ALGEBRĂ ELECTORALĂ

Urmăresc, nu chiar cu toate instrumentele de bord totuşi, primăvara asta, un fenomen simultan tipic şi inedit. Tipic în măsura în care la orice alegeri ce presupun o masă electorală mare, apare, de regulă, o pletoră de candidaţi aflători în treabă. Ce numesc aici masă electorală mare? Evident, numai două funcţii puse în joc o presupun: cea de preşedinte al ţării şi cea de primar al Bucureştilor. Numărul candidaţilor aflători în treabă e, dacă nu chiar proporţional, cel puţin corelabil cu volumul corpului electoral. Adică mai mare la prezidenţiale. Mai mulţi şi cu mai mult pitoresc. Dar nu lipsesc nici la desemnarea electorală a primarului unei bune zecimi din populaţia ţării. Şi cum localele vin acuşica, iar până la prezidenţiale mai e, acum de un astfel de fenomen la locale ne ocupăm, încercând a defini diferenţa specifică, odată ce genul proxim fu enunţat ab initio. Înţelegem operaţia de definire ca incluzând descifrarea ipotetică a semnificaţiei cazului care ne e hic et nunc subiect.

Nu voi da nume, dar subiectul va fi lense recognoscibil. Elipsa onomastică are, însă, scop dublu. Adică unul suplimentar faţă de regula jocului. Pe care regulă n-o mai comentăm, presupunând-o cunoscută, în motivări şi consecinţe. Anume, încercăm a sugera că efectul pe care ne propunem a-l contura e, mai mult sau mai puţin, independent de identitatea respectivului candidat.

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost neobişnuita atracţie pe care această (auto?)promovare a exercitat-o asupra intelectualităţii. Mai exact asupra unui anume segment din intelectualitate. Nu avem la îndemână măsurători sociometrice (nejustificate în faza actuală). Nici măcar de nevoia ce-o resimţim de a analiza fenomenul şi posibilele (chiar probabile credem, dar nu anticipăm) sale dedesupturi. Ne rămâne să facem ipoteze plauzibile, bazate pe experienţă şi pe o sumă de câteva exemple punctuale: segmentul de intelectualitate atras de această intenţie (deocamdată) de candidatură e definit de consistenţă, în sensul că nu prea cuprinde intelectuali de carton, cu sau fără rubrică, de un centru de greutate aflat undeva în jurul graniţei fluide dintre prima şi a doua tinereţe, cu o extindere naturală, caracteristică unei distribuţii fireşti (nu contează de-o fi Poisson ori gaussiene) şi, mai ales, acesta fiind pentru noi aspectul cel mai surpinzător, oameni de cultură, oameni de literatură, nu puţini cu formaţie “tehnică”. Folosim cuvântul în accepţiunea şi din perspectiva umaniştilor. De fapt, ceea ce mi-a atras atenţia a fost prezenţa, în primele rânduri, a unor matematicieni ca formaţie intelectuală, cu un palmares literar-cultural bogat, relevant şi reprezentativ.

