REVOLUŢIA GAROAFELOR

Azi, 25 aprilie 2012 se împlinesc 38 de ani de la începutul a ceea ce s-a numit (şi, vorba Divertis, aşa i-a rămas numele), revoluţia garoafelor. Adică procesul politico-militar care a făcut, total diferit de modul impecabil în care vecina iberică a traversat aceeaşi tranziţie, primul pas spre actuala democraţie marca UE: înlăturarea regimului post Salazar, reprezentat la acea vreme de preşedintele Américo Tomas şi premierul Marcelo Caetano, printr-un putsch militar. Păi nu aşa încep multe “revoluţii”? Primul eveniment care dă identitate de revoluţie încercării, de facto, a Imperiului roşu, de a înconjura geostrategic Europa occidentală, fu doborârea imediată de la putere a generalului Spinola, autorul putschului militar, diagnosticat de Moskova ca prea naţionalist şi prea puţin dispus să fie marioneta ei. Prin instalarea la capătul apusean al Europei a unui regim marionetă, care să joace rolul declanşator al principiului dominoului (cele mai puternice partide comuniste din zonă, cel francez şi cel italian n-ar fi putut ajunge niciodată la putere pe cale constituţională, plus riscul că, dacă prin absurd ar fi reuşit, nu era deloc sigură conservarea obedienţei lor faţă de Moskova, cu sacii în căruţe), Moskova şi-a jucat cartea principală. Lovitura pusă la cale de KGB (o primă revanşă după singura reuşită mondială de după război, înlăturarea tot prin putsch militar a regimului comunistoid – socialist cu numele – din Chile, cu un an în urmă) fusese calculată cu dublu efect şi cu cel puţin o victorie geostrategică majoră certă, căderea unei bune jumătăţi sudice de continent african sub influenţă comunistă sino-rusă: dacă preluarea puterii de către comunişti la Lisboa nu reuşea, orice guvern postsalazarist ar fi dezinstalat imediat controlul colonial pe cele două ţărmuri ale Africii, ceea ce s-a şi întâmplat, câteva luni mai târziu. KGB a desfăşurat o activitate prodigioasă, dar ceea ce, poate, n-au luat în calcul a fost nu atât slăbiciunea intrinsecă a comuniştilor portughezi, de alt calibru decât cei franco-italieni, cât trezirea, în ultimul moment, a lucidităţii politice a forţelor naţionale, dispersate la momentul putschului militar. Probabil nu fără un probabil ajutor “dezinteresat” din partea CIA. Europa trăia sub zodia bipolarităţii războiului rece. Cu tot dezavantajul tactic al CIA, care, sub presiunea sentimentelor populare, mereu instabile dar lesne de manipulat în sensul anti-american, e de presupus că va fi acţionat prin stringers. Acei agenţi acoperiţi, care, atunci când lucrurile o luau razna, erau sacrificaţi. Dar care, luaţi om cu om, aveau, fiecare în parte, puternice motivaţii personale. La urma urmei amănunt secundar. Legenda spune că cel puţin un astfel de stringer ar fi identificat la timp debarcarea de armament imperial, cu seriile şterse, destinat comuniştilor şi ar fi făcut în aşa fel încât pontul să fie livrat instabilului guvern “revoluţionar” de aripa naţionalistă, prin definiţie anticomunistă. Cum acţiunea KGB era ilegală, armele n-au ajuns niciodată la destinatari, iar riscul unei a doua lovituri de stat civile a fost anihilat. Nu am găsit nici un fel de surse care să confirme oficial legenda, nici n-ar fi avut cum, doar astfel de lucruri fac parte din zona umbrită, iar afară e vopsit gardul. Dar, cunoscând (nu mă întrebaţi cum, n-am să răspund) stilul KGB, legenda are plauzibilitatea logicii tactice. Cititorul are libertatea totală s-o ia cum vrea.

Dar Angola şi Mozambicul au căzut în câteva luni sub regimuri marionetă, dirijate din biserica baptistă din piaţa Dzerzhinsky. Colţ cu strada Lubianka. Consecinţele geostrategice erau previzibile. 6 ani mai târziu, în ultimul an al dezastruoasei administraţii Carter, Rhodesia de Nord devine Zimbabwe, după ce independeţa unilaterală, numită apartheid, îşi ridicase întreaga lume în cap. Prin… alegeri libere. Reverendul anticommunist Abel Muzorewa nereuşind să adune mai mult de 3% din voturi. O singură măruntă consolare. Fosta colonie britanică e sediul unui război secular între două etnii care se duşmănesc fratern: Mashona şi N’tebele. Liderul primeia, Joshua N’komo, patronat de Moskova, pierdu alegerile în favoarea actualei mumii politice Robert Mugabe, dirijat de la Beijing. Astfel fu încercuită Africa de Sud de un front continuu de la Atlantic la Oceanul Indian: Angola, Botswana, Moçambique, Zambia (fosta Rhodesie de Sud) şi Zimbabwe. Angola, înţesată de soldaţi cubanezi, exportaţi prompt de fratele Fidel, controla oarecum şi complicatele mişcări interne din Namibia vecină, fostă colonie germană. Dar, dacă Zimbabwe e de ani buni într-un faliment economic faţă de care Cuba şi Korea de Nord sunt paradisuri, tot în Angola apăru şi prima mişcare de rezistenţă, condusă de Jonas Sawimbi. Nu-i de mirare, deci, că Africa de Sud, unde textura vechilor boeri (citeşte buri), fermieri colonişti olandezi, care făcuseră faţă în ultimii ani ai reginei Victoria asaltului armatei imperiale britanice, e mai rezistentă, e încă departe de faliment, dar se erodează pe zi ce trece. Acum, la 38 de ani după detonarea gadgetăriei KGB ce declanşase înlocuirea regimurilor coloniale occidntale cu regimul colonial al imperiului roşu, încă nici nu ştiu ce culoare de tricou să-mi pun la aniversarea asta.

