FILMUL CA RUGĂCIUNE

Un scurt dialog în reţeaua de socializare în care activez, bazat pe relatarea interlocutorului de a fi revăzut un film celebru mă îndeamnă să reiau, după multă vreme, câteva reflecţii pe marginea biografiei autorului respectivului film.

Fiu al pictorului Arseni Tarkovski, nici celebru nici anonim, Andrei Tarkovski (1932, Zavrajîe, Rusia – 1986, Paris) înmormântat în cimitirului ortodox din Sainte Geneviève des Bois, rezervat iniţial ruşilor albi.

În 1960 încheie studiile cinematografice cu scurt metrajul Compresorul şi vioara (scenariu propriu, coscenarist viitorul regizor Andrei Mihalkov-Koncealovski. Filmografia sa e concentrată:

Copilăria lui Ivan (1962, premiat la Festivalul de la Veneţia). Tema filmului este maturizarea prematură a copilului și tragica distrugere a universului copilăriei, realitatea văzută prin ochii unui copil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul se bazează pe două metafore antagonice: râul luminos, cu melancolica sa curgere, care reprezintă viața fericită de odinioară, și copacul înnegrit de flăcări, ars, simbol al morții, care apare în ultimul cadru. Sunt prezentate peripețiile din spatele liniilor inamice ale unui băiat orfan, sătul de atâta mizerie și dornic de a răzbuna moartea părinților săi. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Tarkovski#Tabel_cronologic)

Andrei Rubliov (1966) al doilea film al regizorului, cunoaște primele dificultăți reale în relațiile cu autoritățile. Iată ce îi reproșa, de pildă, primul secretar de partid al Moscovei: „La sfârșitul filmului dvs., Andrei Arsenievici, ploua pe icoanele lui Rubliov: voiați să spuneți prin asta că și acum, ca și în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorții?”. După prima premieră, în sala Uniunii Cineaştilor, al cărei membru era, a apărut pe ecrane doar în 1971, din cauza autorităților sovietice. Într-o societate de cultură atee, lipsită de un realism spiritual autentic, orice portiță de evadare de sub teroarea gândirii comuniste, era de bun augur pentru societatea sovietică. (ibid). În 1969 participa la Cannes, în afară de concurs şi primeşte premiul FIPRESCI. Timp de un an rulează în patru cinematografe din Paris. Apoi, cea de-a doua premieră a filmului are loc la Dom Kino (Casa Cineaştior din Moscova). În Romănia filmul a fost difuzat în 1973.

Paranteză: fenomenul e cunoscut în imperiu. O operă de artă e difuzată intern aba după succesul ei extern. De atfel, din 1967 lucra la fimul Oglinda. Între timp lucrase ca coscenarist la trei filme care vor fi difuzate în 1968: Serghei Lazo, O şansă dintr-o mie, Taşkent, oraşul pâinii. Realizate de regizori diferiţi. În acelaşi an termină scenariul la Oglinda şi începe scenariul la Solaris.

Solaris. 1972. Întâlnire a doi mari artişti. Polonezul Stanislaw Lem, al cărui roman eponim – tradus în română de Teofil Roll – a stat la baza scenariului, elaborat de romancier în colaborare cu cineastul.

În documentare am dat peste afirmaţia cuiva că filmul respectă mot-à-mot romanul. E şi nu e adevărat. În film e exclus tocmai capitolul final, Bătrânul mimoid. În schimb secvenţa finală a filmului sugerează un paradox. Că intreaga acţiune narată s-a întâmplat în ficţiune.

Filmul a fost primit impresionant de publicul sovietic. În schimb a fost difuzat doar în 1978 în Franţa şi in 1980 în Anglia. Un efect invers faţă de situaţia manifestată cu Rubliov. Posibil datorită unei diferenţe de recepţie a publicului aposean faţă de operele SciFi din Est. Cele de calitate scapă atenţiei. Nu e mai mult de o ipoteză.

Oglinda (1975). Acest film-eseu autobiografic graviteaza in jurul imaginii obsedante a mamei, o mama enigmatica, apropiata si indiferenta totodata, care nu explica nimic copiilor lasandu-i sa descopere singuri lumea cu senzatiile ei, ca un imens labirint….Regimul l-a primit cu rezervă, la limita ostilităţii.