Am urmărit mai multe linii de proliferare a susţinerii respectivei intenţii de a candida, repet, nu ca principală ţintă observaţională. M-a frapat corelarea surprinzatoarei viteze de aglutinare a unui nucleu de susţinători cu nivelul cultural al acestora. Atunci când frontul de undă mă atinsese, replicasem că un exmedaliat olimpic la matematică, de nivel internaţional, una că dacă intră în politică mărturiseşte implicit că e epuizat ca matematician, a doua că nu e necesarmente un administrator şi un atrăgător de fonduri eficient, ca să nu mai vorbim de experienţa intortocheatelor negocieri politice cu un consiliu municipal de regulă ostil. Că fără susţinere politică oricum nici Machiavelli n-ar prea avea şanse (candidatura ca independent, cu 4 ani în urmă, a actualului primar general e altă mâncare de peşte). Dar mai ales că, atribuindu-i maximum de beneficiu al îndoielii, ceea ce e echivalent cu a-i presupune o maximă bună credinţă, oricum cea mai mare parte a numărului nesemnificativ de voturi probabile ar scădea scorul singurului candidat adversar al combinaţiei politice controlată de actualul preşedinte. Ergo, a-l susţine pe respectivul tânăr înseamnă a-i da un inconştient ajutor tocmai celui de care aceşti intelectuali s-au săturat deja. Pe scurt, că elanul lor e un mod abil amorsat de a-i face să-şi dea cu stângu-n dreptul. Am receptat, din partea unor voci pe care le respect până foarte departe, replici de genul: da, dar… Bun, mi-a fost de ajuns să mă retrag din conversaţii, să menţin un mai puţin contraproductiv low profile. Când subiectul campaniei de susţinere a atins un anume e-grup, pe care eu, încercând a evita căderea în banal a vieţii de forum, adopt în gereal o poziţie hibridă, de Cănuţă-om-sucit, metisat cu Gică-contra. Nu m-am mirat defel să văd că atitudinea faţă de campania cu pricina, departe de a opta între contraargumentele zic eu raţionale, dezvoltate ca atare de mine, înainte de a mă retrage strategic, aşteptând în linişte şi fără panică să-mi dea realitatea dreptate, pe de o parte şi entuziasmul factorilor de campanie pe de alta, fu determinată de motivaţii bazate pe ceea ce, fără a dori câtuşi de puţin să-i ofensez pe respectivii convivi, eu numesc reflexe condiţionate revolute. Iau un exemplu, mai mult sau mai puţin la întâmplare. Un distins interlocutor, altfel brilliant ca minte şi plin de cel mai rafinat humor, a decis să nu marşeze solicitării de a se înscrie în logica piramidală a bulgărelui de zăpadă exclusiv pe intrpretarea ca homofobă (ce drakku mai e şi aia?) a unei anodine şi neutre fraze a cadindatului la candidatură. Pescuită dintr-un articol semnat de împricinat. Aceştia din urmă le-am spus-o pe şleau: domnilor, onorabili (con)cetăţeni, fraţilor, dimensiunea electorală a politicii e un fel de algbră. Dar mai grea. Cine a uitat nu binomul lui Newton, ci banala formulă a plus be la pătrat, poa’ să ştie pe de rost Uppanişadele şi poemul lui Ghilgameş, tot va da cu oiştea-n gard. Fără alt rezultat că va face pe teren servicii tocmai taberei pe care afirmă că o detestă. Şiu eu, poate doar delicata artă dezvoltată de Sun Ţu să fie de folos, dar şi aia coroborată cu şcoala străzii.

Bine-bine, deşteptovici, mi se va replica, dar cine e capabil să imagineze aşa o manigansare? Simplu. Ştiu un personaj de la curtea prezidenţială, sociolog ca formaţie, creierul pe care îl simt în spatele mişcărilor aparent imprevizibile ale liderului maximo. Aparent singurul creier, singurul om de concepţie, de strategie. Care poate funcţiona şi fără organizatori eficienţi, iar nu dau nume, se ştiu, nu şi aceştia fără o concepţie. Dar mai ales chiar dacă mă înşel, ceea ce contează e că nu poţi analiza un fenomen fără a porni de la clasica şi antica întrebare a strămoşilor noştri saxofoni: cui prodest? Cui foloseşte această măruntă mişcare? Păi e limpede, am mai spus-o, exclusiv taberei prezidenţiale. Şi atunci chiar nu contează nici dacă şi nici cine o fi conceput manevra.

