PELERINAJ ÎN ŢARA SFÂNTĂ

Preotului Silviu Hodiş

 

Am ţinut până acum să dau titluri personale, cu o anume originalitate, dar sugestive, capitolelor care reprezentau jurnale de călătorie. E pentru prima dată când acest capitol, care poate şi prin acest aspect e ultimul, nu poate avea alt titlu decât cel de mai sus. Căci ce altceva a fost turul israelian? O selecţie riguroasă a locurilor legate de cultul unui procent semnificativ din populatia globului, de-a lungul epocii bimilenare a peştilor. Peştele fiind la începuturi, semnul de recunoaştere a sectei creştine aflată în ilegalitate, atât în ţara de origine, pe care o vizităm, cât şi în imperiul circummediteran, centrul de greutate al lumii antice, timp de aproape 3 secole.

 

Îmi doream să ajung să văd Israelul de câţiva ani, de dinainte de călătoriile povestite în acest volum. Înregistram fără efort similitudinea dorinţei la Felicia, compania firească, dar mai ales indispensabilă atât din punct de vedere al împărtăşirii bunelor şi relelor unor călătorii, cât şi al dependenţei oricărui astfel de proiect de resursele ei. Curiozitatea i-a fost acei ani inhibată de o teamă nu lipsită de motive, deşi destui prieteni şi cunoscuţi, mezina Laruca, prinre ei, relatau implicara dispozitivelor militare în asigurarea securităţii autocarelor prin Egipt. Ceea ce în Israel nu era cazul. Nu datorită unui risc mai scăzut, ba dimpotrivă, ci datorită unui sistem de securitate mai riguros organizat şi mai eficent. Poate până la urmă a fost mai bine, experienţa acestei cea mai recentă călătorie dovedind că Israelul e ţara cu cea mai accentuată personalitate din toate cele vizitata în şapte ani, cine ştie cum am fi gustat şi mai ales cât am fi gustat din raiul insulelor Canare dacă le-ar fi venit rândul după Israel.

 

Spuneam în finalul primului volum^*: Fiţi, aşadar, bineveniţi, alături de mine şi ai mei, văzuţi şi nevăzuţi, în rememorarea acestui ciclu de călătorii, care ambiţionează a fi, simultan, imaginare. Vă veţi întreba de ce consider, sau de ce simt că ciclul s-a închis. Habar n-am. Fiecare etapă a fost consumată, cel puţin de mine, care am suflet de conthabil, ca şi cum ar fi ultima. Încât bucuria etapei următoare să fie maximă, deci maxim valorificabilă. Ceea ce, însă, acum, mi-e limpede, e că, dacă la anul vom mai călători oareunde, vom intra în alt ciclu, dintr-o structură mai amplă. Acesta a închis un număr de cercuri. E rotund, ca un mecanism de ceasornic, sau, metaforă riscantă, ca o proză scurtă. Volumul a apărut în 2008, vorbele fusseră spuse în 2006, la întoarcerea din circuitul european. Sentimentul de final de ciclu era autentic, sesizabil, conturat ca o linie subţire, de desen în peniţă, chiar fără alt argument decât simţurile. Sau instinctul. De data asta, personalitatea ţării, coroborată cu condiţiile personale, au trasat o linie mai groasă. Acum, la 4 luni după călătorie^**), simt că dacă voi mai avea şansa alteia, nu voi mai aduna jurnalele, pe care voi continua să le ţin, în alt volum. Est modus in rebus. Pelerinaj sau hagialîc, capabil sau nu să absorb atmosfera mediului local, orice ieşire ulterioară în spaţiul public, pe canalul tiparului, ar fi suficient de caraghioasă pentru a anula dintr-un condei tot ce am adunat ca hibrid între povestaş şi reporter cu tentă de serviciu de PR, s-ar autoanula prin depăşirea măsurii. Aşadar, la dum. Pe Caragiale am, însă, voie să-l citez: înainte, jidove rătăcitor.

 

23 noiembrie 2009: Veterani, de acum, ai călătoriilor continentale cu avionul, cea de acum e medie ca timp. Inedit e doar check-in-ul. În aeroportul Henry Coandă e instalat un culoar special unde domnesc funcţinarii de securitate aeriană israelieni. Dar totul decurge mult mai fluent decât ne avertizase ghidul. Care ghid, pare mai versat decât toti cei de până acum. Motivul e simplu: e directorul agenţiei organizatoare. Cea cu care mergeam, de regulă, n-a mai făcut excursii în Israel de 2 ani. Aveam să aflăm că legăturile domnului director cu acest obiectiv sunt multiple şi la mai mult de un singur nivel. Figura de lup de mare fără barbă, sub universala şapcă de basebal (pe care o port şi eu, dar sub alt model, din bogata mea colecţie de gen) şi tonul familiar îl fac simpatic instantaneu. De altfel va fi o prezenţă discretă, făcându-şi treaba eficient şi pe tăcute, şi scoţându-l în faţă pe pitorescul ghid local. Dar decrierea căruia va urma firesc după aterizarea pe Ben Gurion. Aeroport comparabil până acum numai cu Heathrow, ca mărime, daca nu cumva e mai mare. Prima impresie e de furnicar aleatoriu, dar sub care se simte ceva ce, fără a-i ofensa pe băştinaşi, aduce cu deutsche ordnung. Ceva mai riguroasă. Element identitar e un bust al celebrului prim premier al Israelului, în bronz, pe lângă care n-ai cum să nu treci, la intrare sau la ieşire, dar timp de fotografiat nu-i. Şi nu va fi nici la plecare. Personajul e prins într-una din cele mai definitorii expresii somatice. Mă gândesc, tropăind dupa ghid, către autocar, că modelul ar putea fi preluat şi alte aeroporturi. Primul la care mă duce gândul ar fi Roissy – Charles de Gaulle, nici Henri Coandă n-ar fi de colo, păstrând proporţiile. Dar tot eu îmi zic că n-aş putea găsi nume mai potrivite pentru cele două aeroporturi ce deservesc eterna Romă, decât sonorele italienizant-autentice Ciampino şi Fiumicino.

 

În fine, ne ocupăm locurile fixe în autocar, după listă, care e ordonată cronologic. Am fost primii 3 înscrişi. Ca de obicei, Felicia cu Ramiro. Tradiţia unei partenere de fotoliu ca în turul european e consumată pe următorii 20 de ani, din care nici îngerul meu păzitor n-ar şti acum cu precizie câţi voi prinde. Aşa că voi şedea alături de o tinerică ce se va dovedi inginer de instalaţii, posesoare de firmă cu obiect specific, pe deasupra braşoveancă. Har domnului că nu-i pelerin de meserie, nimic bigot. Se va remarca târguindu-se cu arăbimea care roieşte în jurul tuturor autocarelor, o face cu humor şi cu rentabilitate, în avantajul grupului, căci majoritatea n-ar fi obţinut la fleacurile cu care suntem asaltaţi preţurile scoase de vecina mea. Tipic pentru cineva din economia reală, îşi ia imediat rolul de serviciu de informaţii. De la ea aflu într-o dimineaţă de crahul Dubaiului, stătuse juma’ de noapte pe net. Comentăm cu egal frison evenimentul. Un exportator de ţevărie pentru care Israelul e o parte însemnată a pieţii, activ, pricepe economie globală mai iute ca un absolvent de ASE. Iar pe mine mă obligă experienţa de viaţă. La urma urmei n-am tras cel mai rău loz.

 

În fine, de-a lungul primului drum, de la aeroportul Ben Gurion până la hotelul din Betlehem, unde vom fi cazaţi două zile, e destul timp pentru a descrie personajul insolit si chiar pitoresc al ghidului local. Româneasca lui e cu accent, cu licenţe, cu interjecţii personale, mai ales un Eeee la începutul frazelor, dar fluentă, deci face meseria de ghid pentru turiştii români nu de azi, de ieri. Prietenia cu directorul agenţiei bucureştene, care îşi rezervase poziţia de ghid al grupului, iarăsi dovedeşte o relaţie cultivată în timp. Pentru a completa schiţa de tablou relaţional care se conturează, el vorbeşte, fiesc, la telefon, în ivrit, cu patronul său, deci e angajat, nu contractual, stringer adică, în timp ce directorul nostru vorbeste direct în româneşte cu acelaşi patron. Numele căruia e Andrei. Deci tot imigrant din România. Se simt multe fire care depăşesc simpla necesitate de colaborare între agenţii turistice corespondente. Numele directorului îl ţin minte, al ghidului l-am uitat, dar acest jurnal e rezervat, chiar proiectat, pentru lectura publică ulterioară, deci regulile anonimităţii trebuie respectate. Voi opera cu nume convenţioale. Directorul va fi numit domnul Sandu, iar ghidului i-am rezervat prenumele de Sawel. Mereu activ, îşi face intrarea în autocar distribund, din partea agenţiei gazdă, pliante cu hărţi turistice ale Israelului şi şepcuţe de baseball, care, pe lângă numele agenţiei, pe care nu-l voi notifica, mai scrie Jerusalem şi pe colţul cozorocului e brodată, cu acelaşi galben, o menorah. Cum şapca e roşie iar marginea bleumarin, totul da o impresie de tricolor românesc, ceea ce pare, pentru nasul meu exersat în decelarea humorului, un plus dincolo de nevoile strict comerciale. Şapca pare a-mi aminti că triumviratul care ne are în grijă sunt români de-ai noştri. Pe seară impresia se va accentua. Vom vedea cum. Totul, evident, în logica comercială.

 

Aşadar domnul Sawel. Plecat de zeci de ani din România, a avut timp să facă în Israel două meserii pe care nici unul din ghizii întâlniţi până acum nu le-au mai făcut. Dar nu numai ghizii, nici unul din prietenii şi cunoscuţii plecaţi, de-a lungul vieţii mele, din România în Israel: mai întâi în Ţahal, armata israeliană pentru cine nu ştie, de unde a ieşit cu gradul de colonel, ceea ce aici înseamnă performanţă şi competenţă în mult mai mare măsură decât doar vechime, ca la noi, apoi a predat… istoria. Da. Nu ştiu dacă domnul Demircan, ghidul local turc de la Efes (nume la fel de convenţional, în realitate purta numele unui fost premier turc, din urmă cu zeci de ani) avea studii de istorie, dar făcuse faţă cu brio întrebărior mele nesuferite de baraj, spre deosebire de ghidesa ghiduşă din circuitul hispano-portughez, cu care am încheiat o remiză de luptă pe tărâmul hobbyului meu istoric, dar pe Sawel (am trecut la adresarea familiară, ceea ce-i deja semnificativ) nu l-am prins cu absolut nimic. Şoltic, mi-a şi completat cu nonşalanţă şi… humor tipic evreiesc majoritatea intervenţiilor. Să rămână deasura în ochii majorităţii mai mult sau mai puţin bigote, de vârsta a treia şi chiar în ochii celor şapte tineri, care totuşi ştiau bine că nu porniseră împotriva Tebei. Exemple, la momentele cronologice potrivite.

 

Gândurile de mai sus sunt menite saltului peste timpul drumului de la aeroport, situat la oarece distanţă faţă de Tel Aviv, deci mai aproape de Yerushalayim, către primul „obiectiv” din program: Ein Karem, scris în unele surse Ain Karem, ceea ce ar însemna izvorul viei, loc necitat ca atare în Biblie, după nume, numit sat în ghidurile pe care le vom cumpăra, dar practic suburbie colinară a Yerushalayimului, cum ne atrage domnul Sawel atenţia. După tradiţia creştină, aici s-ar fi născut şi ar fi copilărit Ioan Botezătorul, dar semnificaţia locului e multiplă. Tot aici ar fi locuit Elisabeta, verişoarea Mariei. Care o vizitează aici, aflând că e însărcinată. Elisabeta o întâmpină, iar la aparitia Sfintei Fecioare, însărcinate cu Iisus, pruncul din pântecele Elisabetei mişcă pentru prima oară. Elisabeta înalţă, sub influenţa Duhului Sfânt, un imn de laudă Mariei. Pentru pelerinul de azi, locul e marcat de biserica zisă a vizitării, evident de la tradiţia vizitei fecioarei, construită de cruciaţi şi renovată în 1935, este acum sub oblăduirea călugărilor franciscani. Pe pereţii interiori ai zidului curţii bisericii, textul acestui imn e scris în 45 de limbi. Poate e necesară acum o paranteză, una din primele informaţii date de ghid se referă la modul de administrare a locurilor cu semnificaţie creştină de pe teritoriul israelian şi cel palestinian: există o împărţire riguroasă între administrarea franciscanilor, în numele bisericii catolice, a bisericilor ortodoxe greceşti, ruse şi armene pentru celelalte. Un situs de relevaţă comună şi, vom vedea, cel mai important e biserica sfântului mormânt. Acesta e administrat dpdv al serviciului religios prin rotaţie, în vreme ce inima locului, cripta sfântului mormânt, în spaţiul căreia în preziua învierii, sub stricta supraveghere a unor clerici musulmani, reprezentatul la nivel de vârf al creştinătăţii, respectiv Patriarhul ortodox al Ierusalimului, preia lumina ce apare spontan, acest situs in situs, este administrat prin tradiţie de o singură familie de arabi, din tată-n fiu, de sute de ani.

 

Dar să revenim la biserica vizitării. Vom reîntâlni fenomenul, afişării unui text creştin pe zidurile interioare ale curţii altei biserici, la scară mai mare, peste câteva zile, în dimineaţa dinainte de a pătrunde pe teritoriul siturilor creştine din Yerushalayimul de est, cel arab, rugăciunea multiplicată fiind Tatăl nostru. Ceva mai mare, în apropiere, tot sub administrare franciscană, vedem biserica sfântului Ioan Botezătorul. Arhitectură diferită, decor interior spaniol. Lipsesc ogivele gotice, biserica a fost construită târziu, în secolul XIX, deci sub stăpânire otomană şi era un centru activ al catolicilor până la declanşarea primului din cele 4 războaie locale, când statele arabe înconjurătoare, nemulţumite de rezoluţia ONU de partajare a teritoriului Palestinei, odată cu încetarea mandatului britanic, au atacat concentric proaspăt instituitul stat israelian. Atunci catolicii au fugit cu toţii, alungaţi de agresori. În zecile de ani care au urmat nu s-au semnat decât 2 tratate de pace, la destui ani unul de altul şi la destui ani după ultimul război, cel numit de Yom Kipur, dar statutul sitului s-a reglementat. În sfârşit, alături de biserică e grota unde se presupune a se fi născut Sfântul Ioan Botezătorul. Unul din cele 3 personaje ale noului testament, ţinute la mare preţ şi de musulmani, alături de Iisus şi Maria. Cu ce gânduri părăsim Ein Karem? De fapt scriu la o bună bucată de vreme după trăirea, în direct, a experienţei pelerinajului, aşa ca gândurile se amestecă, încât nu-i lesne să le separ. Un singur criteriu diferenţiază reflecţia rezervată primului dintre locurile sfinte: prin oboseala zilei, care începea să facă loc serii, remarcam diferenţa de stil între două biserici aşa de apropiate, apoi urma să văd fenomenul repetat în mai multe locuri. Pelerinajul debutează şi va continua în numele unui eclectism inerent. În acea seară pusesem diferenţa pe seama accentelor. Cele două biserici marchează două personaje diferite şi două evenimente diferite din viaţa celor două personaje. Nimic mai firesc decât ca diferenţa să fie vizibilă aritectonic şi plastic, cum nimic mai firesc ca administrarea comună să revină aceluiaşi ordin ecleziastic. Am ezitat, totuşi, să discut cu ghidul un aspect întrucâtva paradoxal, iar comunicarea cu ceilalţi pelerini n-a mai revenit la aspectul de care spiritul meu de observaţie, condimentat cu un strop de humor persoal, se acroşase în acel debut de seară al primei zile: sfântul Francisc de Assisi a predicat sărăcia, călugării săi cerşetori convingeau tocmai prin opoziţia cu clerul local îmbuibat, iar acceptarea programatică a umilinţei fizice dădea predicilor lor itinerante acel aplomb care-i făcea mai ascultaţi decât preoţii care cereau zeciuială. Cum se face că tocmai acest ordin, unul din puţinele care au supravieţuit veacurilor, fu desemnat de Vatican să administreze partea ce-i revenea din locurile sfinte tocmai acestui ordin şi nu, să zicem, benedictinilor? N-am găsit până azi răspuns la această primă întrebare pe care mi-am pus-o ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt prezent în locurile pe unde păşesc. Singura ipoteză logică ar pleca de la forţa morală presupusă superioară a franciscanilor, de unde un grad superior de răspundere, deci de încredere.

