INVOCAŢII CA… VIŞINA DIN GLAZURĂ

După excelentul volum de proză – Răni călătoare, Edtitura Neuma, 2019 – Florin Burtan revine la poezie. Cu volumul Tărâmul pierdut – poeme de odinioară, produs de aceeaşi editură, lansat la recenta ediţie Gaudeamus.  

Cum n-am citit decât aceste cele mai recente 3 volume ale autorului, toate produse de Neuma, n-am o baza de interpretare a subtitlului recent poeme de odinioară. Nu ştiu de când anume datează. Se ştie (diferenţa gramaticală a folosrii verbului e la locul ei) doar că în 2008 a publicat volumul Poeme de odinioară. Din volumul actual are publicate poeme în România Literară. Cum unele dintre acestea au mai fost publicate în 2007, pe un website literar – https://ziureldeziua.blogspot.com/2007/12/ – rezultă că respectivul volum e anterior celui actual. Aşadar subtitlul acestuia din urmă e justificat. Şi semnificant.

Cu aceste clarificări, totuşi relative, putem plasa în relaţie materia poetică însăşi. Ce au comun cele 2 volume de poezie din ultimii 3 ani e prosodia clasică. Putem aprecia, pe baza materialului accesibil, că, cel puţinde la in moment dat încoace, această modalitate de expresie îi e caracteristică autorului. Dar, pe de o parte, o parte din poemele din primul capitol (intitulat Ultimul poştalion) al acestui recent volum, au o rimă incompletă:

Nu s-au tocit veşmintele, ne dor,

Şi zilele nu s-au împuţinat,

Rătacitori pe valuri de-ntuneric,

Pe umeri cu un cer  înstrăinat.

Interesant, pe parcursul aceluiaş prim poem, alte strofe au rimă încrucişată. Cum sunt area majoritate a strofelor din cele 2 volume. De altfel, acest joc prosodic se încheie după primele câteva pagini. Poemul care poartă titlul primului capitol, are nu numai aceeaşi versificaţie, dar e şi cel mai reuşit.

Şi aici ajungem la diferenţa esenţială, pe baza căreia se poate presupune. Alături de celelalte argumente, ordinea cronologică a volumelor. Tonul celui publicat în 2017 e decelabil mai plin, mai armonic, mai rezonant. Citindu-le pe ambele, ai impresia că Tren printre zodii e produsul finit. Fără, totuşi, ca Tărâmul pierdut să fie receptat ca o eboşă. Diferenţa de ton e subtilă. diar subtitlul, de fapt, te îndeamnă să faci săpături. Căutând ventuale dovezi de antepublicare parţială. Şi, surpriză sau nu, iată, găsind.

Dar acest eşafodaj e torpilat de o constatare. Primul volum publicat recent – şi rămân la impresia că e cel mai realizat – are acelaşi subtitlu. Poeme de odinioară. Nu e singurul joc al titlurilor practicat de scriitor. Iată, imediat precedentul volum de proză, intitulat Răni călătoare trimite la volumul de debut, Flaut pe răni, publicat de Cartea românească. În urmă cu… 40 de ani. Ştefan Stan, în notele de lectură pe marginea acesti volum de proză (https://www.infotr.ro/note-de-lectura-rani-calatoare-de-florin-burtan/), are inspiraţia să citeze câteva versuri din volumul de debut:

Sunt punţi pe care nu poţi iar să treci 

Decât înveşmântat în propia ta zare. 

Pe umeri de vei ţine falduri reci,

Amurgul va fi gata de plecare.

Dincolo de formatul versificaţiei, versurile par scrise acum. Iată că matricea poetică are o mare vechime. Să notăm că titlul unei antologii de autor, publicată în 2014, este Flaut pe răni – cele mai frumoase elegii.Sintagma capătă rol nodal din perspectiva auctorială. Ceea ce oferă un plus de semnificaţie versurilor citate. Poate selectate întâmplător de recenzentul citat al volumulu de proză. Dar nu aleator. E mai probabil că acesta din urmă fa fi fost marcat de perenitatea structurală. Cum Dsa se referă la scriitor cu termenul prietenul meu se poate presupune că-i cunoaşte opera.

Doménikos Theotokópoulos, AKA El Greco, are, în Toledo, un mare tablou (2/3 metri) care conţine, într-un colţ, propriul său portret. Nu e singurul pictor care s-a plasat discret în propriile-i opere, e doar primul exemplu la îndemână. În primul capitol al volumulu în discuţie, ultima strofă a poemului Călător spre niciunde, întâlnim acelaşi procedeu artistic. Un microportret, nu prea lesne de recunoscut, al autorului însuşi:

Cel pedepsit să se-mbrace-n tristeţe,

Va primi chipul meu, îmi spuneai,

Îi va fi hărăzit să ardă pe rug,

În rana în care, cândva, m-aşteptai.