Totuşi două amănunte îmi par semnificative. Nu puteam însăila acest remember fără o minimală reîmprospătare a memoriei, iar toată lumea nu mai reurge azi decât la rudele apropiate: Unchiul Gogulee şi auntie Wiki. Ei, bine, articolul din enciclopedia liberă (liberă de certitudine) pare scris de un politruc corigent la Academia Ştefan Gheorghiu. Dar al doilea amănunt e şi mai tare. Intelectualitatea occidentală, încremenită majoritar în proiectul lozincilor goale de sens, care a înlocuit un sistem imunologic mental cu un set de reflexe mentale lozincarde şi salivează la cuvinte cheie precum democraţie, va aplauda aniversarea revoluţiei care a înlăturat, nu-i aşa, o diktatură. Asta afară de edecuri bolşevice de tipul patogenilor de spital, metaforă pentru formele de microbe rezistenţi, care vor denunţa micul meu remember ca propagandă. Nu vă miraţi, am întâlnit mai multe cazuri pe facebook, doamne apără şi păzeşte. Dar să nu uit că, pe lângă maniera presei de partid a anilor 80, informaţiile Wikipedia despre revoluţia garoafelor cuprind şi o eroare grosolană: regimul postsalazarist n-a fost ultimul regim totalitar din Europa Occidentală. Căci El Caudillo, din ţara iberică soră, a mai trăit până anul următor. Mai mult, generalul Franco a văzut departe. L-a crescut şi educat pe atunci tânărul Juan Carlos de Borbon pentru meseria de rege. Cum şi-a convins ţara, condusă cu mână de fier 36 de ani, să-i accepte moştenirea, adică restaurarea monarhiei? De unde să ştiu eu? Cert e un lucru. Mărunţelul Pingelică n-a condus decât 24 de ani, dar a reuşit, el ştie cum, fie-i sufletul negru odihnit, să transfere spre sine toată ura populaţiei faţă de un sistem impus de din afară, străin bietului nostru neam. Ba chiar a patronat aşa de eficient matriţa de mancurtizat, că o bună parte din populaţie chiar habar n-are de comunism şi nu l-a urît decât pe ‘mnealui şi asta doar pentru motive triviale: foame, frig… adică animalice. Păi dacă spaniolii (mereu cu excepţia aberantului şovinism catalan, maladia demenţei euskadi n-o mai punem la socoteală) l-ar fi urît pe rotofeiul dictator cu economie la mustaţă cum l-au urît românii pe alde Pingelică ar fi acceptat ei sistemul lăsat moştenire de acesta? Sistem care a asigurat alţi 37 de ani, până azi, stabilitatea politică şi nu se văd semne, cu toată criza, de destructurare a acestei stabilităţi constituţionale, chiar după inerenta viitoare moarte a actualului rege. Acel Juan Carlos de Borbon.