 

Ziua se încheie cu părăsirea Yerushalayimului pentru Bethlehem, care, fiind sub administrare palestiniană, ghidul e nevoit să ne părăsească. Vom fi preluaţi de o… româncă, măritată în Bethlehem, pe care mimetismul adaptării la mediu o face confundabilă cu băştinaşele, dacă n-ar vorbi o românească mai curată, cu un debit verbal mai iute ca al domnului Sawel, mai pragmatică, dar, nimic pe lume fără compensaţie, departe de erudiţia de suprafaţă şi adâncime a fostului profesor de istorie. Trecem zidul pentru care Israelul e criticat şi ne cazăm la un hotel rezonabil, după un tur de seară prin orăşelul la fel de străvechi. Ce sare în ochi e că, privite de departe, cu ochii unui marţian atunci paraşutat pe Terra, cartierele colinare ale localităţii acum arabe sunt greu de deosebot de omologele lor evreieşti din capitală. Asta deoarece şi aici, în teritorii se aplică o lege israeliană, care obligă placarea cu piatră de Yerushalayim, zidurile oricărei clădiri de locuit. În ce priveşte piatrade Ierusalim ghidul ne spusese că ar fi un soi de marmură, iar unul din cititorii manuscrisului, inginer israelian românofon, ma corectează precizând că e vorba de calcar. În fine, ambele material sunt forme morphologic diferite ale carbonatului de calciu. De departe pare monoton, cu atât mai mult cu cât nuanţa roşcată de aproape a acestei pietre, devine nisipie de la distanţă. Prima impresie e de contrast cu locurile multicolore de la periferiile oraşelor spaniole, atât de diferite de aspectul mohorât al celor de la noi, dar mai ales de casele la fel de multicolore din satele dintre Lisboa şi Atlantic, despre care am vorbit în capitolul precedent. Dar îi e de ajuns ochiului jumătate de oră ca să sesizeze farmecul peisajului urban, originalitatea lui, consecinţe ale acestei legi. Direfenţa între mediul evreiesc şi cel arab se recuperează însă imediat, În stradă: deşi am trecut prin bucăţica de Yerushalayim în goana autocarului, mişcările localnicilor erau vizibil subsumate unui rost, fiecare mergea ca şi cum avea o anume treabă de făcut şi chiar avea şi nu-şi permitea să piardă vremea. Zicala ce despoaie de preţ timpul în orient nu se aplică în Yerushalayimul evreiesc. Pe când aici, practic într-un orăşel satelit, zidul, fie şi criticabil, pare a avea un sens: desparte o populaţie mereu activă, care preţiueşte timpul la modul occidental, pe când pe străzile Bethlehemului autocarul e silit să aştepte ca o familie băştinaşă să treacă strada îngustă aiurea, agale, în total dispreţ faţă de cei care folosesc strada ca să se deplaseze cu mijloace auto. Aveam să văd în imensul bazar care e vechea cetate a Yerushalayimului, unde sunt îngrămădite toate siturile creştine, că întreg comerţul stradal fiind monopol arab, cei care-l practică o fac cu viteza determinată de respectul pentru mica lor afacere şi venitul ei, ceea ce echivalează, de facto, cu respectul pentru client. Care eşti tu, călătorule, tu, pelerinule. Deci se poate şi aşa.
Două vorbe despre cină. De fapt, despre alimentaţie în general. Tăviţa primită în avionul El Al nu diferea de standardul altor curse de linie, cu excepţia Air France, folosită doar pe itinerariul Bucureşti – Paris, apoi Paris – Tokyo şi retur, compania franceză confirmându-şi rafinamentul culinar: un sanvdiş cu peşte, un minidesert fără gust, un pahar de suc de fructe (refuzasem vinul) şi o cafea de nebăut. Dar bijuteria era o hârtie cerată, de mărimea unei cărţi de vizită, colorată cu ornamente orientale, care era un certificat care confirma, sub autoritate rabinică legală, că întreg conţinutul tăviţei e kasher. Nimic mai normal pe o linie aeriană israeliană. Deşi am fost cu totul incapabil să sesizez diferenţa. Pe drum, în autocar, între alte informaţii, ghidul ne atrage atenţia că, în toate hotelurile din Israel e obligatoriu ca mâncarea să fie kasher, răspunderea fiind, deasupra bucătarilor, a rabinului hotelului. Suntem sfătuiţi să nu ne facem probleme, singura diferenţă faţă de bufetul suedez european fiind dată ca exemplu absenţa mezelurilor. Cu atât mai bine, cum tot nu-mi sunt recomandate de nutriţionist, înainte de experienţa existenţială a acestui an, cel puţin va lipsi tentaţia. Oferta restaurantului hotelului depăşeşte însă orice aşteptări, în ce priveşte atât abundenţa cât şi diversitatea. Suntem în zona arabă, dar interdicţia alimentară fundamentală e aceeaşi, la evrei şi la musulmani, interdicţia cărnii de porc. Baza mezelăriei uzuale. Realizez că dacă la Bethlehem nu e obligatoriu să se mănânce kasher iar la Yerushalayim, la câteva zeci de kilometri e obligatoriu, voi rămâne incapabil să sesizez vreo diferenţă. Prefer, seară fiind, o ceaşcă de supă fără adaosuri şi un cocktail de legume. Voi menţine regula, renunţând la tentaţia de a încerca la hotel alimente specifice, cum fac în fiecare ţară. Dar n-o voi putea menţine dincolo de jumătatea turului, când mă voi îmbolnăvi şi mă voi rezuma la supă.

 

A doua zi e rezervată Bethlehemului. De fapt e prima zi plină. Începem cu Basilica Nativităţii, dar hai să-i spunem pe româneşte, a Naşterii, ortodoxă, dar administrată în comun de comunităţile greco-ortodoxe şi armene, alături de franciscani. Cea mai veche biserică creştină din lume, a scăpat nedemolată în 614 AD, când perşii invadatori au distrus toate celelalte aşezăminte bisericeşti ridicate sub domnia împăratului Constantin. Abia mai târziu vom afla că el îşi delagase mama, Elena, care se convertise la creştinism înainte de viziunea împăratului care văzuse o cruce de foc pe cer în noaptea ce precedea bătălia lui cu Maxenţiu, pretendentul la tron. Poate vom reveni asupra raportului între legendă şi plauzibilitate, mai ales când vom vizita criptele excavate sub conducerea directă a împărătesei mame Elena. Acum ascultăm, cu un sentiment vecin cu umilinţa şi frate bun cu simţul măsurii, motivul care i-a făcut pe perşii invadatori să scutească această unică biserică de distrugere: li s-a părut invadatorilor că figurile zugrăvite pe pereţi le semănau. Soarta atârnă uneori de inefabil. Alt împărat bizantin, Justinian, renovează atât exteriorul, cât şi interiorul bisericii, iar peste câteva secole cruciaţii repară efectele inerentelor distrugeri ale valului arab post Hegira. După recăderea locurilor sfinte pentru creştini sub stăpânire musulmană, odată cu desfiinţarea regatului cruciat al Ierusalimului, care n-a durat mai mult de un secol, creştinii locali continuă să folosească biserica, deci n-au fost exterminaţi. Mai mult, în 1330 AD le este permis şi accesul franciscanilor în acest situs ortodox. Dar să intrăm în biserică. Nava, străjuită de coloane corintice, îmi adice aminte de catedrala ordodoxă din Thessaloniki, dar asemănarea se opreşte aici. Fiecare epocă şi-a lăsat urmele vizibile şi azi, probabil în urma unor grijulii renovări din ultimul secol, despre care nu ni se povesteşte. Poţi vedea mozaicuri aurii rămase de la cruciaţi şi afli, din mers, originea coloanelor în vremea lui Justinian. Altarul e situat deasupra grotei unde se presupune a se fi născut Iisus. Cobori în grotă pe trepte dinspre dreapta altarului şi urci pe trepte simetric aşezate în latura opusă. Nu mă pot abţine, dată fiind viteza de avansare foarte lentă a coloanei umane, să calculez că, dată fiind orientarea spre răsărit a altarului, drumul prin grota nativităţii merge de la sud către nord. Curiozitatea mea spaţială are, sau nu, un abur blasfemic, având în vedere că e primul din cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii, mă întreb cu un secret zâmbet interior. Grota însăşi e o alăturare de altare. Cel romano-catolic e presupus a fi locul unde cei trei regi (sau magi?) de la răsărit, călăuziţi de celebra stea, l-au adorat pe cel născut. Legenda spune că i-au adus ca daruri aur, smirnă şi tămâie. Opusă altarului romano-catolic al grotei, în centrul unui pavaj din lespezi inegale de marmură, o stea metalică cu exact 14 raze marchează simbolic locul naşterii. E tot opera franciscanilor, nu uit anul spus de ghidesă. E simetric, 1717, nici inscriptia latină Hic de Vergine Maria Jesus Christus natus est. Pelerinaj – pelerinaj, dar am venit aici ca să cunosc, să văd, să verific gradul de difuzie a spiritului locurilor în arhitectura sedimentată de timp şi pâsla conexiunilor, amestecate inexrtricabil cele induse de afară cu cele sintetizate dinlăuntru de mintea mea. În nici un caz ca să-mi trădez natura şi să-mi inhib gândurile pe care tocmai locurile mi le induc. De ce să nu observ atunci că forma stelei metalice e strict identică cu cea a coroanei de picături ce ţâşneste dintr-o suprafaţă lichidă aflată în echilibru când un obiect punctual o atinge? N-o să pot uita niciodată impresia profundă pe care o atare fotografie, făcută cu timpul de expunere de 1/1000 secundă, dacă nu cumva 1/1500, am văzut-o în premieră în anul de graţie 1975, când Statele Unite s-au prezentat la obişnuitul târg industrial din piaţa atunci a scânteii, cu un pavilion foto. Sutele de ocazii ulterioare în care am reîntâlnit imaginea nu reprezentau decât un banal act de recunoaştere. În fine, iarăşi nu pot să nu observ că steaua centrală e înconjurată circular, la o distanţă care să nu-i sufoce măreţia, de o mulţime de cădelniţe, niciuna nu seamănă cu alta. Simbol al darurilor magilor? Nimic mai logic. Gândurile astea prea puţin pioase, în care recunosc mai degrabă reacţia eternului copil din mine, nu mă împiedică să aud fraza ghidesei, care precizează că altarul romano-catolic, care, doamne iartă-mă, a luat jackpotul, e folosit şi de comunităţile greacă şi armeană. Secţiunea armeană a bisericii e cumva deasupra, altarul ei e mai mic dar mai rafinat ornat. Imediat în dreapta acestui altar urci treptele spre ieşirea din grotă. Secţiuna catolică a Bisericii Naşterii e dedicată sfintei Ecaterina de Alexandria, De unde are loc, în fiecare an, transmisia televizată în toată lumea a mesei de la miezul nopţii de Crăciun. Aşadar, la marginea unui oraş devenit arab, dar cu rezonanţă biblică majoră (cel puţin în Noul Testament), se află unul din centrele de iradiere a sărbătorii Crăciunului, iar la celebrarea evenimentului colaborează reprezentanţi a trei biserici: două ortodoxe, cea greacă şi cea armeană şi una catolică, dar administrată de un ordin călugăresc. Care reprezintă pe întreg teritoriul locurilor sfinte conservate ori restaurate, oricum funcţionale, Biserica romano-catolică. Diversitatea arhitecturii bisericeşti, desfăşurată atât doctrinar cât mai ales în timp, între un oraş indiscernabil de departe cu o mare parte a Yerushalayimul şi natura semideşertică, dă locurilor o unicitate lesne sesizabilă.

 

La doi paşi de Basilica Naşterii zărim, oarecum în grabă, grota laptelui, o capelă micuţă, administrată tot de franciscani, ce comemorează un moment din fuga Sfintei Familii în Egipt. Legenda spune că, adăstând acolo pentru a-l alăpta pe micul Iisus, câteva picături de lapte căzând pe jos s-au prefăcut în nenumărate pete albe ce ornează grota.

Pe pământul ăsta păstoritul oilor a fost ocupaţia principală a locuitorilor timp de milenii, indiferent de rasă, limbă ori credinţă. Deloc de mirare că legenda implică ciobanii locali în calea străbătută de Iisus. Aceştia au fost anunţaţi de îngeri (în altă versiune de un arhanghel nenumit) de naşterea pruncului însemnat de destin. Locul s-ar numi câmpul ciobanilor, iar acum pe acel lor este oraşul Beit Sahur. Există în apropiere o capelă, construită sub forma unui cort beduin, cu zidurile exterioare din aceeaşi piatră de Yerushalayim, cu o clopotniţă deasupra intrării, clopotele fiind protejate de 3 arcuri în forma literei m de mână, cu bucla mijlocie mai înaltă, cu o cruce simplă în vârful cupolei, iar în vârful crucii e o stea în 5 colţuri cu coadă stilizată, de cometă, care, proabil, seara e luminată. Capela e plasată în mijlocul unei vegetaţii bogate şi diverse, aleea de acces fiind străjuită de straturi de flori roşii. L-am descris în amănunt, doarece, deşi de importanţă secundară de-a lungul pelerinajului, mi s-a părut monumentul cel mai original din tot ce am văzut. Şi cred că am văzut aproape tot.