Unii dintre recenzenţii volumului recent de proză subliniau conotaţia şi chiar aburul poetic al acesteia. E. g. Nicoleta Milea, ea însăşşi poetă. Care-şi intitulează cronica (nr. 210, noiembrie 2019, al revistei Caligraf), O poetică a prozei. Am spus unii şi nu e cazul să mă refer la propria cronică – inserată în aceeaşi pagină de revistă, în care n-am făcut aceeaşi remarcă. Dar pot opera cu diagnosticul unor critici. Pentru a observa un efect complementar. La fel de discret precum întreg scrisul lui Florin Burtan. Poezia sa, pregnant lirică, uzitează, pe alocuri, elemente de proză. Nu în registrul narativ. Ci deoarece unele expresii denominative au cel puţin nuanţe de personaj. Nici acest procedeu nu e singular. L-am întâlnit făcând parte din registrul altor poeţi care stăpânesc egal mai multe genuri. Fără a exagera prin repetare, dar de ajuns pentru a fi remarcat de cititorul atent. Exemplul citabil în acest volum e cuceritoarea expresie înger bătrân. Care trimite cumva reflex a celebra povestire a lui Márquez, Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. Dincolo de care reflex asociativ te izbeşte descoperirea că, deşi îngerii populază, în diferite ipostaze, lumea poeziei, n-ai mai întâlnit, sau cel puţin vei fi întâlnit foarte rar, îngeri bătrâni. Tocmai ceea ce-i conferă expresiei caracterul – şi natura – de personaj. Căci fie ei ei simboluri, fie fiinţe ezoterice, fie elemente ale disciplinei numită fermecător angelologie, îngerii sunt imaginabili fără vârstă. Deoarece aparţin unui spaţiu extralumesc. Dar mai ales lipsa vârstei le redă (nu le conferă!) caracterul etern. Un înger bătrân nu e neapărat un element de realitate. E tot un simbol. Dar un simbol cu un abur de condiţie umană. Ridicat la rang poetic.

Am început pron a spune că m-a impresionat mai mult Tren printre zodii. Pe care-l consider mai realizat. Eram la prima lectură a volumului cel nou. Când l-am reluat, la bani mărunti, fără să-mi schimb impresia generală, conexiunile au început să cântărască. În sensul că profunzimea acestui recent volum, densitatea, pledează pntru omogenitatea nu doar formala a poeziei autorului.

Dar asta e valabil pentru primele 2 capitole, scrise în versificaţia descrisă, păstrată aşa de multă vreme. Cu totul altceva e al treilea şi ultimul capitol. Intitulat învocaţii. Care cuprinde 22 asemenea texte.  

Ele diferă în formă. Fiecare invocaţie e structurată dintr-un număr variabil de distihuri rimate. Rimele sunt de la banale la căutate: uşor/dor, goi/noi, vânt/blând – dar şi veac/dezbrac, rană/capcană, sânii/păgânii. Cele 150-200 de rime construiesc un joc bogat al diversităţii. Cele teoretic perfecte (din 2 silabe accentuate cu aceeaşi sonoritate, cum ar fi foc/joc) sunt, de obicei, banale. Dar unele, precum alinţi/părinţi, ori sfântă/nuntă, sunt rezonante ca sens. Există şi câteva rime forţate (crâng/ajung). Care nu strică ansamblul.

Dar, dincolo de rime (cu ceva mai importante în sine la distihuri ddecât la catrene, cu toate variantele), invocaţiil se disting prin metrică. Nici aceaa integral şi riguros respectată de-a lungul acestor recente volume de poezie. Dar respectată în mai mare măsură în primele 2 capitole. Nu mai vorbim de Tren printre zodii. Chiar dacă numărul silabelor e egal sau cel puţin în raport potrivit la majoritatea distihurilor, ritmul, cezura, accentele sonore suferă pe alocuri. Iată un singur exemplu:

Braţele mele te-aşteaptă… Mi-e drag

Să îţi aştern flaute line pe prag.

O modificare minoră, contragerea Să-ţi la începutul celui de-al doilea vers, arfi recuperat metrica.

Dar cât de importante sunt, de fapt, aceste remarci? Privite din perspectiva plenitudinii discursului liric, pus în valoare de formatul invocaţiilor, sunt, pur ş simplu, chiţibuşării. Nu cred să existe vreun cititor, fie acesta habituat cu poezia lui Florin Burtan, fie care-l descoperă acum, dar citeşte poezie în general, care să creadă, sedus de farmecul liric, că autorul ar fi avut de lucrat la perfecţionarea formală a invocaţiilor. Mai ales că cele mai multe din ruperile de ritm respectă o metrică personală, mai profundă. Cu unităţi sonore mai mari, dar armonice în felul lor.  

Dacă prosodia folosită de autor în, iată, cel puţin în 2 volume de poezie de dragoste, dacă nu cumva de-a lungul creatiei sale poetice, ar fi fost perfectă, cărţile ar fi suferit. Paradoxal. Cititorul mai puţin atent ar fi riscat să socotească poeia de dragoste a autorului drept pastişă după… Eminescu. E adevărat, riscul acesta e exclus la Emil Brumaru, a cărui prosodie e percetă. Dar al cărui eros liric e extrem de personal. Inconfundbil. Una peste alta, lucrurile s-au aşezat peste tot în mod fericit.

Şi, tot una peste alta, dacă Tren printre zodii + primele 2 capitole din Tărâmul pierdut le gustăm ca pe un tort rafinat, deloc greu, invocaţiile sunt… vişina din glazură.