IORGA, EMINESCU, ŢUŢEA, BILE ALBE

Un interviu în direct cu Marian Munteanu m-ar fi interesat oricum. E un personaj oricum numai de ignorat nu. Atitudunea faţă de el, a cunoscut cotituri. Pozitivă de la primele ştiri media, maximum pozitivă pe vremea Pieţei Universităţii, exploziv revoltată după bătaia încasată pe 14 iunie. Apoi profund surprinsă când  apărut la TV asociat cu Virgil Măgureanu. Ceea ce părea un flagrant non sens. Informaţia că era implicat, după terminarea facultăţii, în comerţul cu armament o luasem à la légère. Părea de ajuns pentru a explica acea stranie colaborare. A două personaje ieşite din prim planul evenimentului. Dece să nu colaboreze? Uimirea, surprinderea, îmi paralizaseră simţul critic. Mersesem până la a accepta că tratamentul excesiv de brutal la care fusese supus de mineri servise cca perfectă acoperire pentru funcţia de stâlp al sistemului. Nu-mi închipuiam că fusese posibil ca Liga Studenţilor să nu fi fost controlată de sistem. Argumentul major era emisiunea TV a Ligii. Realizată de Jo Hurdubae şi Bitay Andras. Primul avea antecesori poliţişti şi după absolvire tot în poliţie a ajuns. Ceea ce nu-i împiedica să inventeze genericul muzical al emisiunii (cine-şi mai aminteşte?) pe baza celebrei piese The Wall a la fel de celebrilor Pink Floyd. Fără falsă modestie, cred că a fost singura manipulare profesionistă căreia i-am căzut victimă.

Interviul a clarificat unele aspecte, dar a neglijat altele. Probabil gazda, specializat în interviuri cu persoane publice, a ocolit subiecte convenite a fi ocolite. Cum fostul lider studenţesc are o pagină de Facebook şi cel puţin 2 fişe signaletice pe Wikipedia.org, conţinutul interviului poate fi folosit pentru a completa ce poate completa. Metoda optimă de aordare este coroborarea informaţiilor oferite de documentele internautice (nu exclusiv fişele signaletice) cu cele oferite de interviu. Un al doilea interviu TV anunţat pentru ziua următoare mi-a rămas necunscut.

În cele ce urmează voi încerca o sinteză rezultată din coroborarea informaţiilor.

Liga Studenţilor, organizaţie cuprinzând întreag ţară, a fost înfiinţată pe 23 decembrie 1989. Exclus, deci, să nu fi fost pregătită anterior. Exclus deci ca liderii, începând cu MM să nu fi avut informatie esenţială anticipativă. Informaţia disponibilă asupra interacţiunii sale cu Securitatea e indirectă. Activând, încă din 1985, în grupul de intelectuali din jurul lui Petre Ţuţea, n-avea cim să nu atragă atenţia. Arestat în 1988 şi 1989, anchetat şi învinuit de propagandă creştină, ostilă ideologiei marxist-leniniste. Există o controversă publică asupra întrebării: a colaborat MM cu securitatea? Să nu uităm că Ion Ilici Iliescu l-a acuzat cu rea credinţă pe Seniorul Coposu de a fi colaborat. Simulând omisiunea că orice anchetă cerea în final o declaratie semnată a anchetatului. Cei care l-au acuzat pe MM sunt fie jurnalişti de scandal, fie adversari de idei. Aceştia din urmă sunt adepţi a curentului pe care acum îl numim fără echivoc, din cuprinzătoarea perspectivă actuală, globalişti-progresişti neomarxişti. La începutul anilor 90 erau grupaţi în jurul revistei 22 şi ai GDS. Desigur, n-au fost singurii. Nicolae Manolescu însuşi, înainte de a se retrge din politică, îl acuzase de propensiuni legionare. Dar cine are habar de publicistica lui Eminescu, dacă-l priveşte din perspectiva globalist-progresist neomarxistă (pentru economie de text să ne referim la aceast din urmă prin acronimul g-p n), il va taxa drept legionar. Şi nu doar pe Eminescu! Stânga europeană de dinainte de scufundarea completă în g-p n îl taxează pe Mircea Eliade ca fascist. Şi nu doar pe el. Trecem peste confuzia conceptuală (fascismul e italian, iar Mussolini debutase ca socialist, iar Legiunea Arhanghelului Mihail devenise Garda de Fier sub controlul serviciilor naziste). Dar numele citate ca emuli ai lui MM (Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, Emil Cioran, Petre Tuţea etc) ar fi putut fi sau chiar au fost supuşi aceloraşii acuzaţii.