 

Dacă ar fi fost să putem insera în itinerariul pelerinajului alte locuri sfinte, cum ar fi în Betlehem mormântul Rachelei, soţia lui Iacob, o săptămână n-ar fi fost de ajuns. Cum organizatorii aveau nevoie de un criteriu, acesta pare să fie limitarea, cu unele notabile excepţii, la locurile pomenite în Noul Testament. Fără îndoială, creştinii şi-au asumat Vechiul Testament şi un pelerinaj mai complet, dacă nu complet, n-ar fi fost, în principiu, lipsit de interes. Dar costul turului practic dublându-se, agenţia ar fi avut probleme cu recrutarea amatorilor. Aşadar, să ne urmăm drumul, restul zilei fiind categorisit opţional, prin pustiul Iudeii. Mai întâi la mânăstirea sfântului Teodosie, de care mărturisesc că aud abia acum, deşi am primit odată, în dar, de ziua mea, un dicţionar Oxford al Sfinţilor. Mormântul sfântului e într-o peşteră de unde legenda spune că cei trei magi ar fi poposit, după plecarea de la Betlehem. Mult mai spectaculoasă se dovedeşte mânăstirea sfâtului Sava, imagine a vieţii monahale în pustnicia deşertului pietros, de-a lungul secolelor. Ajungem la situs cu microbuze, conduse de şoferi arabi, volubili, vorbitori surpinzători de fluent în engleză, dacă n-ai şti că asta le e meseria, să ducă zilnic turişti (intenţionat am spus, căci nu toţi călătorii sunt neapărat pelerini, fie şi în cel mai larg sens) la un drum inaccesibil autocarelor. Ba chiar cel care ne-a readus la autocar, ştia bine că transportă români, îşi împodobise parbrizul cu un tricolor pe care nu-l confunda cu cel ciadian, presupunând că auzise de puternicul stat Andorra şi a ţinut să ne arate, în zare, satul lui. Mânăstirea e încastrată în relieful pietros roşiatic, urci şi cobori destule scări pentru a pătrunde în cele două biserici ale mânăstirii, cea mare cu hramul Maicii Domnului, a doua, construită într-o peşteră, cu hramul sfântului Nicolae. Auzim vorbă românească de la o măicuţă şi aflăm de la ghidesă că mânăstirea mai adăposteşte un călugăr român, plecat temporar în ţară pentru probleme de sănătate. Grotele săpate în faleza la baza căreia e un râuşor care nu curge permenent, folosite drept chilii de primii călugări alăturaţi întemeietorului Sava cel sfinţit, înainte de construirea ca atare a mânăstirii îmi aduc aminte de faleza Malevilului, din romanul omonim al lui Robert Merle. Asociaţie prea puţin cucernică, dar sinceritatea, ca oponent al artefactului, e prima condiţie a lizibilităţii unui jurnal de călătorie. Fie aceasta considerată pelerinaj. Imaginea cea mai impresinantă nu e dată, totuşi, de natura atotputernică, ci de o capelă minusculă, în curticica interioară de doi paşi. Datorită cupolei, practic cât zidul clădirii de înaltă, acoperită cu tablă de aramă, care se vede că e lustruită conştiincios, căci răspândeşte o lumină stranie, care, deşi reflectă razele puternice ale soarelui deşertic, domină lumina crudă din jur.

 

Sigur că un neofit conştiincios, în locul meu, ar fi plecat cu un dosar cât mai complet, cules de pe internet, despre toate punctele de atins precizate în programul agenţiei. Aşa aş fi ştiut, când urcam şi coboram treptele de la aleea ce duce la complexul monastic despre care sfânt Sava e vorba. Timp de şapte ani, de când călătoresc, niciodată n-am plecat cu informaţii culese în avans. Fie mă bazam pe precunoaşterea livrescă, mintea mea adunând, după un program fabricat ad hoc, tot ce îmi aminteam din literatură cu privire la, să zicem, Londra sau Paris, ceea ce-mi permisese să folosesc destul de puţin harta dibuită în holul hotelului italian în care am locuit două zile la Londra, căci de la Buckingham Palace până la Westminster Abbey lucrurile se aşezau firesc, graţie mai puţin domnului Galsworthy cât lui sir Conan Doyle. O singură excepţie, aceea însă pasivă, informat anterior nu din lecturi, ci din poveştile lui Ariel, când i-am fost ambasador cu prilejul primei călătorii în Spania. Am preferat mereu o virginitate intelectuală, care să-mi menţină proaspătă capacitatea de absorbţie a noului. Care trebuia să tragă după sine eventuale frânturi de memorie. A recunoaşte lucruri înmagazinate într-o predocumentare imediată mi-ar fi scăzut spontaneitatea. Aşa am putut reface din memorie, la 2 ani distanţă, călătoria în Grecia, cu centrul de greutate în Creta anului preolimpic. Tot la insistenţa benefică a lui Ariel.

 

Călătoria în Israel a fost mai dificilă decât oricare alta. Programată în principiu în anul anterior, acontată cu încăpăţânare după experienţa existenţială tocmai pentru a reveni la viaţa de dinainte, pentru a închide experienţa în paranteză, dar încurajat de refacerea fizică, am plecat conform programului, la un nivel fizic mult, dar inevitabil scăzut, ceea ce nu anticipasem. Iar exact la mijlocul perioadei, la mijlocul itinerariului, o ploaie pe Via dolorosa mi-a declanşat acutizarea brutală a unei probleme respiratorii cronice. Nu e acum, la mânăstirea sfâtului Sava, pe valea Cedrilor, timpul şi locul să fac speculaţii asupra simbolismului momentului când aproape voi fi scos din joc. Dar face parte din regula jocului, cum aminteam, în treacăt, mai sus, să personalizez impresiile de călătorie până la intimitate, pentru a le distanţa la maximum de orice text documentar. Aşadar scriu greoi, lent, a trecut ceva mai bine de jumătate de an de când ne-am întors. E singurul capitol marcat de asemenea condiţie. Aşa că nu se mai pune problema să renunţ la documentare. Numai că relaţia mnemonică devine inversă. Cum cartea e dedicată unui preot, care e editorul ei, cum am plecat cu gândul ca acest al doilea volum de călătorii va fi ultimul, chiar dacă aş fi reuşit ca, din Spania, în 2004 până în… Spania, plus Portugalia, în 2008, să scriu jurnalul serile, în timp real, tot aş fi fost nevoit să completez discursul erudit al simpaticului ghid cu o bază documentară, a mă prezenta cu vreo prostie scrisă în faţa părintelui editor ar fi echivalent nu cu ratarea cărţii, căci loc de corectat ar rămâne, dar, mai rău, cu pierderea prestigiului în proprii mei ochi. Odată mai mult în viaţă, încerc să convertesc un viciu existenţial în virtute à rebour. Dar postdocumentarea e lipsită de banal, produce motive de reflecţie, de întrebări insolite, în monologul narativ. Căci dacă nu uitasem, de la domnul Sawel cetire, că acest sfânt Sava a întemeiat mânăstirea în secolul V AD, acum aflu că e cunoscut ca sfântul Sava cel Sfinţit şi că întreg tipicul ortodoxiei creştine se bazează pe cel întemeiat de el. Aici. Un sfânt Sava au şi sârbii, personaj major al ortodoxiei sârbe, avem şi noi un sfânt Sava, cunoscut ca Sava Gotul sau Sava de la Buzău, căci a fost martirizat cu un secol înainte de cel ale cărui moaşte ne străjuiesc aici, în apele râului cu acelaşi nume, de oştenii regelui got Atanaric. Goţii mai aveau ceva până să construiască catedrale gotice în Iberia cucerită apoi de arabi. Care e atuncii asociaţia pe care documentarea o declanşează? Păi moaştele sfântului Sava „al nostru” au fost duse în Cezareea Cappadociei. În apropiere de care, într-un sat, avea să se nască peste câteva zeci de ani acest sfânt Sava. Se leagă. Dar nu e singura legătură. Domnul Sawel ne spusese că împăratul bizantin Iustinian ctitorise mânăstirea. Dar istoria predată de el în patria regăsită, prin alia, l-a menţinut în zone mai generale pentru a ignora că după aproape un mileniu, domnitori valahi şi moldoveni trimiseseră bani, prin călugări de încredere, pentru refacerea mânăstirii. Şi nu figuri oarecare, ci Neagoe Basarab şi Alexandru Lăpuşneanu, ginerele lui Petru Rareş.

 

Dar oricât de interesantă e istoria acestui aşezământ, oricât de legată de a noastră, la scara pelerinajului trecerea pe la Qumran, unde, din goana autocarului, se văd în altă faleză, cea de acolo, alte grote, cele în care au fost descoperite celebrele manuscrise dela Marea Moartă are pondere mai mare. Aşadar, după întoarcerea la Betlehem, ghidesa de o zi, valorifică, în favoarea noastră, timpul rămas, pentru a ne duce la un magazin de suveniruri. Eu căutam o hamsa, simbol de noroc, de forma unei palme, care poate fi orientată cu acelaşi presupus efect în ambele sensuri, cu degetele în sus sau în jos, primit în dar în ultimii ani de la o prietenă israeliană şi nu m-am mirat defel s-o găsesc în nenumărate dimensiuni şi materiale. S-a dovedit simbolul cel mai frecvent, întrecând chiar steaua lui David.

 

Cum ziua următoare e centrul de greutate al pelerinajului, cetatea Yerushalayimului antic, inima centrului fiind parcuregerea Viei dolorosa, sau Drumul crucii, până la biserica Sfântului mormânt, şi cum nu e încă seară, se decide vizitarea câtorva din obiectivele programate, în proiectul călătoriei, pentru ziua de mâine, pentru a o decongestiona până la limitele funcţinării contactului cu locurile. Urcăm aşadar muntele Sionului, simbolic pentru ideea revenirii evreilor pe pământul locuit de strămoşii lor bimilenari, pentru a-şi avea propria ţară. Cum colina, numită munte, e la sud de antica cetate, ce avem de văzut se află pe versanul nordic, pe care-l coborâm, la poalele căruia e zidul cetăţii, cu poarta Sionului. Avem două obiective a căror semnificaţie istorică e separată de aproximativ un mileniu. Biserica Adormirii Maicii Domnului, o construcţie cu aspect de cetate pe dinafară, în mijlocul vegeraţiei arboricole, pare lipsită de unitate arhitectonică dar impresionează prin soliditate. Aflăm că, într-adevăr, fu ridicată secolul IV de bizantini, care o numeau Hagia Zion, consacrând numele Sionului prin sanctificare nominală, dar în coninuare e altă construcţie, cu altă personalitate, numită Abaţia Adormirii, ridicată de călugări benedictini germani în 1900. Cele două clădiri aşa de diferite sunt legate de câteva capele laterale. Scopul iniţial al construcţiei pare a fi acela de a proteja apropiata încăpere unde ar fi avut loc Cina cea de Taină. Întreg ansamblu este în prezent sediul unui centru de studii ecumenice, unde vin să-şi îmbogăţească spiritul studenţi la teologie din multe ţări. Paralel cu linia de legătură dintre cele două corpuri de clădire este un amplu cimitir unde majoritatea pietrelor funerare sunt străjuite de cruci, deci un cimitir creştin. Dar la doi paşi de masiva abaţie, poate în numele ecumenismului intrinsec al locurilor, vedem mormântul simbolic al legendarului rege David, sub formă de cenotaf. Sunt, vai aşa de neştiutor în ale scripturii că e nevoie să aflu de la ghid că aceasta spune că marele rege ar fi fost înmormântat pe muntele Ophel, iar corpul nu i-ar fi fost niciodată regăsit. Tradiţia de a fixa aici locul mormântului, care devine astfel unul din locuirile sfinte evreieşti, ar data din secolul XII, deci din perioada cruciată a Yerushalayimului. În fine, pentru ca reprezentativitatea muntelui Sion să fie cât mai completă, un mic monument al Holocaustului face unghi drept cu Abaţia Adormirii şi cu Mormântul lui David. Nu-l mai vedem, căci nu ştim cât timp vom sta la coadă la intrarea în spaţiul securizat ce acoperă Zidul Plângerii, poate locul cel mai sfânt al evreilor în vechea cetate, căci e tot ce-a mai rămas din extensia dată de Irod cel Mare, cu câţiva ani înainte de ipotetica dată a naşterii lui Iisus, celui de-al doilea Templu, reconstruit după ce regele persan Ku’ruş, latinizat şi cunoscut ca Cyrus, cucerind Babilonul, îi eliberează pe evrei din robie, iar aceştia, întorşi în ţara lor, reconstruiesc Templul lui Solomon, dărâmat de babilonieni. În fine, în 70 AD, romanii distrug şi al doilea templu, odată cu întreaga capitală, iar acest ultim zid de apus e şi în ziua de azi cel mai important loc de rugăciune pentru evrei. Dacă primul templu al lui Solomon, fiul lui David, a durat aproape jumătate de mileniu, dacă al doilela abia cu veac mai mult, zidul plângerii durează, cu funcţia lui spirituală, de aproape două milenii. Două, nu trei, deoarece Face parte din extensia ridicată de Herod del Mare, deci pe vremea lui Shlomo nu exista. Puţine lucruri sunt mai imprsionante în această ţară a atâtor contraste. Căci dincolo de zid se află, nici mai mult, nici mai puţin, decât al doilea loc sfânt al cultului musulman, după Kaaba din Mecca. Moscheea Al Aqsa, cu cupola ei hemisferică neagră, exact în spatele zidului, iar mai departe, pe o axă paralelă cu zodul, celebrul dom al pietrei, sau al stâncii, nici nu ştiu care e cuvântul românesc mai potivit, a cărui cupolă tot hemisfrică, sensibil mai mare, aurită, se vede din orice punct mai înalt din jurul vechii cetăţi. Cupola e plasată la o înălţime superioară celei a moscheii, pe un piedestal masiv, fireşte, octogonal. Tradiţia musulmană spune că aici ar fi călătorit în vis profetul Mahomed, călare pe calul sau alb, pentru a primi de la dumnezeul său, care, deşi e numit Alla’ e, nu-i aşa, acelaşi. Iar Alla’ (am aflat de curând de la prieteni evrei că h final nu se pronunţă) sună, dacă observi, cititorule, la fel ca Elohim, numele perifrazei ce înlocuieşte nepronunţabilul, multă vreme, nume al Dumnezeului lui Avraham şi Moise. Toate gândurile astea, derulate într-un fundal de minte, în timp ce, aşteptând la coadă să intru în perimetrul securizat al zidului, mă întrebam, curios, ce voi avea de făcut acolo. Bilete în crăpăturile zidului – asta nu, e rezervat pentru evrei. Deşi la templele shinto, mai ales, dar şi la unele temple budiste din Kyoto şi din Tokyo, cu 3 ani în urmă, puteai cumpăra tăbliţe de lemn pe care erau pirogravate în limba aceea scrisă pe verticală, cu ideograme, dorinţe personale, pe care le depuneai apoi în templu. După ce te purificai prin spălarea mâinilor şi a feţei la fântâna de vis-à-vis de panoul cu tăbliţe, luînd apă cu o lingură de bambus. În teorie procedura era deschisă tuturor vizitatorilor, credincioşi ori necredincioşi, oricărui cult ar fi aparţinut, în practică nu-ţi puteai dori nimic din afara listei, care oricum nu era tradusă nici măcar în engleza turistică. Moduri diferite de a asigura exclusivitatea la practicanţii unui cult anume, aici, la zidul plângerii, ori acolo, pe insula cea mai lungă a Japoniei.

