MEDITAŢIE

Orice entitate, reală sau imaginară, concretă sau abstract, natural sau artificial, poate juca rol de declanşator al meditaţiei. Luată stricto sensu, în nici un caz în accepţiunea mai mult sau mai puţin “spiritualistă”. Iar dintre nenumăratele astfel de amorse posibile, starea de a privi o imagine fotografică e una privilegiată. Căci induce o anume autostructurare a procesului reflexive pe care-l numim meditaţie.

Motivul selectării imaginii alăturate ca trigger meditativ nu face parte din textul de faţă, care e simultan o relatare despre meditaţia cu pricina, meditaţia însăşi şi un abur transparent de meditaţie pe marginea meditaţiei concrete. Dacă nu tocmai o metameditaţie. Vă rog, stimaţi cititori, să acceptaţi ca atare pretenţiozitatea termenilor folosiţi mai sus. Sper ca, la capătul lecturii, sensul folosirii acestei pretenţiozităţi săse autodezvăluie.

A doua şi ultima precizare anterioară derulării lanţului “polimeric” de gânduri, pe care l-am numit, poate fără suficientă justificare, meditaţie se refera la imagine ca atare. În ea vedem o siluetă care priveşte un peisaj montan. Tema “meditaţiei” e, lauţi-o ca atare, detaşarea. Convenţia scenică a textului de faţă e anonimizarea cât mai completă, în nici un caz până la aneantizare, căci joacă un rol definit în construcţia ce o propunem, dar necesară atât dpdv al bunei creşteri cant şi din motive intrinseci. Dincolo de graţia şi vibraţia interioară a siluetei, amănunte pe care le putem preciza tocmai deoarece sunt cât se poate de evidente, nu vom mai comenta nimic despre acest personaj. Ba chiar vom merge mai departe cu un pas, încercând să ne înscriem rezonabil în tema detaşării, luată şi aia ca atare, propunând, pe baza referirii la un fragment dintr-un roman al lui Victor Hugo, o perspectivă cu un plan în plus faţă de imagine: În Oamenii mării, roman scris în timpul exilului într-una din insulele normande (pe care britanicii le numesc insulele Canalului) şi a cărui acţiune se petrece tocmai acolo, romanticul autor al lui Hernani descrie următorul tablou: un quaquer priveşte marea, cu valurile ei (mai mult sau mai puţin asemănătoare oceanului reliefului montan, cu toată vibraţia comună), cu spatele la uscat. În spatele său se află alt personaj, care-l priveşte pe quaquer cum priveşte marea. Iar în spatele respecitvului personaj e unul din personajele importante ale romanului, care-i priveşte pe ceilalţi. Perspectiva lui e cea mai cuprinzătoare şi e singurul complet conştient de context: Quaquerul se credea singur, … credea că sunt doi, numai sieur Clubin ştia că sunt trei, comentează naratorul. Folosind acest tablou ca model, ceea ce voi încerca să construiesc în continuare o voi face din perspectiva potenţială a unui observator imaginar, care mă priveşte pe mine, cu limitatele-mi posibilităţi de detaşare, privind silueta care priveşte oceanul montan. Nu-mi imaginez o şansă mai valorificabilă de a medita (cât de cât) detaşat despre detaşare.

Că silueta priveşte detaşat peisajul simultan seren şi vălurit al munţilor, asta se poate pune sau nu în discuţie. E nevoie de o putere de pătrundere, ca privitor temeinic obişnuit cu privitul imaginilor fotografice, pe care, neştiind alţii cum sunt, eu nu mă simt 100% în stare. Iar procentul în care sunt capabil nu intră în discuţie, căci ar spune, prin diferenţă faţă de procentul maxim, despre mine ceea ce iar nu e în discuţie. Căci nu are sens să dezvolt meditaţia despre detaşare, fie şi din perspectiva celui de-al treilea personaj, cel mai abstract, al tabloului triplei perspective, decât în măsura în care mă dezimplic deliberat. Aici găsim însăşi raţiunea introducerii în ecuaţie a celei de-a treia perspective, a privitorului optim detaşat.

Cumva acest al treilea privitor îmi scurtcircuitează eul, imposibil de curăţat complet de subiectivitatea ce-l reduce la primaritate fără săfie primitiv. E, dacă vreţi, un soi de artificiu stilistic.

Ce vede, deci, acest alter ego detaşat, în imaginea concretă, din fotografie? Păi va continua, aşa cum am avertizat ab initio, să scurteze lanţul, scurtcircuitând şi silueta graţios-vibratilă. Altfel spus va privi el însuşi direct peisajul montan din perspectiva siluetei, fără a se identifica (şi asta nu numai pentru a optimiza detaşarea) cu ea. Ea, silueta. Sugerăm, astfel, de bine, de rău, că ceea ce vom încerca să vedem privind munţii, ar fi independent de natura siluetei, aceasta păstrând libertatea de a fi băiat, fată, androgin, înger şi chiar android din familia asimoviană. Ne va crede, oare, cineva? Ei, nici întrebarea asta nu face parte din demers.

