Serafino-Lidia. Pentru a avea access la nai prin ea. Urmează un imbroglio, în montaj fulger. În cadrul din faţa preotului, spectatorul vede ciudăţenia. De fapt tinerii acum chiar se iubesc. Dar Serafino e acum conştient că-si pierde ce are mai scump. Libertatea. Modul cum torpilează ritualul bisericesc va avea să-l repete în destule comedii. Spune sincer Da, dar ritualul e ratat. O subtilitate scenaristică pe care n-o întâlnim în comediile satirice care l-au consacrat pe Pietro Germi. Adriano Celentano prinde, ca actor, lecţia (joacă impecabil secvenţa până la cadrele finale) şi o va mai folosi.

Într-o parodie rituală, eroul se căsătoreşte în faţa preotului cu… Asmara. Căreia îî spune să facă ce vrea. Apoi pleacă pe munte, cu prietenii ciobani. Regăsindu-şi libertatea genuină.

Un personaj impersona, sui generis, al filmului e celebra melodie La storia di Serafino. Pe care publicul românesc a savurat-o ani de zile, fără să ştie de unde vine. Al cărei text e, de fapt, un rezumat al tramei cinematografice.

Cu interpretarea sonoră a a melodiei filmul se termină. Păstrând proporţiile, apoteotic.

Dar şi aici regizorul dă o probă de subtilitate. Melodia vine dincolo de acţiune, din afară. Dar înăuntru e pregătită de un alt cântec, ce sună a parodie inversă. Cu vocea unuia dintre prietenii ciobani.

Cum spuneam, subtilităţile regizorale discrete nu le întâlnim în comediile satirice cunoscute. Filmul rămâne cumva singular  în cariera lui Pietro Germi. Singular  si în cariera de actor de cinema a lui Adriano Celentano. Critica e de acord că fu rolul cel mai consistent al comedianului. N-am văzut cele 40 de filme ale lui, dar pot extrapola. E cel mai consistent rol din filmele văzute. Peste 10. Sigur, cel mai singular film al lui Celentano e Joan Lui. Am mai spsu-o. ciudăţenie care adună toate obsesiile cultivate în încă mai bogata sa carieră muzicală.

Bref, oricât de vechi, un film cel puţin de revăzut. Şi, dece nu, chiar de văzut de următoarele generaţii. Comedia, mi ales cea intelligent fabricate, poate fi un vector tot aşa de eficace precum şobolanii şi ţânţarul anofel. Deşii fanii curentelor izvorâte din rădăcina rock socot muzia lui Celentano drept… comercială.