 

În fine, la intrarea în spaţiul securizat, un soldat din ţahal îţi controlează orice obiect metalic, cu detectoare portabile, aparent mai sensibile decât cele din aeroporturi. Călători disciplinaţi, scoatem toate gadgeturile şi le punem pe măsuţa îngustă din faţa gheretei soldatului, trecem portiţa şi le recuperăm. Soldatul, tânăr, ne vede străini şi ne zâmbeşte. Apoi, surpriză! Exact în spatele nostru, jumătatea din stânga a zidului fiind rezervată bărbaţilor, un domn corpolent, în vârstă, îmbrăcat în ceea ce am putea numi, fără a ofensa nici un evreu rezonabil, uniforma de religios: caftanul, cum i-aş spune altfel, în fine, pardesiul negru, lung, până la încălţăminte, cu guler de blană, căciulă la fel, deci părând a ocupa un rang superior celor cu pălăria tare, neagră, cu borul caracteristic, cu perciunii zulufaţi, care aflu că se cheamă peiot, cu „i” intermediar nepronunţat şi ochelari cu ramă subţire, de aur, vorbeşte pe un ton autoritar la telefonul celular. Soldatul, impasibil, îi cere, politicis, de altfel, să întrerupă convorbirea pentru a lăsa telefonul pe măsuţă, alături de alte obiecte metalice, sau să iasă din coadă până termină de vorbit. Fireşte, nu înţeleg limba, dar asta părea logic să spună omul de pază. Iar domnul religios se înfurie, face scandal, forţează intrarea, cine-i copilul ăsta care nu-i dă lui, care-o fi cine ştie ce lider, liber fară procedurile rezervate necredincioşilor. Reporterul din mine suspendă, o clipă, pregătirea sufletească pentru momentul de sfinţenie, îi face semn lui Ramiro s-o ia înainte, spre zid şi mai rămâne o clipă, să vadă finalul incidentului. Tânărul soldat nu se intimidează. Lasă impresia că nu s-ar intimida nici în faţa lui Moşe în carne şi oase, dacă Moşe ar avea, prin absurd, lipsa de minte să-i forţeze consemnul. Care e logic. Liderul religios mai continuă, de ochii lumiii şi pentru amorul lui propriu hipertrofiat, să vocifereze, dar decibelii au scăzut. În fine, probabil interlocutorul de la celălalt capăt al reţelei telefonice intuieşte situaţia, convorbirea se încheie, domnul depune ciudos telefonul mobil pe măsuţă. Impasibil, dar cu o imperceptibilă umbră de zâmbet, soldatul supralicitează: ramele ochelarilor, fiind metalice, vor face maşina să sune. Deodată spăsit, omul legii lui Moşe se execută. Plec, filmul s-a terminat pentru mine. Amân gândurile la adresa tinerilor din ţahal, până după confruntarea cu celebrul zid. Elimin din minte orice repere istorice, care ar fi perturbat comunicarea, dacă ar fi să mă aştept la aşa ceva. Elimin din sfera senzorială toată lumea din jur, pe Ramiro, la doi paşi de mine, y compris. Aş vrea să-l ajut să realizeze momentul de comuniune, aş vrea mai mult decât am vrut în şapte ani, în care mi-a fost alături afară de ultimul tur spaniol, prelungit în Portugalia, cu un an în urmă. Dar ceva îmi spune că relaţia cu locul de comunine al evreilor funcţionează strict individual. Ca orice biserică, moschee, sinagogă, temple de un fel sau altul. Ultimul gând lucid înainte de a-mi lipi fruntea de zid (să simtă copilul din mine ce-nseamnă partid) e la dispărutul şi mult regretatul poet român creştin, Ioan Alexandru, de care va mai veni vorba, ceva mai încolo. El spunea că orice biserică, şi, prin extensie, orice lăcaş de cult, dacă e construită după canoane, e o lentilă focalizatoare a energiei increate. A energiei parafizice , aş zice eu, cu îndrăzneală. În sensul ăsta, simt, nu gândesc, simt că zidul plângerii e un reflector focalizant mai puternic decât orice sinagogă pentru depozitarii rădăcinii abrahamice a arborelui spiritual căruia, credincioşi raţionalişti sau mistici, cu atei cu tot, îi aparţinem. Ating pietrele reci ale zidului cu fruntea, e seară, e rece, îmi împreun mâinile a rugăciune şi, deşi ştiu că de fapt nu ştiu să mă rog, şi că o fac rar, de regulă marţea, în momente de limpezime, la statuia kitsch a sfântului Antonio de Padova, pentru binele unui foarte mic număr de oameni foarte apropiaţi, niciodată pentru mine, închin zidului plângerii, cu ochii uscaţi, o rugăciune fără cuvinte, nerostită nici măcar în gând. O stare. Nimic adică ce-ar presupune o traducere. Ştiu că ochii mei, mai prăpădiţi ca mine, lăcrimează mereu, mai ales în aer rece, dar nu mă mir că cele câteva momente de comuniune care, iată, îmi reuşeşte, ochii îmi rămân uscaţi. Poate pentru a marca diferenţa de stare, de a da acestui cezar spiritual ce i se cuvine. Fără a mă gândi explicit, ştiu că nerostita mea rugăciune i-a cuprins inseparabil pe cei foarte puţini cărora le sunt destinate sentimentele mele umane, fie şi la nivel păgân. Căci umanul e atotcuprinzător, cu singura condiţie să se dovedească reluctant şi rezilient la tentaţii.

 

Dar odată momentul încheiat, redevin la firea mea lucidă şi, pe cale de consecinţă, primul gând se îndreaptă către anonimul tânăr soldat de la portiţa de intrare în spaţiul protejat. Nu cunsc mai nimic despre realitatea internă a acestei ţări speciale, cu prietenii, amicii, foştii colegi şi cunoştinţele de aici n-am discutat niciodată până la capăt ceva esenţial despre realitatea ţării lor, dar nu pot alunga impresia că nu mai e ţara care a câştigat războaiele din 48 şi din 67, dar mai ales nu mai e ţara care şi-a recuperat avionul cu ostatici de pe aeroportul din Entebbe, în 78. Păcat! 1978 e anul producerii unui film al regizorului, probabil israelian, Dan Cohen, cu o filmografie surprizător de redusă, în care prolificul şi polivalentul actor F. Murray Abraham, care a jucat inclusiv roluri de terorist arab şi care joacă aici rolul unui evreu descurcăteţ, prins de conjunctură într-un atentat, rosteşte memorabila replică: Nenorocită ţară în care n-ai nici o şansă să nu devii erou. Dar replica asta mi-a ieşit, cu de la ea putere, la suprafaţa minţii eliberate de concentrarea rugăciunii fără cuvinte, gândindu-mă la doza de absurd a soartei acestor tineri dotaţi, cărora le-ar sta mai bine într-un birou managerial, dar din care ţara plăteşte anual o cotă de sacrificaţi, fie în faţa duşmanului sunnit din sud, fie în faţa duşmanului şiit din nord, ambele sponsorate de regimul teocratic de la Teheran, despre care am auzit destui musulmani cu funcţii ecleziastice spunând, numai în particular, că de fapt îl insultă pe Alla’.

 

Pentru a le gândi pe toate astea a fost de ajuns să rătăcim o vreme căutând autocarul, în lunga coloană care ducea la locurile lor de cazare pe omologii noştri, străini de zidul plângerii, cu propriile lor gânduri. Asupra diversităţi cărora nu am de gând să fac ipoteze.

 

Cum musulmanii au, în linii mari, interdicţii similare cu evreii, diferenţa stând în dezvoltarea teoretică mult mai amplă şi mai rafinată a kashrutului, restaurantul din oraşul acum arab n-a diferit, esenţial, ca ofertă, de cele din Yerushalayim şi Tiberias, unde am mai fost cazaţi, dar locul relatării unei cine locale va veni mai încolo şi se va vedea de ce.

Dimineaţa următoare trecem înapoi zidul care separa, în direcţia Betlehem, Israelul de teritoriile sub jurisdicţie palestiniană. Zid neterminat, ridicat în timpul celei de-a doua intifade. Nu am şi nu am cum să am şi nici pe ghid nu-l pot întreba care a fost efectul zidului asupra statisticii atentatelor cu baza de plecare în teritorii. Acum e, har domnului, o perioadă de linişte, după cele două războaie din nord, cu Hizb’alla’ implantată în Liban şi, anul următor, în sud, unde Hamas, coerent în politica sa, mai întâi a ucis şi alungat de la putere reprezentanţii aleşi ai Al fatah, organizaţie înfiinţată le vremea sa de Arafat, acum mai mult sau mai puţin cooperantă, părând a miza pe coexistenţă drept cale cu şansele cele mai mari pentru înfiinţarea unui stat palestinian, apoi a început să trimită sistematic rachete spre sudul Israelului, iar când armata acestuia, retrasă unilateral ca urmare a acordurilor cu Al Fatah, a fost nevoită să reintre în ’Aza, pentru a desfiinţa aceste surse de agresiune neprovocată, nu s-a sfiit să folosească scuturi umane, pentru a prezenta copiii măcelăriţi de ei presei ca efecte ale bombadamentelor israeliene. Desigur, nu politica locală e subiectul jurnalului meu, cu atât mai mult cu cât încerc să dau călătoriei aura unui pelerinaj, dar e cu neputinţă să treci acest zid fără a te gândi la context. Nu poţi ignora că Israelul a pierdut aceste ultime două războaie pe toate planurile: pe plan militar nu şi-a atins obiectivele, nereuşind să dizloce, necum să anihileze orgnizaţiile duşmane, finaţate de serviciile iraniene, a cheltuit inutil şi în context economic nu prea strălucit o cantitate imensă de resurse, dar cel mai dezavantajos aspect a fost pierderea iniţiativei strategice şi pierderea netă a războiului mediatic. Cu efecte dezastruoase asupra imaginii internaţinale. Asta e ţara în care călătorim, repet, într-o perioadă liniştită. Iar astea sunt gândurile la vederea zidului, când ai timp destul, coada vehiculelor, între care numai autocare erau 5 înaintea noastră, îţi lasă loc de deconectare. Poate nu sunt cele mai potrivite gânduri la începutul zilei celei mai importante a pelerinajului, ziua când ne vom apropia de sfântul mormânt. Sau, poate, dimpotrivă, astfel de gânduri sugerează o măsură a distanţei între ce a încercat Iisus şi la ce a ajuns omenirea.

Dar şoferul arab al autocarului se descurcă. Iese greoi, la o intersecţie îngustă, din coloana ce aştepta accesul la check point, o ia pe străzi numai de el ştiute, iese practic din oraş şi, în mai puţin de jumătate de oră ajungem la alt punct de trecere, interzis în teorie. Unde face pe prostul cu artă, iar tinerii soldaţi israelieni se amuză şi-l lasă să treacă, cu condiţia să nu mai încerce altă dată. Atât şoferul, cât şi soldaţii stiu bine cât de formală e condiţia. Probabil în sinea lor apreciază spiritul descurcăreţ al şoferului.

 

Deocamdată vremea e cumsecade. Nici nu ne gândim că ne va aşteota la cotitura de ea aleasă. E ziua cea mai plină. Ştiam că practic toate locurile legate de cultul creştin sunt plasate în Ierusalimul de est, socotit arab. După Decizia ONU, de separare a părţii apusene a vechii Palestine, rămasă înstre finele celor două războaie mondiale sub protectorat britanic, într-o parte arabă şi una evreiască, restul Palestinei, pe malul stâng al Iordanului, devenind Transiordania. De unde Cisiordania, nume folosit multă vreme pentru partea centrală a teritoriilor palestiniene. Între timp, regatul haşemit al Iordaniei îşi pierde prefixul, iar Cisiordaniei începe a i se spune West bank. Îndată după instituirea statului Israel, statele arabe înconjurătoare, unele dintre ele primind acea parte din populaţia locală arabă care s-a grăbit să plece, autodenumindu-se refugiaţi, au declanşat primul război, cel din 1948. Pornind de la un raport iniţial de forţe în medie de 7/1 în favoarea arabilor, în personal militar şi armament, Israelul a supravieţuit. Războiul s-a oprit când linia de demarcaţie trecea prin mijlocul Ierusalimului. În urma celui de-al doilea război, cel numit de şase zile, în iunie 1967, Israelul a recuprat teritoriul întregii capitale antice a lui David şi Solomon. De remarcat rămâne, în epocă, reţinerea de care a dat dovadă Israelul. Una e să întemeiezi colonii evreieşti în tertorii, cumpărând pământ de la proprietarii arabi care il vindeau, direct sau indirect, alta să te abţii de la a anexa ceeea ce ai cucerit manu militari. Caz rarissim în istorie, dacă nu cumva unic.

 

Yerushalayim, numit de arabi Al Qods, este un oraş unic în lume, ca semnificaţie spirituală, centru al celor 3 mari curente monoteiste abrahamice. Iar vestigiile istorice ale simbolurilor celor 3 culte majore sunt riscant de aproape, cum observam chiar aseară, în drumul către zidul plângerii. Dacă pentru iudaism şi creştinism, Yerushalayimul e oraşul cel mai important, pentru islam e al doilea după Mecca. Oricum de importanţă majoră.

Acesta e cadrul itinerariului din ziua principală a călătoriei, ziua în care aceasta devine de fapt, pelerinaj.

 

Ziua începe simetric faţă de incursiunea de aseară, pe muntele Scopus, la nord de Cetatea Yerushalayimului. Perspectiva asupra oraşului şi a cetăţii aminteşte de panorama Parisului de pe treptele bisericii Sainte Chapelle, pe vârful colinei Montmartre. În spatele nostru e Universitatea ebraică, iar ceva mai jos, direct spre sud, Universitatea mormonă Brigham Young. Dacă-ţi roteşti privirea spre dreapta, şi mai jos, practic vis-à-vis de poarta lui Irod, din zidul cetăţii, vezi un soi de cetate pătrată, muzeul Rockefeller. Toate rămân în afara itinerarului nostru, focalizat pe ultimele zile ale lui Iisus. Trecem pe muntele măslinilor, primul locaş în care intrăm e mânăstirea rusească de maici Eleon, situată în mijlocul unui parc superb, cu arbori seculari. Ca peste tot în spaţiul creştin, mânăstirile de maici cultivă o vegetaţie mai bogată. Aceasta are hramul Înălţării Domnului şi e ridicată pe ruinele unei mânăstiri construite de sfânta Elena, mama înpăratului Constantin. De fapt pe parcursul zilei ne vom mai întâlni cu lucrări hotărâte de cea care, creştinată înaintea fiului său, îşi va fi avut partea de contriuţie la deschiderea împăratului spre creştinism, poate mai mult decât legendara viziune a unei cruci pe cer în noaptea dinaintea bătăliei cu Maxenţiu, care i-a deschis calea spre Roma. Biserica mânăstirii are un aspect solid, dar surprind deschiderile ogivale în zidul exterior, unde sunt chiliile. La poartă, un soi de factotum vinde ulei zice-se sfinţit, cu presupuse puteri tămăduitoare. Cum stocul e depăşit de mulţimea amatorilor din autocar, promite să vină seara la hotel, al doilea loc al nostru de cazare, acum în Yerushalayim. Va veni. Părăsim mânăstirea rusească pentru a ajunge aproape imediat la biserica Pater Noster. Prin ea însăşi nu se remarcă prin nimic special, dar pe zidul interior al curţii, rugăciunea omonimă, fundamentală pentru întregul cult creştin, e scrisă pe mari suporturi emailate, în aproximativ 160 de limbi. Nu pretind că am memorat numărul exact, dar ghidul israelian susţine că sunt reprezentate toate limbile culturilor în care e practicat, fie şi parţial, creştinismul. Româna y compris. Trec cu răbdare prin faţa tuturor panourilor, minunându-mă să văd rugăciunea cu care am respins cu 3 ani în urmă, de două ori, atacul psihic suferit în circuitul european, prima dată un simplu deochi. Şi cu ajutorul căreia i-am anihilat o bruscă durere intensă de cap la două zile după a doua operaţie, într-un salon al spitalului Colţea, unchiului lui Marcel Răducanu, cel mai iubit dintre foştii fotbalişti – pentru mine, s-o văd scrisă în cele mai exotice limbi, al căror alfabet îl văd pentru prima oară. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu ajutorul puţinelor limbi de mare circulaţie, ca franceza sau italiana, până să ajung la versiunea românească, lipsa finalului, aşa cum îl ştiu eu.