Un amănunt pe care înainte de interviu nu-l cunoşteam, e legat de 2 întâlniri pe care MM le-a avut în 1990 cu George Soros. Intervievatul a relatat amănunţit episoadele. Sunt nevoit să citez o sursă pe care n-o frecventez. Dar aceasta reproduce complet şi exact textul oaspetelui. Dovedindu-se utilă: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2020/06/16/marian-munteanu-dezvaluire-despre-o-vizita-a-lui-george-soros-in-romania-dupa-mineriada/comment-page-1/. Gazda interviului n-a ratat ocazia de a-l provoca pe oaspete: Dacă nu l-aţi fi refuzat pe Soros, dacă, împotriva concepţiilor dv. Aţi fi acceptat să faceţi parte dintre oamenii acestuia în România, sunteţi conştient că acum aţi fi ocupat o poziţie dominantă în ţară? Regizorul de emisie a pus imediat gros plan pe faciesul lui MM. Acesta s-a limitat la un surâs cu multe sensuri…

Dar n-a fost nici pe departe singura despărţire de eventuali colaboratori conjuncturali. La finele lui 90 s-a înfiinţat Alianta Civică. MM  a fost ales primul ei preşedinte. Diferenţele de opinie şi de abordare l-au făcut să renunţe repede la funcţie, apoi, la scurtă vreme, să părăsească structura. Destinul acesteia nu ne-ar mai interesa, după ce MM nu mai era implicat. Dar cum a trecut multă vreme şi sunt convins că prea puţină lume mai ţine minte, conflictul dintre Ana Blandiana şi Manolescu a minat AC. Factiunea Manolescu s-a convertit în partid (PAC), cu rezultate mediocre în 92, dizolvat apoi în PNL. Criticul s-a retras din politică după o legislatură. Iar AC s-a evaporat în timp.    

Să revenim la Liga Studenţilor, înfiinţată timpuriu. Tradiţia cere mişcărilor studenţeşti să se manifeste în opoziţie cu puterea constituită. Nu altfel a acţionat organizaţia studenţească. Principala ei forţă a fost capacitatea organizatorică. Pe 22 aprilie 1990 o megamanifestatie populară a ocupat Piaţa Universităţii. Liga Studenţilor avea în medie 1000 de oameni de ordine, a căror rost era păstrarea atmosferei nonviolente şi protejarea împotriva infiltrării provocatorilor. A fost deschis balconul aripii dinspre spaţiul ocupat a Universităţii. De unde au vorbit timp de o lună mii de oameni. MM a coordonat megamanifestaţia. Dar nu avea autoritate asupra instituţiei universitare. Decizia descchiderii pentru public a balconului aparţine prfesorului de mineralogie Emil Constantinescu. Iar consecinţă târzie a gestului a fost dubla candidatură a acestuia la preşedinţie. În 1992, când a pierdut net şi în 1996, când a câştigat.

Consecvent propriilor principii, a doua zi după primele alegeri legale, MM a cerut manifestanţilor să încheie prestaţia. Indiferent de obiectivitatea problematică a alegerilor, ele au fost legale şi singura atitudine rezonabilă era abandonarea formei de luptă, în vederea alteia, car să ţină seama de realitatea legală. Balconul a fost închis. Acţiunea brutală a poliţiei asupra greviştilor foamei şi a câtorva rezistenţi a provocat reluarea manfestaţiei. pe ccare ici cutremurul din 30 mai n-a oprit-o. Dar pe 13 iunie piaţa a fost evacuată în forţă. Violenţa a cuprins oraşul într-o premeditată acţiune coordonată de provocare. Culminând cu atoincendierea autobuzelor poliţiei. Televiziuea, care funcţionase ziua şi noaptea de 22-23 decembrie şi mai departe, fu închisă câteva ore, pentru a se crea impresia unei agresiuni asupra autorităţilor. Studenţii din Ligă s-au retras în Universitate pentru a o apăra. Dimineaţa următoare, 14, fura asaltaţi de minerii conduşi de forţe cu echipamente prea noi de mineri. Distrugerile laboratoarelor nu sunt evaluate nici azi. MM scăpă cu viaţă la limită, de securea minerului Denes Domokos, care a făcut apoi închisoare pentru tentativă de omor. Aruncat în fântâna dinspre Arhitectură, crezut mort, s-a trezit în drum spre morgă. Dus la spital, fu apoi arestat. Alături de nenumăraţe victime ale represiunii.