Dar ce contează? Contează uimirea mea. Cum se face că un număr aşa de mare de intelectuali autentici, de bună condiţie, controlând un univers propriu complex, bogat, amplu şi echilbrat, oameni cu uzul raţiunii, dovedesc inapetenţă în masă (în masă la nivelul lor) pentru ceea ce am numit metaforic algebră electorală. Fără a avea cum să fac o măsurătoare sociometrică, fie şi la nivel de grup focus virtual, am ales câteva repere, oameni pe care-i cunosc binişor şi m-am supus unui test comparativ. 4 din 5 îmi sunt superiori în plan intelectual. La nivelul celor cunoscuţi a fi fost atinşi şi antrenaţi de valul recrutant, tind a mă autoaprecia ca fiind puţin sub media lor. Ca nivel cultural. Ca nivel de inteligenţă aş sta, poate, un pic mai bine, dar nu cred să depăşesc media acestora. Iar singurul criteriu de selecţie din miile de susţinătorii deja convinşi ai respective candidaturi fiind unul aleator, faptul de a mă cunoaşte şi a fi cunoscuţi de mine, dă, în lipsa criteriilor profesioniste de reprezentativitate, imposibil de aplicat practic, o anume relevanţă grupului analizat. Atunci ce poate explica discrepanţa manifestă dintre imagini şi atitudini? N-am găsit nici un motiv îndeajuns de puternic. Poate instinctul? Să fie mai dezvoltat la mine decât la un număr destul de semnificativ de oameni în medie mai culţi ca mine şi în nici un caz mai puţin inteligenţi? Instinctul ca formă de simţ al realităţii? Căci nu uit un fapt: chiar în nenorocita primăvară a lui ’90, pregătind alegerile din duminica orbului, când toată lumea era adânc impregnată de un spirit totalitar, direct sau invers, fie că vota cu majoritatea, fie cu neînsemnata opoziţie. Abia peste câţiva ani, reflectând la rece asupra momelilor din care muşcasem eu însumi, cu frenezie isteroidă, am înţeles lecţia şi am început a mă autoeduca, învăţând din mers o disciplină pentru care nu eram defel pregătit. Doar instinctul mă făcea să aleg pe cine să ascult. Pe unicul criteriu al raţiunii, al coerenţei. Am evoluat enorm în ultimii 20 de ani, dar abia conştientizarea acestui progres mental îmi permite să constat că fac parte dintr-o minoritate. Chiar prieteni apropiaţi nu pot depăşi primitivismul emoţional în determinarea unei atitudini politice. Şi atunci, doamne, de ce m-oi mira? Oare asta e natura umană? Miopia politică să fie un datum al majorităţii segmentului cultivat al populaţiei? Căci de majoritatea acesteia n-avem ce discuta.

Dar de ce mă interesează aşa de mult această aparent surprinzătoare mipie politică a unor oameni cu totul respectabili? Ce se ascunde aici? Ştiu! Levantul a fost dintotdeauna primitiv. Iar partea levantină, sau cu o componentă levantină a Europei a suferit, indiferent de limbă, de un rezistent complex voievodal. În acelaşi timp, însă, pe o insulă pandant al Japoniei faţă de masa eurasiatică s-a dezvoltat o civilizaţie originală, singulară chiar, unde zidarul citea ziarul pe schelă şi conversa politică cu lordul, cum observă cu fineţe un mare francez, într-o istorie a Angliei. Şi? Păi era vorba de România. Iar românii şed călare pe o graniţă civilizaţională în sensul hulitului Huntington. Au şi ei, iar Caragiale o demonstrează genial, spiritul de moft. Ce legătură e între grupul de susţinători ai candidaturii la primăria generală a fostului olimpic la matematică şi zidarii din istoria Angliei? Păi aici e clanciul. Mirarea mea, multă vreme autentică, îmi ascundea mie însumi adevărata ei semnificaţie: intuirea, printr-un salt mental, că, vai, dacă noi n-am fost decât cu rarissime (dar cruciale!) excepţii mai breji, occidentalii sunt cei care au retrogradat. Nivelarea s-a produs în jos.

N-avem decât să sperăm că în ziua când fiica mea cea mare va împlini o vârstă a începutului de maturitate, în preziua aniversării a 26 ani (26 = 2 x 13!) de la ireala noapte de la Sevilla, alegătorii dintre Mânecă şi Mediterană, fraţii noştri de geantă latină (geantă latrină, spunea sec un fost companion de tur European) se vor trezi din somn şi vor contrazice sumbra mea intuiţie. O bună premisă pentru ca 5 săptămâni mai târziu, de propria mea zi, bucureşteanul mediu să mă contrazică şi el. Dum spiro, spero!