 

Ocolim apoi cea mai spectaculoasă biserică, rusească, cu turlele caracteristice aurite, Sfânta Magdalena, care, privită din faţă, ascunde un mic dom al înălţării. Biserica Dominus flevit, romano-catolică, cu o cupolă rotundă, evocă momentul vederii celui de-al doilea templu (din care, de altfel, avea să-i alunge cu biciul pe cămătari), de către Iisus la intrarea in Yerushalayim. Evanghelia lui Luca spune că, impresionat de frumuseţea Templului, Iisus ar fi plâns, prevestind distrugerea acesuia şi diaspora evreilor. Slujită acum de franciscani, ca toate siturile romano-catolice, edificiul a trecut prin mai multe mâini. Ghidul afirmă că lacrimile lui Iisus au devenit moment comemorat de cruciaţi, care ar fi construit o capelă mică. După înfângerea lor de către Salah el Din, sau Saladin, capela e dărâmată, pe locul ei apărând o moschee. Obiect de tranzacţie, între surorile benedictine şi franciscani, situl din apropiere e excavat de arheologi, care descoperă o necropolă din perioada canaanită.

 

În fine, ajungem la celebra grădină Getsimani, la poalele muntelui măslinilor. Ce-ar putea fi în acest spaţiu înconjurat de zid decât tot măslini? Dar măslini milenari, cu trunchiuri uriaşe. Unică în toate culturile de măslini din lume, sau cel puţin din acea parte a lumii unde am vazut eu culturi de măslini. Dar mai ales o biserică. Cu fronton de templu antic, cu o frescă biblică, sprijinit pe 4 coloane care definesc spaţuiul pridvorului. De la care un şir larg de trepte coboară în grădină. Tot sub administrare franciscană, construită după primul război mondial, deci când Palestina se afla sub mandat britanic, de un arhitect italian, cu contribuţia mai multor ţări şi într-un amestec de stiluri. Motiv pentru care e numită Biserica Naţiunilor, dar şi Biserica Agoniei. Deoarece, conform tradiţiei noului testament, în acest loc s-ar fi rugat Iisus, înainte de a fi arestat, deci în noaptea dinaintea patimilor. Ultima oprire înainte de a intra în cetate, pe poarta sfântului Ştefan, numită şi poarta Leilor, e la o capelă care ar adăposti mormântul Mariei. Personaj cu multiple formule onomastice, mama lui Iius. Noi în spunem maica Domnului, catolicii spanioli îi spun Nuestra Senora, ceea ce e totuna cu Notre Dame a francezilor, englezii Virgin Mary. E singurul personaj biblic care are două morminte „oficiale”. Anul trecut l-am văzut pe cel de lângă Efes. Nu mai revin cu amănunte, episodul e cu câteva zeci de pagini în urmă. Capela de aici e mult mai modestă. Dar istoria ei e mult mai bogată. Situl a trecut, de-a lungul secolelor, dintr-o mână în alta, prima biserică din timpul unui patriarh bizantin a fost distrusă în 614, în timpul invaziei perşilor, apoi biserica ridicată de cruciaţi fiind dărâmată de Saladin, care a respectat însă cripta, cultul musulman respectând-o, cum aflasem şi la Efes, pe mama celui pe care-l numeşte profetul Isa ben Mariam. Deşi dintre creştini benedictinii, apoi franciscanii s-au implicat mai mult timp şi în mai mare măsură, acum situl e administrat de biserica ortodoxă răsăriteană. Dacă la Efes aflam că acolo e casa veşnică a fecioarei Maria, aici aflăm că există 3 curente de credinţă în privinţa sfârşitului acestei figuri centrale a creştinismului: cei mai mulţi dintre ortodocşi consideră că aici odihneşte Maica Domnului, iar afară de cei care, creştini sau musulmani, cred că odihneşte lângă Efes, mai există şi credinţa înălţării la cer a Mariei.

Fireşte, iau lucrurile aşa cum se prezintă, bucuros că, dacă există două morminte posibile, le-am văzut în mai puţin de un an şi jumătate pe ambele. Înainte de a pătrunde în cetate, mă gândesc că situl de aici are, într-un fel, o valoare simbolică suplimentară, pe care n-am auzit-o sau citit-o niciodată: Calvarul drumului crucii e, astfel, marcat de două morminte: al mamei şi al fiului. La gândul ăsta, revăd, cu ochii minţii, Pietá a lui Michelangelo şi mă gândesc că Maria nu şi-ar fi putut dori să fie îngropată altundeva decât aproape de începutul drumului patimilor fiului său. Cu gândul ăsta păşesc prin poarta leilor mai despovărat de oboseala deja acumulată de dimineaţă. 

 

Drumul crucii, sau Via dolorosa, e o alee îngustă, care urcă aproape insesizabil dealul numit odinioară Golgota, nume care a devenit metaforă a suferinţei. Oarecum întortocheată, amintind, dacă ai face abstracţie de simbolistică, de nenumărate alte străduţe medievale, din cartierele vechi ale multor oraşe europene, ceea ce-ţi sare în ochi e aglomerarea minusculelor puncte de negoţ arab, doar ne aflăm în Yerushalayimul arab. De fapt e un bazar unidimensional. Profilat, fireşte, pe marfa specifica pentu pelerini, plus tot ce-ar putea avea nevoie pelerinii angajati pe acest drum. De pildă, am fost nevoit să cumpăr un set de baterii pentru aparatul de fotografiat, acumulatoarele care şezuseră toata noaptea la încărcat mă ţinuseră exact până înaintea măslinilor milenari din grădina Getsimani. Am găsit, fieşte, la un preţ prohibitiv, dar ce negustor n-ar pofita de nevoile pelerinilor? I-am întors arabului politeţea profesională, încercând să nu zâmbesc strâmb. Dar asta fu nimic, pedeapsa sau încercarea, nici azi nu ştiu, mă aşteptau la un loc unde via dolorosa cotea busc în unghi drept. Izbucni o ploaie torenţială, ai zice din senin, dacă înghesuiala, aerul de bazar cu care nu reuşeam nicicum să mă obişnuiesc şi explicaţiile conştiincioase ale ghidului despre cele 9 locuri unde textul evanghelic spune că Iisus s-ar fi oprit, în drumul către locul răstignirii, împiedicau privirea să se ridice spre cer. Poate am fi văzut acumularea norilor, da la ce ne-ar fi folosit? Când ploaia a izbucnit, am constatat că umbrela mea, pe care dădusem 3 lire cu sir Walter Scott la Glasgow, se descompune brusc în factori primi, după ce acasă, verificată înaintea introducerii în bagaj, funcţiona. Fix 12 minute a durat până ce Felicia a revenit, când  abia mai rămăseseră 2-3 membrii ai grupului, cu un jaf scump, care şi acum se deschide aiurea. Gluga canadienei, peste şapcă, le puteai stoarce. Am refuzat să mă gândesc la urmările inevitabile, trebuia să fac faţă celei mai impotante zile a călătoriei. În fine, ni se propune o pauză înainte de a intra în biserica sfântului mormânt. Găsim imediat o mică terasă a unui local, încerc falafelul, care, în mediul arab e la el acasă, e pe gustul meu, depăşeşte la mare distanţă sawarma, la fel de arabă, diferenţa e între chifteaua de năut, sau humus, cum îi zic localnicii, evrei sau arabi şi carnea de vită sau de oaie. În favoarea savorii năutului.

 

Asta ar fi partea strict personală şi prozaică a drumului. N-am vrut s-o amestec cu partea simbolică. Deşi e limpede că am ezitat mult înintea epitetului. Lipsit, în fond, de educaţie religioasă din familie, lăsat să-mi aleg singur calea, în plină epocă stalinistă, a ateismului “ştiintific”, care m-a piredut de muşteriu relativ târziu, dar irevesibil. Nu sunt deloc bisericos, dar sunt consecvent în a-mi constui un set iterativ de concepte despre dumnzeu, refractar simultan la bigotism, misticism dar în mult mai mare măsură la ateism, imi dorisem mult să cunsc Israelul la el acasă, cu mult înainte de sfârşitul vieţii cazaniere, s-a întâmplat să ajung aici pe o formulă turistică intitulată cu chiar titlul capitolului, pelerinaj în ţara sfântă, într-o formă fizică minimă, cauzele căreia exced subiectul cărţii. Oboseala permanentă şi, din urmatoarea zi de-a dreptul boala, nu mi-au putut ecrana curiozitatea. Experienţele unice din capela sixtină, de la mormântul sfântului Petru, din basilica San Pietro, imediat, apoi anii viitori la un templu shinto oarecare, în catedrala Note Dame de Paris, toate descrise în volumul anterior şi ultima, anul trecut, la izvoarele presupus tămăduitoare de la fel de presupusul mormât al Mariei, lângă Efes, pe de o parte, dar şi reversul medaliei, lipsa oricărei reacţii similare la Fatima, cereau nu atât un răspuns, cât o cale de a-mi înţelege trăirile. Nu-mi puneam nicicum problema unei revelaţii, nici a deşteptării unui simţ pe care numai o experienţă la limita vieţii are şansa, dar nu certitudinea, de a o conferi. Dar eram la fel de sigur că experienţa călătoriei printre locuri al caror spirit e menţinut cu eforturi de cucernicii incontestabile nu mă lăsa nici indiferent şi nu-mi stimula nici simţul critic. Am luat tot timpul şi mai ales aici, lucrurile ca atare.

 

Aşadar, să ne oprim cu gândul la locurile unde se oprise şi nazarineanul. Primul loc nu e propriuzis un popas, căci un drum nu poate începe cu un popas. Dar acolo l-ar fi judecat Pilat. Romanii numeau clădirea Pretorium, grecii Lithostatos, iar localnicii Gavata, adica locul pardosit cu pietre. Încăperea în care ghidul ne spune că Pilat l-ar fi audiat pe cel acuzat de liderii Sanhediului e o capelă mică, aflată între două biserici catolice, cea a flagelării, pe ruinele străvechii cetăţi Antonia şi Ecce homo, celebra expresie cu care tradiţia spune că procuratorul Iudeii l-ar fi arătat mulţimii, spunând că nu-i găseşte vreo vină faţă de împăratul roman. Cum vedem locuri şi nu punem în relaţie diferitele versiuni ale momentului, trecem peste atribuirea răspunderilor, dar domnul Sawel citează limpede sentinţa mulţimii: răstigniţi-l!. Nu putem şti ce-o fi fost în capul lui Hagi Tudose, dac-o fi fost şi altceva decât socoteala costului hagialîcului şi nici măcar ce-o fi în capetele atât de diferite ale membrilor grupului meu, dar eu ştiu deja destule despre era manipulării, în care membrii Sanhedrinului, contrariaţi de un evreu pe care, dacă între timp n-ar fi ajuns personajul exponenţial al altei ramuri ale rădăcinii abrahamice decât iudeii, nici ei 100% omogeni, o stăpâneau, desigur, la nivelul poziţiei lor ierarhice. Cu ochii de acum nu văd cum mai miră pe cineva că aceeaşi mulţime care în duminica devenită a Floriilor striga în transă Hossanah, să strige cu un soi de “mânie proletară” sui generis răstigniţi-l! e timpul să recunosc cinstit că l-am provocat pe ghid să admită că, în ipoteza în care povestea e reală, mulţimea aceea era infiltrată cu agenţi ai Sanhedrinului. După sentinţă, tot aici a urmat episodul batjocoririi cu biciul, coroana de spini şi mantia roşie. Soldaţii sunt la fel, oriunde şi oricând. Să ne amintim de Guantanamo? Ne-am simţi jenati.

Al treilea popas e la întretăierea străzilor care vin de la poarta Leilor, startul drumului, cu cea care vine da la poarta Damascului. Să fie o întâmplare că evreul Saul, prigonitorul apostolilor şi al celor convertiţi de ei, avu revelaţia în urma căreia ridică eşfodajul ideatic al noii mişcări. poate nevisate de Iisus omul?

Să nu uităm că ceea ce de două milenii numim patimi se încheie cu ridicarea crucii pe umerii condamnatului. Procedura de execuţie era romană. Bun, dar de ce nu se pomeneşte da ea în restul imperiului şi cel puţin în întregul secol al lui August? Legenda spune că fu nevoie de doi soldaţi voinici ca s-o aburce pe umerii mai degrabă firavi. Dar un cercetător britanic, expert în anatomie şi rezistenţa corpului uman, pretinde a fi demonstrat că instrumentul supliciului nu putea fi ridicat de un singur om în forma cunoscută, devenită simbol, în locul peştelui, ca semn ocult de recuoaştere în cele aproximativ două secole în care comunităţile deja autointitulate creştine trăiau ascunse mai mult în grote. Cercetătorul revoluţionează cu date irefutabile întreaga imagerie tadiţională, demonstrând că pentru ca un condamnat să-şi ducă singur instrumentul de execuţie, nu putea duce decât partea orizontală, cu un orificiu dreptunghiular la mijloc, care urma să fie înfipt în stâlpul dinainte fixat solid în pământ. De ce spun asta? Simplu, deoarece ghidul, indiferent ce gândea, nu putea spune altceva decât legenda consacrată de evanghelii, căci dacă i-ar fi trecut prin cap să citeze cercetări de ultima oră în materie, majoritatea turiştilor pelerini l-ar fi… răstignit… în gândurile lor.

 

A treia oprire, aproape de mijlocul cotiturii spre stânga a drumului, pe strada Damascului, avu loc deoarece Iisus se prăbuşi prima oară sub greutatea poverii. La mică distanţă îşi vede mama în mulţimea adunată. Momentul e marcat ca a patra oprire. Sursele nu spun mai mult, spre deosebire de a doua întâlnire cu Maria, alăturată acolo mironosiţelor, unde e redat dialogul cu acestea, la care voi reveni. În definitiv, pe plan uman nu e de neînchipuit ca această primă întâlnire, aproape imediat după prima prăbuşire, să fi fost o scenă mută. Mai elocventă decât schimbul oricăror cuvinte. Calvarul continuă, părăsind strada Damascului spre dreapta, paralel cu prima etapă, de la Pretoriu până la intersecţia unde o ia la stânga, partea aceasta formând, până la a şaptea oprire, un zed întors. La această revenire pe direcţia iniţială, aproximativ est-vest, Iisus e despovărat pentru scurtă vreme, crucea, sau, dacă e să luăm în serios, împotriva iconografiei tradiţionale, bara orizontală a acesteia, e preluată de un om numit Simon din Cirene, deci un african. Cirenaica fiind azi o parte a statului libian. Deşi Cirene era, de fapt, un oraş din vestul Africii de nord la acea vreme. Tradiţia spune că amprenta mâinii lui Iisus s-ar fi imprimat în zidul unei case de pe marginea străzii. Nu-mi amintesc să fi văzut o astfel de amprentă, nu-mi amintesc decât de etichetele emailate ale punctelor de oprire, elemente fixe ale oricărui pelerinaj, ecleziastic sau laic, dar dacă această carte va fi citită – şi aşa sper -, de cel puţin un membru al grupului din care am făcut parte, vom fii conştienţi, memorialist şi cititor, că ar fi vorba de un artefact târziu. De altfel, n-am spus-o până acum, deoarece acum cred că era momentul, itinerarul descris şi respectat de mulţimile de pelerini a fost stabilit în teren prin secolele XIII-XIV, însăşi sintagma Drumul crucii începând a fi utilizată prin secolul XVI. Iar dacă vorbim de probabile artefacte, reconstruind un monument simbolic, să nu uit a aminti că la locul primei întâlniri cu Maria e acum o capelă armeană şi tradiţia spune că urma sandalei Fecioarei rămăsese şi ea imprimată în acel loc.