Pretindem, din poziţia îndelung pregătită regizoral, a acestui alter ego abstract, defel nemuritor şi în nici un caz rece, ci doar capabil, ipotetic, de o putere de abstractizare bazată pe autocontril şi pe simţul humorului… autoironic (sic), că există, obiectiv, un spectru larg de nuanţe ale detaşării cu care privim, totuşi simultan cu silueta, valurile munţilor. Ei şi acum nu mai avem nici un pretext rezonabil de a amâna schiţarea acestui spectru al detaşărilor posibile, oricum nu ne vom angaja pe calea sisifică a le înşirui exhaustiv.

Aerul montan la altitudinea presupusa de imagine e mai rarefiat (probabil apa fierbe aici pe la cel mult 96.84 grade Celsius), sigur e mai curat. Atmosfera de aici, detaşată (sic) de viermuiala şi inevitabila tină a şesului, induce privitorului o detaşare primară. Apoi, această întindere pare a fi în mai mare măsură nesfârşită, în ciuda relative limitări a orizontului, decât peisajul automat comparative al unor dune în felul lor la fel de nesfârşite. Doar valurile dunelor au generat expresia corabia deşertului pentru răbdătoarea şi rezistenta cămilă. Dar, cumva paradoxal, nesfârşirea munţilor e mai desăvârşită chiar decât cea a deşertului plat, sau a stepei. Iar nesfârşirea induce o detaşare simultan implicată (da!) şi impersonal. A treia nuanţă (sunt curios dacă voi găsi şapte, batăr de-un spectru solar) e că peisajul reaminteşte, prin natura sa, că trebuie să ai răbdare. Asta induce detaşarea de orice grabă, deci detaşarea de tirania cotidianului. Ce mai spune peisajul? Că nu există drum fără suişuri şi coborâşuri. Asta induce detaşarea simultană faţă de prejudecăţile opuse ale progresului neîntrerupt şi a căderilor. Toate au câte o limită şi se succed. Dar astea sunt concreteţi, la urma urmei trivial. Ce rost ar mai avea silueta delicată (na, că m-am contrazis, mi-a scăpat un al treilea epitet, nimeni nu-i perfect mai mult de-o clipă) în fotografie dacă nu ne-am identifica, sau batăr am încerca să ne identificăm, oricât de imperfect, cu modul ei de a privi? Am spus-o fără echivoc, nu numai că nu putem simţi ce simte ea privind, dar şi de-am putea, întregul tablou ne-ar aminti că astfel de indiscreţie ne e interzisă prin definiţie. Şi totuşi, silueta, în ciuda presupunerii că priveşte cu detaşare, se confruntă, poate malgré soi, cu munţii nesfârşiţi. Se măsoară pe sine. Nu credem că vrea să-i domine, e cert că nu accept a se lăsa dominată, dar preferăm a crede că-şi vede, că-şi simţigândeşte, în peisajul majestuos, o imagine a sinelui. Deloc orgolioasă (căci n-ar mai fi atunci detaşată), ci, cumva, pe cale holistică. Ne place să credem că privind drept în faţă munţii, silueta devine instantaneu conştientă (sau poate îşi aminteşte, să nu excludem gratuit posibilităţi) de natura holistică a universului. Tot ce văd în peisaj este şi în mine. Incepând cu puritatea şi sfârşind cu muzicalitatea. Dar de ce ne hazardăm a vedea, în invizibila dar implicita privire a siluetei, auzul muzicii munţilor? Doar pentru că noi înşine vedem muzică în acelaşi peisaj? Dar am stabilit că facem totală abstracţie de orice element identitar al siluetei. Nu mumai din politeţe, ci şi din obiectivitate (rală, de data asta!). Nu contează deci dacă o fi copilărit la o altitudine sau alta, contează că priveşte de la o altitudine pe care şi-a asumat-o, pe care a înglobat-o fiinţei. Săde acolo, da, detaşat si familiar. Şi atunci la ce fel de detaşare duce entimentul holistic, identificarea cu peisajul? Dar e elementar, dragii mei doctori watsoni. La detaşarea integrării într-un mediu cucerit sau nativ, nu contază, familiar. La detaşarea firească a lui sunt la mine acasă şi aici.

De ce am avut grijă să ne oprim înainte de şapte? Penru a nu risca. Pentru a fi siguri că detaşarea personală resimţită, ipotetic, de siluetă (o minsculă victorie, am pomenit-o fără un epitet), ne rămâne misterioasă. Căci, la urma urmei, atâtea artefacte speculative nu ne pot face să mai amânăm propria noastră detaşare. E cea a sentimentului cu care Poetul a scris sensibilul vers eu nu distrug corola de minuni a lumii.

Am putea glosa la nesfârşit, la nesfârşitul sugerat de ocreanul de munţi, pe marginea acestei expressive fotografii. Am putea chiar, fără falsă modestie, încerca turul de forţă de a nu ne dilua meditaţia. Dar vrem să vă oferim posibilitatea unei concluzii nu foarte evidente: a medita detaşat despre fotografia asta, presupunând că în ea e vorba de detaşare, ca şi a decide net când să pui punct, sunt în egală măsură un act de curaj. O… detaşare de partea noastră inerent, natural şi deloc condamnabil, frustă. Departe, foarte departe de rezonaţa poemului declanşat de altă fotografie, oe acelaşi blog personal. Deci cu atât mai dificil, ca exerciţiu. Căci numai un exerciţiu dificil dă autenticitate unui gest, la urma urmei, de reverenţă.

viagra