Călăuza (1979). Adaptare, ma mult sau mai puţin liberă după nuvela Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugatski. Autorii au colaborat cu regizorul la scenariu. Rezultă că au fost de acord cu diferenţele. Forma finală a scenariului e a 11-a propusă de autorii nuvelei. Iar fimu nu mai are nimic cu versiunea literară.

Apreciez ca din multele analize scrise despre film, cea mai completă este https://www.crestinortodox.ro/editoriale/calauza-filmul-andrei-tarkovsky-141532.html

Analiza de faţă – unul din mai multele motive pentru care a selectat-o, e exprimaată de https://www.crestinortodox.ro/parinti/andrei-tarkovsky-filmul-rugaciune-96969.html

Nostalgia (1983) Un scriitor rus, Gorceakov, pleacă pe urmele unui compatriot, un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea, în scopul scrierii biografiei acestuia. Ajutat de o traducătoare, Eugenia, cu care consumase o poveste de dragoste, el parcurge Italia de nord, de la Roma la Arezzo. Dorul de casă, de Rusia natală macină sufletul lui Gorceakov, paralizându-i orice putere de acțiune, dar și inițiativa de întoarcere acasă. Peregrinările lui alternează între o capelă pictată de Piero della Francesca, Roma și zona piscinei termale a Sfintei Catherina, în care pensionarii hotelului din apropiere vin să se scalde. În acest loc Gorceakov îl descoperă pe Domenico, fost profesor de matematică, un mistic aproape nebun, care meditează la sensul existenței. Cei doi împărtășesc convingeri comune asupra tragediei civilizației; în plus, simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă curajul de a acționa. Împrietenindu-se, Domenico îl ajută pe Gorceakov să-și depășească nesiguranța interioară și îi dezvăluie taina unui ritual expiator. Apoi pleacă la Roma pentru a-și da foc, demonstrativ, în piața Capitoliului; în timp ce se stropește cu benzină pe statuia lui Marc Aureliu, Domenico predică mulțimii impasibile adunate la „spectacol” despre sensul uitat al existenței, despre alienarea și lipsa de credință în care s-a afundat omenirea. Ascultând sfatul lui Domenico, Gorceakov traversează bazinul toscan, ținând o lumânare aprinsă în mâini. Ritualul e repetat cu răbdare, până când scriitorul reușește să atingă peretele opus al piscinei, păstrând flacăra aprinsă. Gorceakov își depășește starea de neputință interioară, dar rămâne prizonier al exilului. Filmul pare a avertiza gestul exilului asumat de regizor peste un an.

Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă. Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/nostalgia-lui-tarkovski-bonus-secventa-rara-cu-cineastul-rus-mergand-pe-stradă (Ionuţ Mareş)

Sacrificiul (1986) Ultimul film al, Andrei Tarkovski, Sacrificiul este o splendidă alegorie despre regasirea spiritualitatii într-o lume sufocata de valori materiale şi violenta. Personajul principal este Alexander, un fost actor cu inclinatie spre filosofie, actualmente jurnalist care are o viziune pesimista despre viata. De ziua sa, înconjurat de familie şi de prietenii apropiati, Alexander se duce pe o însula pentru a se bucura n linişte.

Premii.

Leul de aur, 1962

Premiile David di donatello, 1980, 1982

Premiul Festivalului de Film de la Cannes 1983

Premiul BAFTA (1988 –  postum)

Mai multe premii interne

Conjuncţie cu alţi cineaşti de notorietate. Tarkovski e singurul regizor care a făcut – nu de unul singur – mai multe scenarii decât filme. Cele mai multe împreună cu regizorul Andrei Mihalkov-Koncealovski, coleg de generaţie. Cei doi regizori fraţi au renunţat la câte un nume. Unul a rămas Nikita Mihalkov, celălalt a rămas Andrei Koncealovski. Nu sunt singurele diferenţe. Ultima e imensă. Nikita Mihalkov a devenit consilierul lui… Putin

Rezumatul articolului: https://www.agerpres.ro/documentare/2021/12/29/documentar-35-de-ani-de-la-moartea-regizorului-rus-andrei-tarkovski–838728