 

A şasea oprire e ocazionată de altă întâlnire. După Pilat, aflat la originea calvarului, indiferent dacă înclinăm sau nu a crede că a făcut-o oarecum à contre coeur, după Maria, după Simon Cirenianul, o tânără îl vede de la fereastra ei aflată la etaj. Impresionată de chipul chinuit, coboară şi-i şterge faţa cu o năframă. De lacrimi, sudoare şi sânge. De ce am folosit clasicul triptic, care mie unuia nu de o formaţie de muzică rock omonimă îmi aminteşte, ci de voinţa nezdruncinată a lui sir Winston Churchill, care nu le promitea concetăţenilor săi la începutul războiului decât acest triptic, sinteză a suferinţei umane? Căci niciunde nu scrie că Iisus ar fi plans pe drum. Iar abia câteva rânduri mai jos vom vedea că îndeamnă femeile mironosiţe să nu-i plângă soarta lui, ci pe a fiilor lor. Aici îmi iau, cu de la mine voie, libertatea de a accentua latura umană a lui Iisus, care, biciuit, batjocorit, prăbuşit sub povara instrumentului morţii sale iminente, sau a uneia din componentele acestuia, iată că descoperirea cercetătorului englez cade în derizoriu din perspecitva simbolică. Altfel nici nu cred că aş fi inserat ştirea descoperirii în şirul gândurilor mele, prin care încerc acum a recupera incapacitatea de concentrare a urmării efective a drumului. Iisus omul nu are, pentru mine, sens, decât dacă cele trei lichide vitale, exhibate de suferinţă, se amestecă. Dar să nu uităm că subiectul e tradiţia calvarului, iar nu reflecţiile mele marginale. Iar tradiţia spune că figura Mântuitorului şi nu e deloc o întâmplare că acum e prima dată când îl numesc astfel, s-ar fi imprimat pe năframa tinerei fete, devenind, astfel, prima icoană nefăcută de mâna omului. Dacă normele Vechiului Testament, partea comună cel puţin iudaismului şi creştinismului, interzic iconografia (mă rog, formal interzic să faci chip cioplit, corespunzând tehnologiei exclusiv pastorale ale vârstei abrahamice) îşi dau mâna cu nebunia iconoslatiei bizantine din secolele VII-VIII A.D., nu pot avea nimic împotriva acestei prime icoane. Miracol sau simbol, pelerinul generic are un larg câmp de alegere. Inutil să repet, natura mea realistă mă apropie de interpretarea în cheie simbolică. Dar nu asta e important, ci numele fetei. Tradiţia o numeşte Veronica. Dar acesta nu e deloc un nume evreiesc. Lui Yeshua îi poţi spune Iisus, în fond italienii, urmaşi direcţi ai romanilor, cel puţin în plan lingvistic, îl numesc Gesu, dar Veronica e un nume latin. Cheia e în prefixul vero, adevărat, numele, confirmat de singura enciclopedie onomastică în limba română, însemnând chiar adevăratul chip.

 

Cum spuneam, locurile de oprire sunt marcate cu etichete emailate. Dar şi cu mici capele. Cea a primei întâlniri cu mama pătimitului e armeană, am spus deja, ca şi cea anterioară, a primei prăbuşiri, despovărarea e marcată de o capelă franciscană, ca şi cea de la a doua prăbuşire sub greutate, oprirea a şaptea, pe când întâlnirea cu cea pe care o numim azi Veronica e grecească. Nu pot să nu văd aici o umbră de ironie imanentă, pământul unde va izbucni iconoclastia fiind grecesc. La fel a opta oprire. Refuz să speculez că ambele capele comemorând întâlniri cu femei sunt greceşti, nu văd aici nici o semnificaţie. Semnificativ este însă momentul opririi. Iisus se reîntâlneşte cu mama sa. Maria. De ce textele evanghelice folosesc sintagma femeile mironosiţe ? Cuvântul nu are nici pe departe sensul pejorativ de azi. Mironosiţe, deoarece cumpăraseră mir, pentru toaleta rituală a viitorului cadavru. Ce este mirul? Nimic altceva decât este azi parfumul. Alcoolul ca substanţă pură era necunoscut, proprietatea sa de solvent pentru uleiurile eterice care dau parfumurile fiind cu atât mai necunoscută. Dar uleiurile eterice, de extracţie vegetală, se dizolvau în ulei pur şi simplu. Care, astfel, devenea mir. Cu triplă funcţie: cea de instrument al eleganţei e departe de întregul nostru drum. Cu cea taumaturgică (unele uleiuri eterice sunt folosite şi azi în preparate medicinale) ne-am întâlnit deja dimineaţă, la mânăstirea rusească de pe muntele Scopus, aici ne întâlnim cu funcţia ritualică. Cine erau mironosiţele? O coincidenţă asupra căreia n-am auzit, eu, ignorantul, să se speculeze, face ca femeile mironosiţe să poare acelaşi nume: Maria. Myriam, în aramaica vorbită atunci. Mama lui Iisus, Maria Magdalena (adică din Magdala) şi o misterioasă numită discret cealaltă Marie. Despre Maria Magdalena ar fi multe de spus, dacă acest text ar fi un eseu, iar nu simple note de călătorie. Mă rog, note… adnotate. Cu proprile reflecţii primare, dincolo de care jurnalul ar deveni de necitit. Nu uităm că ne aflăm la al opta oprire. Iar calea de abia de mai încolo devine lungă, pe măsură ce spaţiul se localizează. Am mai amintit fugar, Iisus le cere femeilor mironosiţe să nu-l plângă pe El, ci să-şi plângă copiii. Fraza e larg interpretabilă. În versiunea ghidului, el prevesteşte astfel a doua distrugere a templului şi a regatului, începutul tragic al pribegiei bimilenare. Dar cine ne opreşte să citim fraza într-o cheie mai largă, chiar cea mai largă cu putinţă? Am căzut de acord că Iisus omul trebuie văzut ca un evreu reformator, idealist, comparabil, toutes proportions guardées, cu Martin Luther. Obiectivul prim al căruia ar fi fost curăţirea Sanhedrinului de corupţie. Precum precursorul său, Ioan (Johanan) zis Botezătorul, ţintea în primă instanţă păcatul lui Irod Antipa, care călcase legea lui Moshe căsătorindu-se cu văduva fratelui său. Dar nici unul, nici celălalt, nu se opresc aici. Ritualul botezului e purificator, cum purificatoare sunt pildele lui Iisus. Nu mai văd aici loc de interpretare, ci o concepţie coerentă la ambii, pornind de la o concreteţe în numele respectării Legii iudaice, dar mergând mai departe. Până unde? Logic, până la conseciţa logică: purificarea condiţiei umane. Profeţirea calvarului fiilor femeilor evreice, reprezentate în tradiţie de mironosiţe să reprezinte o îndoială în ceea ce afirmase mereu că ar fi misiunea sa celestă? Sau doar anticiparea exactă a preţului plătit de omenire, pe spinarea poporului ales, pentru îndeplinirea fără garanţii, a misiunii? Misiune mai mult decât îndoilelnic realizată, nu doar din perspectiva istoriei bimilenare, cât mai ales din absurditatea, într-o anume măsură antiumană, a prezentului şi a viitorului imediat? Dar mărturisesc că mă interesează mai puţin descifrarea frazei lui Iisus la această a opta oprire, marcată azi pe zidul mânăstirii greceşti a sfântului Haralambie, cât faptul, care nu cred să nu se fi observant, al acumulării de argumente în favoarea caracterului uman al lui Iisus. Nici pe departe de presupusul, de către aproape o treime din populaţia globului, a dublei naturi, latura divină fiind contestată de pe versanţi diferiţi de celelalte două curente abrahamice de credinţă. Ce vreau să spun e că drumul crucii învederează mai ales latura umană a lui Iisus. Aici apare, dincolo de cele 4 diferenţe formale, începând cu celebrul filioque, o diferenţă fundamentală între răsărit şi apus. Apusul accentuează, în concepţia asupra calvarului, latura umană, pe când răsăritul, începând cu biserica bizantină, mută accentul pe dumnezeire. Şi aici ar fi multe de spus dincolo de condiţia unui jurnal.

Locul acestor considraţii, exact înainte de a treia prăbuşire, manifestare directă a naturii umane, lângă zidul Patriarhiei Copte, a noua oprire, era aici.

 

Ultimele opriri se află pe teritoriul bisericii Sfântului Mormânt, numită şi biserica Invierii. Câteva cuvinte se cer spuse mai ales despre acest aşezământ: loc de execuţii în publice sub stăpânirea romană, rămâne practic anonim pentru populaţia locală după presupusul miracol al învierii, despre care nu va fi vorba în acest jurnal, limitat la siturile vizitate şi la rolul lor strict. Anonimatul se accentuează în urma distrugerii oreşului de către romani, ca urmare a revoltei iudeilor în 70 A.D., apoi, după alţi 65 de ani Hadrian începe construirea unui templu al Afroditei. Pierderea independenţei statale a Iudeii deschide teritoriul politeismului roman. Edictul de la Milan, dat în 313, de Constantin cel Mare, după înfângerea lui Maxenţiu, intrarea victorioasă în Roma şi stabilirea la Bizantium, urmat de conciliul de la Niceea, în 325, schimbă totul. Tranziţia de la cult interzis la religie de stat e foarte rapidă. Împăratul o trimite pe mama sa, Elena, creştinată înaintea lui, în fruntea unei armate, îi permite împărătesei să facă operă arheologică, descoperind grota mormântului şi construind alături basilica lui Constantin. Invazia persană, din 614, care lasă o singură biserică nedistrusă, văzută la Bethlehem, nu face decât să premeargă aproximativ 12 secole de stăpânire musulmană, mai întâi arabă, apoi mamelucă şi, în fine, otomană, a ceor două regate locuite de evreii antici, locurile devenite sfinte ale cultului creştin y compris. Cu un singur veac de întrerupere, cât a durat regatul cruciat al Ierusalimului. În acest interregn, bisericile şi capelele rămase nedistruse sunt reunite sub o singură cupolă. Este ea aceeaşi cu cea din prezent? Avem la dispoziţie un răpuns indirect: Domnul Sawel ne precizează că, dincolo de îndeplinirea obligaţiior de administrare rituală, riguros împărţite între călugării franciscani, în numele catolicilor şi de clericii greci, armeni şi ruşi, în numele ortodoşilor, administrarea civilă a întregului complex ecleziastic e monopolul, transmis din tată în fiu, al unei familii arabe, de 8 sau 9 secole. Ceea ce ne scoate înainte de alungarea cruciaţilor de sultanul Salah el Din, cunoscut în lumea creştină ca Saladin. Iar istoriografia română, chiar literatura, aduc mărturii ale practicii hagialîkului, echivalentul creştin al obligaţiei musulmanilor de a face cel puţin odată în viaţă un pelerinaj la locurile sfinte. Mecca, în cazul ultimilor, Ierusalimul, fie şi redus la biserica sfâtului Mormânt pentru creştini. Ceea ce sugerează o continuitate a lăcaşului.

 

Să revenim la punctele de reper, numite opriri. La a zecea Iisus e dezbrăcat de mantia roşie, la a 11-a e ţintuit pe cruce (montată pe loc în versiunea cercetătorului britanic), a 12-a e momentul morţii, a 13-a e coborârea de pe cruce şi ultima, a 14-a, înmormântarea cadavrului învelit în giulgiu în grota peregătită şi închisă cu o lespede de piatră mai mare decât ar putea mişca un singur om. Nici un cuvânt, în prezentarea ghidului, despre cei doi crucificaţi odată cu Iisus. Cum în capela judecăţii nu auzisem nici un cuvânt despre Bar Abbas, cel cu care procuratorul Iudeii ar fi încercat în ultimul moment să-l înlocuiască pe condamnat. Un zelot, acesta din urmă. Deci un rebel explicit împotriva stăpânirii romane. Naraţiunea ghidului s-a rezumat deci strict la rolul legendar al siturilor vizitate. Dar tot nici un cuvânt despre ultimele vorbe ale lui Iisus ca om, în pragul morţii: Eli, Eli, lama sabactani? Doamne, de ce m-ai părăsit? Ultima vorbă a predicatorului, a învăţătorului, cel numit Rabbone de inocenta Maria, sora Martei şi a înviatului Lazăr exprimă îndoiala? Adepţii naturii duble vor interpreta acest strigăt de durere, de îndoială, ca ultima manifestare a laturii umane. Pentru creştini totul începe din momentul învierii. Şi urmează să vedem că natura însăşi ia anual atitudine, prin mijoace poate parafizice, în această dispută, la miezul zilei, în sâmbăta dinaintea Paştelui ortodox. Dar nu e unica interpretare. Celebrele vorbe pot fi citite şi la modul cartezian, avant la lettre.

 

Două elemente trebuie descrise: aşa numita piatră a ungerii, pe care trupul coborât de pe cruce e spălat ritual cu mir de cele 3 Marii şi înfăşurat în giulgiul alb, pentru a fi coborât în grota mormântului şi biserica în biserică, spaţiul închis în care pelerinii pot intra aplecaţi, cel mult câte 2, spaţiul presupus al crucificării. Aici intră în sâmbăta paştelui ortodox patriarhul Ierusalimului, supravegheat protocolar de clerici musulmani, pentru a lua lumina învierii. Miracol, sau fenomen parafizic? Dar care e diferenţa? Autenticitatea fenomenului durează de cel puţin 16 secole. Şansa de a observa fenomenul e strict nulă. Spaţiul bisericii abia de ajunge pentru înalţii ierarhi participanţi. În teorie, lumina sfântă ar trebui transmisă prin contact direct între făclie şi făclie, în practică propagarea are loc în fiecare biserică creştină, la miezul nopţii de înviere, în timp ce în capela sfântului mormânt fenomenul are loc la miezul zilei de sâmbătă, deci cu un număr de ore mai devreme care depinde de fusul orar. 12 în cazul României, aflată pe acelaşi fus orar cu Israelul. Cum e imposibil de presupus că înainte de utilizarea curentă a aviaţiei, lumina nu putea fi propagată fizic în întreg spaţiul creştin, variabil şi el, ficţiunea transmiterii directe s-a păstrat cu timpul.

Cititorul care ştie că autorul acetui jurnal a fost fizician se va mira, desigur, de abţinerea de la ipoteze în ce priveşte natura fenomenului. Eu cred, însă, că abia pentru un fost fizician, condiţia de pelerin onest e să se abţină de la ipoteze. Cititorului atent nu-i va scăpa, fără îndoială, întrebarea care e diferenţa intre miracol şi fenomen parafizic? Ba chiar mă abţin să citez încă odată, tot la modul ironic, poezia comunistă, adresată aici ateilor: aduceţi copiii aici, lângă pietre / să simtă dogoarea nestinselor vetre.

În fine, nu găsesc final mai potrivit poate prea lungii descrieri a drumului crucii, centru de greutate al pelerinajului, decât culegerea, din mers, a mărturisirii de o inocenţă paralizantă, a unei doamne, fostă o viaţă de om medic militar, care până în tinereţe fusese convinsă că Iisus Christos a fost… român. Lipsa mea de educaţie religioasă, care mă stimulase, deloc paradoxal, să caut, cu răbdare, fără grabă, zeci de ani, o cale către Dumnezeu, pentru a ajunge la concluzia raţionalistă că toate sunt, la urma urmei, echivalente, se simte depăşită net.