Chiar mă distrează reacţia probabilă a cititorilor pentru care numele Franco declanşează reflexe mentale condiţionate similare cu cele declanşate de alte cuvinte cheie, nu le mai amintesc. Hitler e unul dintre ele. Ei, aici ironia imanentă mai găseşte un locşor să se manifeste: Cu privire la Francisco Paulino Hemenegildo Teodulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo, alt autor, probabil deloc politruc caduc, spune fără echivoc, cu subiect şi predicat, că, după ce şi-a asigurat victoria în războiul civil împotriva regimului bolşevic autointitulat republican cu ajutorul lui Hitler şi Mussolini, nu numai că a refuzat curtea dementului lider nazi de a intra în război de partea lui, ci a reuşit să păstreze o neutralitate care n-a folosit decât aliaţilor. Ba a mai salvat şi o grămadă de evrei. Păi asta-i recunoştinţă? În fine, nici autorul ăsta nu le putea avea pe toate, i-a derutat pe suporterii miopi ai democraţiei cu evreii salvaţi, dar n-a amintit un amănunt mult mai ponderal în balanţa războiului. Mii de francezi, nu toţi soldaţi învinşi, au ajuns în organizaţia lui De Gaulle (Franţa Liberă, după apelul radio din 18 iunie ’40, Franţa Combatantă din 42, dar sub egida aceleiaşi cruci de Lorena), folosind filiera spaniolă. Cu binecuvântarea tacită a serviciilor spaniole. Ba chiar nu puţini piloţi aliaţi, doborâţi desupra Franţei ocupate de Wehrmacht şi supravegheate de Gestapo în cârdăşie cu poliţia colaboraţinoistă de la Vichy, au ajuns în Anglia folosind aceeaşi filieră. Cum explică logic aceşti adoratori ai corectitudinii politice (numită fără echivoc de Patapievici comunism american) paradoxul: contribuţia netă a liderului unui regim totalitar, ajutat să ajungă la putere de alţi doi lideri totalitari, la războiul în care aceştia erau angajaţi, măsurabil de partea adversă, a aliaţilor, adică a democraţiilror occidentale? Ei, bine, eu, care pot explica logic şi anume foarte simplu, le stau la dispoziţie. De aceea folosesc blogul, o instituţie deschisă polemicii. Iar explicaţia mea e foarte simplă. Ea poate fi sugerată doar citând un celebru schimb de replici între doi demnitari, cu câteva zeci de ani înainte de războiul în care Franco a avut, discret dar manifest, această atitudine. Ambasadorul ţarului tuturor Rusiilor l-a acuzat pe celebrul om politic român P. P. Carp că ar fi filogerman. Replica a fost anihilantă, elegantă şi plină de humor: Exceleţa sa se înşeală. Nu sunt filogerman, sunt rusofob.

Franco a declanşat rebeliunea militară (mereu militară) a aripii naţionaliste, anticomuniste, a armatei, care a premers războiul civil, din luciditate politică şi responsabilitate. Cunoscând ce ar fi însemnat un regim comunistoid, care ar fi ajuns, dacă, poate, nu era deja, ab initio, obedient lui Stalin. Ce se deduce acum, la ¾ veac, că nu ignora Franco? Un alt fapt logic. Că Stalin a trimis “voluntari” să ranforseze forţa “republicană” era elementar. Că cele două regimuri care încheiaseră pactul antikominern (denumire autentică, despre care se bate toba mai cu surdină) aveau să trimită contraajutoare, era la fel de elementar. Dar pe cine? E de ajuns să nu uităm că seria de decapitări ale liderilor comunişti abia instalaţi la putere cu japca în jumătate din Europa luptaseră cu toţii în Spania (cazul Arthur London, interpretat pe ecran de Yves Montand e emblematic). Şi asta când? În ultimii 2 ani de viaţă a lui Stalin. Exemplul omolog? Căpitanul  le-a organizat lui Moţa şi Marin funeralii naţionale cu mare pompă, numindu-i lacrimogen eroi. Dar cine erau Moţa şi Marin? Din nou elementar, dragii mei doctori Watsoni: concurenţi periculoşi ai lui Zelea Codreanu însuşi la conducerea gărzii de fier. Vechea poveste. Al drakkului de simetrică. Aşa Spania războiului civil a fost, păstrând toate proporţiile, un soi de Vietnam înainte de Vietnam. Un poligon de încercare între doi rivali, temporar aliaţi, pentru a aburi miopul, mereu miopul occident. În ipostaza lui Franco n-aţi fi închis ochii la traversarea Pirineilor şi a întregii mesete, până-n Gibraltar, de mii de francezi şi cel puţin zeci, dacă nu sute, de piloţi aliaţi?

Dar să nu uităm de unde plecasem. Ani buni, sub premieri socialişti (emblematic Mario Soares, totuşi refractar cântecelor de sirenă în ritm de kazaciok), fiecare familie franceză cât de cât onorabilă avea o servitoare portugheză al cărui soţ era angajat ca om la toate. Spaniolii vecini, mai mândri dar aproape la fel de sărăntoci, s-au mulţumit cu valul turistic şi cu Santiago Bernabeu. KGB a rămas activ în zonă. Vârful de activitate fu în 1982. Când Spania era pe punctual de a fi primită în NATO. Atunci lansară cea mai îndrăzneaţă operaţie. Cu un membru al guvernului deja recrutat, un vast montaj, început cu o falsă defecţiune a unui grad înalt, fu pe punctul să răstoarne guvernul, compromiţând aderarea. Altă legendă, luată sub acelaşi beneficiu de inventar, dar la fel de plauzibilă (metoda ce mai eficace de infilrare au fost agenţii dubli, falşi defectori) pretinde că operaţia ar fi eşuat. A fost sau n-a fost? Cine ştie? Oricum Spania a intrat în NATO. Penibilul accident de la Palomares (reflectat în alt film, The day the fish come out) fu uitat.

Ei, ne-am luat cu vorba. Şi vorba-i vorbă, ciorba-i ciorbă. Să însemne asta că-mi voi aminti să fabric un remember mai mult sau mai puţin similar pe 20 noiembrie, la comemorarea morţii lui Franco? Doamne feri, eu habar n-am ce fac mâine. Să ajungem până atunci şi-om vedea. Până atunci, cui îi place, n-are decât să-şi pună o garoafă la butonieră.