Acest articol nu este despre Piaţa Unversităţii, mineriadă, represiune şi pierderea instantanee a creditului moral câştigat de România în decembrie 89. E despre Marian Munteanu. Arestat pe 13 iunie şi eliberat după câteva ore, scăpat cu viaţă şi arestat din nou după 4 zile, fu eliberat după 2 luni în urma protestelor interne şi internaţionale. Vezi marşul alb din 13 iulie. Episodul vizitei lui George Soros, în biroul său de la Ligă, trebuie să fi avut loc după aceasta eliberare.  

După adoptarea prin referendum naţional a Constituţiei postdecembriste (8 decembrie 1991) MM a înfiinţat Mişcarea pentru România, de orientare naţional-democrată. Denigrată de intelectualitatea grupată în jurul GDS. Nu mai vorbim de forţele guvernamentale. Atacată din toate părţile, acuzată de extremism, lipsită de mijloace de comunicare, Mişcarea sucombă în 1995. Dovadă că nici aşa numita opoziţie de atunci nu avea proiecte politice coerente. Ceea ce s-a dovedit prin uciderea imenselor sperante investite în CDR. Dar iarăşi, nu de eşecul guvernelor convenţiei e vorba.

În 1999 este ales vicepreşedinte al Conferinţei Naţionale a Patronatului Român (CNPR), pe care o reprezintă, până în 2006, în dialogurile tripartite de dialog social. În care calitate reprezintă România, în 2000, la Conferinţa Internaţională a Muncii, de la Geneva. Din 2000 este membru al Ligii culturale a Românilor de Pretutindeni.

Pe plan politic e încurajat să participe la alegerile prezidenţiale din 2000, de către Virgil Măgureanu, care înfiinţase un partid efemer. Refuză. Apoi în 2016 PNL îl propune candidat la Primăria Generală a Bucureştiului. Îşi retrage candidatura. În acelaşi an înfiinţează un partid care nu intră în parlament.

În 2005 devine doctor în etnologie şi folclor al Universităţii din Buccureşti.

Data interviului, 15 iunie 2020 e emblematică. Nu doar deoarece se împlineau 30 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ci şi deoarece lumea e zguduită de violenţele barbare în numele antirasismului. Introducerea în interviu a conversaţiilor cu George Soros, din vara lui 90 a fost şi ea emblematică. Cu prilejul acestor dialoguri s-au separat apele. Poziţia ireductibil şi ireversibil suveranistă, ca să folosim un termen la zi, cu referire lipsită de echivoc la natura creştină a civilizaţiei europene versus ceea ce acum numim globalismul-progresist neomarxist şi atunci se numea pudic şi înşelător societatea deschisă. Motivul inserării amănuntului în interviu e evident. Atâta cât se poate vorbi în media despre ofensiva fără precedent a g-p n, gazda şi oaspetele s-au înţeles perfect. Cu contribuţia regizorului de emisie. Care a pus faciesul dezabuzat, subtil trist, al lui MM, să sublinieze diagnosticul acestuia. Acum pare că g-p n e în pragul unei victorii… globale (sic) pe care Lenin, Stalin şi Mao o vor invidia.

Interviul nu-şi propusese un portret exhaustiv. Bloggerul e obligat la un pas mai departe. Dar ambele abordări conturează ideea forţă: Biografia lui Marian Munteanu e istoria unui eşec. Consecinţă omeluctabilă a unei consecvenţe. Cel puţin, din cer, Iorga, Eminescu şi Ţuţea oferă o bilă albă.