 

Seara se încheie în cartierul ultrareligioşilor din Yerushalayim, Mea Shearim, unde şi-a găsit locul biserica ortodoxă românească. Interiorul intim, căldura umană la care grupul e sensibil, modestia călugărilor şi a preotului, impresionează. Peisajul înconjurător e plin de pitoresc. Indiferent de vârstă, locuitorii poartă aceeaşi îmbrăcăminte tradiţională, haină lungă, perciuni, copiii şi adolescenţii kippa, tinerii şi maturii pălăriile specifice, cu borul curbat în sus, iar notabilităţile căciuli din blană scumpă, de regulă samur. La insistenţele influenţilor lideri ai  comunităţii, preotul a fost nevoit să calce canonul şi să rotească cu 90 de grade orientarea crucii bisericii, astfel ca membrii comunităţii ultrareligioase s-o vadă din profil, să nu semene cu simbolul unei alte religii decât a lor, când ies spre oraş cu maşinile lor elegante. Cu ce se ocupă oamenii ăştia, vine întrebarea firească. Ghidul ne spune mai multe decât răspunsul strict la întrebare. Ei nu recunosc statul, nu plătesc impozite, sunt întreţinuţi de omologi bogaţi ai lor din diaspora. Bărbaţii învaţă pentru a deveni rabini, femeile fac toată munca cerută de trai şi cât mai mulţi copii.

 

A patra zi plecăm la Ierihon, cel mai vechi oraş din teritoriul ţării, prilej pentru a remarca plasarea majorităţii locurilor sfinte ale cultului creştin în teritoriile palestiniene. Chiar dacă acum partea arabă a Yerushalayimului face parte din Israel, în urma războiului de şase zile, al treilea, toate bisericile creştine sunt concentrate aici. Renunţ la o excursie cu microbuze, tot arabe, la mânăstirea Sfâtului Gheorghe, unde odihnesc moaştele sfântului Ioan hozevitul, a cărui biografie, tipărită pe hârtiile din dosarul înmânat fiecărui turist, fuseseră prima documentare citită în autocar, de la aeroprtul Ben Gurion către Yerushalayim. Nu sunt singur, conversez cu două doamne, dintre care una e fosta medic militar. Remarca plasamentului locurilor sfinte creştine din această conversaţie a izvorât. Dar am dus constatarea la consecinţa logică: profilul turului, intitulat ca atare, Pelerinaj în ţara sfântă, ne împedică, de fapt, să înţelegem ţara ca mecanism, ca esenţă identitară. Poate că în celelalte ţări euromediteraneene voi fi văzut, eu, cel puţin, dintre cele 3 persoane, mai multe clădiri şi asezăminte ecleziastice decât cele concentrate aici, pe o supafaţă mai mică, dar specificul Greciei, al Italiei, al Franţei, al Spaniei şi al Portugaliei a fost lesne de sesizat, chiar la viteza unui tur cu autocarul. Am exclus cele două ţări germanice, Austria şi Germania, am exclus chiar Croaţia, traversate mult prea rapid. Israelul trebuie văzut cel puţin de două ori, odată după modeul actual, odată pentru a cunoaşte ţara ca realitate. Ca entitate umană, socială, politică, culturală. Căci ce apucasem a vedea din goana calului, se dovedeşte de mare interes şi, de ce să nu completez, ce vom mai vedea întăreşte interesul. Cât am zărit, e o ţară singulară şi găsesc pe teren perfectă acoperire pentru o frază pe care unul din personajele mele le spune într-una din nuvele altui personaj: atunci fă-te evreu, sau israelian şi foloseşte-ţi ştiinţa şi voinţa pentru a preschimba pustiul în grădină.

 

Înaintea acestui respiro, cu funcţie de memento, de care simţeam nevoia, vizitasem două biserici ortodoxe: cea grecească, unde se află dudul lui Zacheu şi cea românească din Ierihon. Mai modestă, dar mai intimă sufleteşte îmi păru cea de aseară, mică enclavă în mijlocul unui mediu de fapt ostil.

 

Continuăm drumul coborând spre Iordan, Yarden în limba locală. Indispoziţia creşte. Când sinuzita nu-mi explodează într-un sfert de oră de la o nevinovată pală de curent, niciodată nu depăşeşte 48 de ore de la cauza declanşării – ploaia de pe Via Dolorosa, al cărei efect fu accentuat nu numai de oboseala restului itinerarului celui mai important al călătoriei, ci mai ales de momentele de aşteptare pentru reunirea grupului, două, la poarta de ieşire din cetatea vechiului Ierusalim şi în curtea bisericii româneşti, unde, inevitabil, un procent dintre membrii grupului, înscrişi exclusiv pentru componenta de pelerinaj, oricum majoritară şi care întârziau în fiecare biserică. Cu atât mai mult în aceasta, românească. Noiembrie pe înălţimile Yerushalaymului e o lună friguroasă, cele două momente de imobilitate în aer liber, pe frig, desăvârşind efectul ploii. Nici nu mai precizez forma fizică în care mă aflam la plecare, nu face parte din naraţiune. Aşa că renunţ la contactul cu marea Moartă, la magazinul de produse cosmetice al unui kibbuţ local, nu şi la mânăstirea Sfântului Gherasim, la Qumran, anticul centru al sectei esenienilor. În autocar mă mai înviorez ascultând lecţia de istorie atât a acestei secte, cât mai ales al celebrelor suluri de pergament, descoperite în grote pe versantul abrupt al văii Iordanului, aşa numitele manuscrise de la Marea Moartă. Descoperite sub jurisdicţia regatului haşemit al Iordaniei, numit Transiordania la încheierea mandatului britanic acordat Regatului Unit al Marii Britanii de către Liga Naţiunilor, statul iordanian convocase un colectiv foarte numeros de specialişti din toate ţările, cu condiţia să nu fie evrei, pentru descifrarea sulurilor. Îi aminresc ghidului că regretatul poet Ioan Alexandru, nu numai un creştin riguros practicant, ci şi un bun cunoscător al limbilor implicate în istoria creştinismului, a lucrat alături de aceşti specialişti. Ştiam că a participat şi un român, dar nu ştiam că a fost un mare poet şi nici cum l-a chemat, vine răspunsul onest al fostului profesor de Istorie, fost ofiţer superior în Ţahal, înainte de a deveni ghid pentru turiştii români. Seara, în pragul uşii hotelului, simt explozia bolii. Mâine seara ne intalnim cu Nick şi Angi Goldstein, Adam si Olga Ştrul, pietenii mei din Israel. Nick a făcut rezevări la restaruantul YMCA. primul reflex e să mă mir că aceasta organizatie creştina din secolul XIX mai există şi încă are o filială în Yerushalayim, apoi realizez ca nu e decat unul din tuşele unui tablou mai cosmopolit decât pare. Iata o prejudecată de care mă bucur ca m-am eliberat. Păcat doar că voi fi scos din joc. Nu le poţi avea pe toate, il faut faire bonne mine au mauvais jeu. Aflu că palatal YMCA e deservit de armeni. Care se deosebesc somatic prea puţin de sabri. Ceea ce pentru călătorul prin literatură dă un efect cel puţin amuzant.

 

Dimineaţa decid să rămân în cameră. Voi rata Tel Avivul, obiectivul zilei a 5-a. Două bisericii, sukul, turul de oraş. De fapt prima e o mânăstire, la Lod, unde se păstrează moaştele sfântului Gheorghe. Mai bine că n-o voi vedea. Mormăi că-mi lipseşte drapelul englez, cu crucea sfântului Gheorghe. Ce-mi pare rău că n-am văzut e cetatea Jaffa, ca monument, dar şi bisericile a doi sfinţi importanţi, Mihail şi Petru. Ambii provenind din cultura iudaică. Michael e ridicat de creştini la rang de arhanghel, iar Petru, unul din primii urmaşi ai lui Iisus, piatra pe care-şi va ridica biserica, pescarul Simon.

Ce ratez eu e problma mea, dreptul cititorului e de a avea la dispoziţie o relatare completă. Voi încerca să rezolv contradicţia apelând la ficţiune:

 

Zainer Poppi se trezi înţepenit. Nu-şi putea mişca nici un muşchi. Nu se grăbi se se alarmeze, îşi spuse că dacă renună la micul dejun are destul timp să-şi revină cât de cât până la ora plecării autocarului. Fereastra, dezgolită de draperie, lumina un cenuşiu albicios. Colegul lui de cameră, un lugojan plin de witzuri şvăbeşti, sforăia înca pe două tonuri, în terţă. Cu răbdare, Zainer Poppi încerca să mişte, pe rând, câte un deget, câte o articulaţie. Nimic nu răspundea la comenzi, în prima fază. Mai erau fix 34 de minute până la ora oficială a deşteptării, iar telefonul camerei era la îndemana lui. Lugojanul dormea adânc, cine o să ridice telefonul? Oricum nimeni nu s-ar fi deranjat până în cameră, sa vadă ce şi cum. Închise ochii şi-şi imagină un peisaj oarecum bucolic, o poiană smălţuită de flori de toate culorile, cam cât jumatatea unui teren de fotbal, înconjurată de amestecul de brădet şi făget caracteristic pentru limita de o mie de metri. Fixă timpul imaginii imediat după răsărit, ca primele raze ale soarelui să se strecoare printre crencile copacilor peste cam un sfert de oră.

 

Fără să-şi fi dorit, în imagine apăru lângă el o fată pe care o recunoscu, deşi n-o mai văzuse niciodată. Decât tot într-un vis, un vis de-a binelea însă. Tu eşti Scânteina, nu-i aşa?, întrebă stupid, în mintea lui. Cine alta ar putea fi, uriaşule drag, răspunse arătarea. Atunci văzu pe fruntea ei prima rază de soare. Îşi amintea perfect că se visase zburând cu fata şi avu decenţa să eludeze contextul erotic al zborului. Tu m-ai legat de pământ de nu mă pot mişca, întrebă şi mai stupid. Nu, asta face parte din încercările pe care va trebui să le treci. Fie renunţai la proba pelerinajului, fie treci toate etapele.

 

Între acestea, lugojanul se trezi raclându-şi gâtlejul cu o tuse gospodarească şi se pilotă bezmetic în baie. Destul ca imaginea să se destrame. Unde drakku mergem azi, întrebă lugojanul. La Capernaum, reuşi Zainer Poppi să mormăie. Fură primele rezultate ale efortului muscular. Habar n-am ce-o să zică ghidul ce-i acolo, dar din copilăria antică ştiu că acolo cel pe care-l numeau Învăţătorul i-a zis unui slăbanog care nu se putea scula din pat să-şi ia patul său şi să umble. Şi tu de ce nu te scoli, pierzi masa, mai fornăi lugojanul din baia lăsată deschisă. Aici nu e Capernaum, aici e Yerushalayim, aici s-au întâmplat alte întâmplări şi n-am keff să le repet. Dacă nu mă pot mişca nu pot pe cont propriu. Marş şi rade şi porţia mea, raporteaza ca am impietrit şi deseară poveşteste-mi cum te-ai spovedi unei statui cu mască, ai înţeles? Ştiindu-l mai chisnovatic pe Zainer Poppi, lugojanul trase pe el blugi ca cioarecii, adidaşi ca opincile, o haină miţoasa ca de aba şi o straiţă în care puteai găsi orice, inclusiv un uzi cu pat rabatabil şi închise binişor uşa.

 

Fix 6 minute, cât ai face o infuzie de sunătoare, Zainer Poppi rămase indecis între a încerca să se mişte şi a închide ochii, să viseze ce simţea nevoia să viseze. Fără s-o fi comandat, îi aparu Scânteina, plutind deasupra patului, cam la un metru. Te pot face să zbori cu mine exact pe traseul de azi, să nu ai lacune în jurnal, urişule drag, dar ştii care-i preţul. Ştiu, Scânteina, ştiu. Tot ce n-am păşit cu pasul meu devine interzis contactului permanent cu însoţitorii mei nevăzuţi. Fără de care nici un pas nu are nici un farmec. Facem aşa. Revino când mai ai o secundă liberă, eu o să fabric o ficţiune despre un punct anume din locurile pe care nu le voi fi vizitat. Eventual ceva despre viaţa unui zidar de acum două mii de ani. Propunerea ta e generoasă, dar numai gândul că nu-mi pot vedea duhurile transparente decât mişcându-mă eu singur, cu puterile mele, căci Învăţătorul nu s-a repetat niciodată şi nu mă va putea ajuta nici când voi orbi… cum să orbeşti, ce prostii vorbeşti? Am dat un exemplu, Scânteina, un exemplu. Du-te. Mă duc dacă-mi promiţi că dai un semn, omule drag, uriaşule drag. Dau un semn când o sa pot conversa cu duhurile mele transparente. Dacă ai un sentiment pentru mine şi de ce să n-ai, ştii că duhurile astea fac parte din mine. Şi ştiu şi cum pot scăpa de neputinţa mişcării.

 

Cineva bătu la uşă. Come on in, răspunse Zainer Poppi cu vocea cât putea de tare. Intră un tânăr elegant, rasat, subţirel, cu o cămaşă tourquoise pastelat, oacheş, cu privire inteligentă, kippa tricotată în formă de scoică îi întregea portretul. Vorbi puţin, dar limpede. Uite, aşa pacienţi mi-ar conveni să am zilnic, i se păru lui Zaiier Poppi că înţelege. În timpul ăsta îşi pregăti trusa de ace. Peste fix 45 de minute le scoase delicat şi le închise într-o cutie pe care Zainer Poppi o bănui rezervată pentru acele uzate. Acum ia-ţi patul tău şi umblă, zâmbi tânărul medic. Pot încerca să umblu singur, fără pat, retorsionă pacientul. Iată cartea mea de vizită. Daca mai veniţi în tara mea, deşi sper să nu mai aveti nevoie de mine, nu ezitaţi. Oricum poate ieşim la un falafel. Zainer Poppi plăti, primi recipisa, telefonă agenţiei de asigurări şi raportă cazul, primi confirmarea de principiu a decontării cheltuielii şi, înainte de a deschide laptopul, privi cartea de vizită. Dr. Michael Goldsmith. Păi nici nu-l putea chema altfel. Atunci realiză ca habar n-avea din ce se fac acele. Dar cele pe care purtătorul de kippa i le înfipsese nu erau argintii. Erau de aur. 

 

Zainer Poppi îşi mişcă degetele de la mâini. Atingerea fiecarei taste înca îl curenta. Dar se apucă, tenace, blând, visător, nostalgic şi sigur pe el să relateze ficţiunea unei întâmplari din viaţa unui zidar care, cu atâtea veacuri în urmă, lucrase la casa sfantului apostol Petru. Pe când acesta din urmă nu era decât pescarul Simon. Avea să fie surprins de textul ce se agrega singur, fără voia lui, dar asta face parte din regula jocului.  

 

Seara cu pietenii, la YMCA, e parţial ratată. Ei sa-u deplasat, din Rishon le Zion, lângă Tel Aviv, unii, din Haifa, ceilalţi, pentru a petrece o seară cu mine şi ai mei, iar dispoziţia unui om care abia luase primul comprimat din medicamentul potivit, recomndat ca atare de tânarul medic yerushalemit, febril şi slăbit, nu se poate să nu-i fi dezamăgit. Cu atât mai mult am apreciat delicateţea politicoasă cu care au pretins că sa-u simţit bine.

 

Cu toată forma proastă, ne-am bucurat să vedem la o masă lungă, mai îndepărtată, a restaurantului hotelului, o petrecere se shabat, condusă de un rabin. Mai veelă ca o nuntă. Aflăm de la prietenii noştri că e o tradiţie la care mai ales tineretul participă cu mare entuziasm.

 

Dar a doua zi dimineaţa părăsim Yerushalyimul pentru a ajunge în nord, în Galileea. Trecem prin Afula, primul oraş în care alt prieten, globe trotter care a luat viaţa dela început de 4-5 ori, a locuit când emigrase, graţie calităţii de evreică a celei de-a doua soţii, pe care o ştiam din România ca Lia, prenume ce provine, cand nu e hipocoristic al unui şir de nume românesti, precum Cornelia, din biblicul Leah, dar care şi-a reluat în ţara proprie, originalul prenume Ilana. Copăcel, pe limba noastră. Ajungem la Nazaret, oraşul arab, unde, din tot ce am văzut, cu fireasca excepţie a bisericii sfântului mormânt, cea mai copleşitoare biserică, a Bunei Vestiri, care e catolică. Aflăm că e şi cea mai mare constucţie creştina din Orientul apropiat. În drumul către celaltă biserică din oraşul care i-a dat numele, Yeshua ha Nozri (pronunţat noţri), adica Iisus nazarineanul, (am decis să citez forma lui Bulgakov, în urma unui conciliabul mai mult sau mai puţin indecis cu prieteniu evrei), căci de aici e orignară familia sa, savurez sucul unei rodii, care-mi mi răcoreste febra. A doua biserică creştină din orasul arab e legată de prima, fiind închinată arhanghelului Gavriel, aducătorul, în visul Mariei, al Bunei Vestiri. Simetria cere ca aceasta să fe otodoxă şi aşa şi este. Înainte de a pleca spre Cana, un incident cu un grup de tineri musulmani, probabil clerici în faza de studiu, care se simt ofensaţi de sărutul public a doi tineri imprudenţi din grup. Ambii ghizi, al turului, care e directorul agenţiei turistice şi cel local, reuşesc cu preţul scuzelor, să-i liniştescă pe cericii îmbrăcaţi asemănător celor rabinici, diferenţa reducându-se la lipsa perciunior şi la înlocuirea pălăriei specifice cu un acoprământ pentu cap asemnator cu kippa iudaică. Realizăm că deşi văzusem destule fete tinere în teritoriile arabe fără văl pe cap, ceea ce admit că mă mirase (în România nu vezi femeie musulmană fără basma), dar nici măcar o singură pereche mixtă de tineri.

 

Ajungem la Cana, un sat galilean, unde, conform evangheliilor, Iisus ar fi facut primul miracol  ca barbat matur, tansformând apa în vin, la o nuntă în casa lui Simon canaanitul, când vinul pregătit de gazdă se isprăvise. Ce e interesant în text e că Iisus converteşte apa în vin la rugămintea mută, din privri, a mamei sale. Deci aceasta îi cunoştea puterile, deşi nu există referinţe evanghelice anterioare şi cu atât mai puţin referinţe biografice între 12 şi 30 de ani. De unde le cunoştea? Textul biblic nu oferă răspuns la cea mai firească intrebare legată de relatarea acestui prim miracol public. Mai mult, Iisus refuză iniţial, spunându-i mamei sale, căreia i se adresează aparent distant cu apelativul femeie, că vremea sa n-a sosit încă. Dar până la urmă cedează. Oaspeţii nu sunt însă defel conştenţi de miracol, punând apariţia vinului pe seama abilităţii gazdei de a oferi ce are mai bun la sfârşit. E aici loc de multă analiză, dincolo de explicitarea întrebărilor deja puse. Cu condiţtia ca cititorul să acorde povestaşului beneficiul bunei credinţe. Nu ca sa critic, ci ca sa înţeleg, ar fi spus Niels Bohr. Comentariul faptului în sine, luat de bun, se situează între ipoteza minimală a sugestiei colective, şi am găsit chiar până acum, privind cu buna credinţă neabandonata de raţiune, cum spune Goya, destule argumente ale forţei mentale ale personajului de până în momentul învierii, pentru a admite că îi şedea în putere să facă o sugestie colectivă şi una maximală, a unui fenomen parafizic mai complex decât izvorul anual al luminii sfinte în capela sfântului mormânt: convertirea ar ţine de transformari moleculare controlate, implicând şi o doză de alchimie. Căci azi ştim că alchimia nu era, dacă ar fi putut fi realizată, decât tansmutare nucleară la rece. Sună SF, trimite mi ales la Dune, dar, revenind la celebrul citat al lui Goya, în versiunea reală, fantezia unită cu raţiunea e mama tuturor artelor. Evident, Goya trebuie citit în sensul cel mai extins al cuvântului artă, mult dincolo de cel uzual. Faţă de aceste reflecţii, biserica ortodoxă ridicată pe locul presupusei case a lui Simion Canaanitul m-a impresionat, pe mine unul, mai puţin.

 

Urcăm apoi pe muntele Tabor, în vârful căruia e biserica schimbării la faţă, a cărei graţie arhitectonică mă emoţionează şi-mi pare a răspunde semnificaţiei. Serpentinele montane oferă şi perspective superbe ale pământului galilean. În fine, ajungem la Tiberias, hotelul e chiar pe malul lacului omonim, cunoscut şi ca marea Galileii. Unica sursă de apă potabilă a Israelului. Apele sale dulci sunt tansportate, cu debit descrescând, pe măsura dezvoltării (totul are un preţ) în Marea Moartă, al cărei nivel, oricum sub nivelul mării, a scăzut şi mai mult. Avea dreptate prietenul de care vorbeam că îşi începuse viaţa israeliana în Afula, că lui Israelul i semănase cu Arrakis, planeta deşertică din romanul citat al lui Fank Herbert. Mai rămâne de văzut care să fie în Israel corespondentul mirodniei, substanţa cea mai importantă din imperiul galactic, în saga Dune.

Hotelul din Tiberias are o structură inedită. Dacă restaurantul e la nivelul holului recepţiei, pentru a ajunge în aripa unde suntem cazaţi trebuie să facem manevre complicate, urcând şi coborând, cu două lifturi. Ne pierdem în mulţimea de nigerieni. Deschişi, prietenoşi, te salută spontan la orice întâlnire din hotel. De toate vârstele. De la doamne elegante, mai rafinate decât cele din serialele americane cu negri, la puşti cu alura hip-hop. Aflăm rostul lor aici. Nigeria e majoritar musulmană, dar comunitatea creştină, de rit catolic, nu e neglijabilă. La data turului se pare că era în funcţie un guvern de coaliţie, iar facţiuna creştină a reuşit să impună drepturi echivalente pentru creştini. Dacă statul, care fiind petrolier nu-i prea sărac, asigură unui mare număr de musulmani sponsorarea pelerinajului anual la Mecca, iată că acum o face şi pentru minoritatea creştină. La plecarea din hotel, în ultima zi, ne sincronizăm cu ei. Sunt cu totul 5 autocare de cel puţin 3 stele. Zăpăceala naturală produce un număr de confuzii la regăsirea locului propriu. Nici noi nu suntem scutiţi. O doamnă distinsă, care păstrase un profil discret, dar, profund credincioasă, îmi dăduse în câteva rânduri pastile asupă cărora făcuse cu convingere semnul crucii, reuşeşte să se blocheze în complicaţiile liftului, chiar în ultimele minute înainte de ora plecării. În condiţiile în care punctualitatea a fost de departe la cel mai înalt nivel în acest tur de când călătoresc cu autocarele turistice. E ajutată şi liniştită de unul din nigerieni. Şi pentru că am ajuns la momentul plecării, voi sări, deocamdată, peste penultima zi, când am rămas iar în camera de hotel, continuînd tratamentul prescris de tânărul medic yerushalemit, aceelaşi cu cel la care ajunsesem de peste 9 ani în situaţii similare. Pentru a face faţă ultimei zile. O cursă contra cronometru, cu deadline ora check in la aeroportul Ben Gurion. Înainte de urcarea în autocar, primesc, de la tânăra medic stomatolog cu care comunicasem peste media cu toţi ceilalţi afară de ai mei coordonatele unui acupunctor, al cărui pacient fusese. La care n-am ajuns nici în ziua de azi. Dar voi ajunge odată.

 

Orice itinerar prin Israel n-are sens fără a vedea antica acetate Akko, numită de cruciaţi Saint Jean d’Accre, asediată fără succes de Napoleon, ocolită înaintea tuturor de Alexandru cel mare, simbol identitar al locurilor fământate de cuceritori, poate în cel puţin egală măsură cu Yerushalayimul, mai veche cu circa un mileniu, precum Ierihonul. Portul la Mediterana are farmec şi stil, dar pondere economică incomparabil mai scăzută decât portul Haifei, cel mai important din zonă. Haifa ar fi meritat mai mult decât doar o scurtă oprire pentru fotografii ce iau în anfiladă panta grădinilor Ba’hai, mult mai spectaculoase în imagini private anterior văzute decât în această dimineaţă, privite în contre jour. Locul oraşului rivalizează ca spectaculozitate şi utilitate cu faleza Thyrei, cu stânca Gibraltarului, aceea, ce-i drept, fotografiată doar de departe, dincolo de golf, din Algesiras. Un port care ocupă în întregime un golf destul de larg, la poalele muntelui Carmel. În drum către şoseaua de pe a cărei latură poţi privi de sus grădinile Ba’hai, vizităm oarecum pe fugă mânăstirea Stella Maris, construită practic peste grota proorocului Ilie tezviteanul. Adică Elijah. A cărui legendă ne e relatată cu lux de amănunte, subliniind rolul acestuia în impunerea noii credinţe. Dar nici un cuvânt despre rolul muntelui Carmel în diseminarea credinţei creştine în Europa. În oricare alte condiţii decât boala de acum, fiind genul de turist care bate capu’ şi exasperează, sau stimulează, depinde de unghiul perspectivei, toţi ghizii, iar domnul Sawel, ca fost profesor de istorie luase în faţa mea nota maximă dintre toţi omologii săi, deşi nu tocmai magna cum laude, i-aş fi pomenit că abia cu puţin peste un an în urmă vizitasem Avila, oraşul unde se născuse copila evreică, convertită la 11 sau 12 ani la creştinism şi devenită sfânta Tereza de Avila, întemeietoarea ordinului carmelitelor. Dar îmi administeez cu zgârcenie resursele, cu ţinta precisă de a ajunge acasă.

 

Mă întorc cu o zi înainte. Aceeaşi gestionare prudentă a puterii de deplasare, când cu asemenea infecţie respiratorie nici n-ar fi nevoie de problemele de background pentru a fi recomandabil să stau în pat, mă face să rămân în cameră. Seara, ascult povestirea itinerarului zilei, recitesc pagina de ficţiune cu care am rezolvat prima zi de absenţă de pe teren şi văd c-o nimerisem fără să vreau cu vizitarea Capernaumului, locul predicii din casa pescarului Simon, devenit sfântul Petru, dar şi locul altuia din miracolele devenite celebre la nivel popular (Ia-ţi patul tău şi umblă), de care ghidul o fi uitat să pomenească. Am ratat Muntele Fericirilor, am ratat locul miracolului înmulţirii pâinilor şi peştilor, o minicroazieră pe Marea Galileii cu o ambarcaţiune reproducând presupusa barcă cu care Iisus a săvârşit miracolul umplerii plaselor pescarilor, ceea ce l-a făcut pe Simon şi pe fratele lui să-L urmeze, locul controversat al botezului în Iordan şi, în fine, dincolo de locurile biblice, fabrica de aur şi diamante de la Capris. Soluţia e continuarea ficţiunii, dar nu înainte de a reitera raportarea mea ca om al mileniului 3, de formaţie ştiinţifică, considerat de sine însuşi liber credincios, faţă de fiecare presupus miracol în parte. Miracolele de natură taumaturgică sunt cel mai lesne de explicat, considerând omul Iisus ca un deţinător de capacităţi extrasensoriale de cel mai înalt nivel, antrenate ca atare. Întotdeauna au existat astfel de oameni, de la vrăjitorii de pe lângă şefii de trib la şamani, acum parcă mai mulţi ca oricând, dar cu un procent de impostori mai mare ca oricând. Întrebarea care se pune e ideea în numele căreia şi-a exercitat acest om capacităţile. Umanitatea acestei idei e în afara oricărei îndoieli. Idem utopia, idem naivitatea, idem ignorarea acelei părţi obscure a forţei, pe care implacabila lege a evoluţiei, expresie a inteligenţei naturii, sau, în propria mea concepţie, o parte integrantă a legilor naturii, prin care Dumnezeu însuşi  se exprimă în uninvers. A fost atunci Iisus victima unui experiment divin? Ar fi fără sens. Dumnezeu nu are sens decât ca entitate transendentă, care, odată introducând ordine în haos prin conceptul fundamental de legitate, trebuie să lase lumea să se descurce. Partea obscură a forţei, totalitatea determinărilor antidivine ale umanităţii sunt, simultan, ineluctabile, ca efect al principiului filogenetic, creierul uman conţine, intr-un fel, creierul vorace de reptilă, dar şi ţelul, oricât de îndepărtat, al mântuirii umanităţii prin victoria, într-un fel, asupra acestei părţi obscure. Iisus omul e simbolul perfect al acestui ţel pus în faţa umanităţii. De cine? De logica intrinsecă a inteligenţei materiei, adică de Dumnezeul biblic. Care dacă n-are sens decât ca sursă a legilor naturii, a antihaosului, n-are sens nici decât dacă pune în faţa supremei sale creaţii, materia gânditoare şi conştientă de sine, provocarea, tot supremă, a autodepăşirii. A mântuirii, în limbaj spiritual.

 

Sunt acestea gândurile mele, sau sunt induse de experienţa pelerinajului? Nimic mai simplu. Am plecat să cunosc Israelul şi locurile sfinte cu ele ca atare. Chiar dacă textul ghidului, abil dozat, n-a ieşit nici o iotă, nici o cirtă, din textul biblic, eu, o trestie gânditoare, un admirator ireductibil al celui care a jucat rolul papei Ioan Paul al II-lea, cu doctoratul în teologie bazat pe tezele tomismului, eu, care nu uit niciodată că sfântul Toma de Aquino ne învaţă că biblia trebuie citită alegoric, nu literal, am avut, prin însăşi şansa ratării maladive a două zile din 8, să reflectez, să filtrez experienţa aducerii mele aici, lângă pietre, să simt dogoarea nestinselor vetre, am ieşit din experienţa călătoriei cu exact aceleaşi idei. Accentuate. Consolidate. Mai articulate. Citind experienţa printre rânduri. Ca liber credincios, le pot spune cu conştiinţa sensului coerent atât al evoluţiei propriei mele concepţii despre Dumnezeu, cât şi a sensului perceput al pelerinajului, cu tot convenţionalismul lui, oricărui musulman rezonabil, oricărui mosaic rezonabil, că fie Iisus are şi o latură divină, cum pretind creştinii, fie e singurul personaj de la Avraham, sau Îbrahîm la Ioan Paul al doilea şi a cui va mai găsi ceva esenţial de spus, care poate fi sursa mântuirii omului, ca individ şi ca specie. Cu condiţia ca omul să vrea cu tot dinadinsul. Căci, nu-i aşa, înţelepciunea populară spune că dumnezeu nu ajută decât pe cei care se ajută singuri. Compasiune da, milă nu, consideraţie da.

 

În final, să revenim în atmosfera de ficţiune creată în jurul personajului pe care l-am numit Zainer Poppi, ca reprezentant auctorial. Acea pagină de ficţiune se termina aşa:

 

Zainer Poppi isi misca degetele de la maini. Atingerea fiecarei taste inca il curenta. Dar se apuca, tenace, bland, visator, nostalgic si sigur pe el sa relateze fictiunea unei intamplari din viata unui zidar care, cu atatea veacuri in urma, lucrase la casa sfantului apostol Petru.

 

Degetele lui Zainer Poppi se mişcară de capul lor pe tastatură. Fiecare atingere îl curenta, fiecare frază apărută pe monitor îl uimea. Căutase pe internet numele celui care construise casa sfântului Petru şi nu găsise nimic. Se gândi că pescarul Simon se născuse în acea casă, deci poate că tatăl, sau bunicul său o durase în piatră. Aflase numele tatălui pescarului ce avea să devină primul papă la Roma. Dar citi, pe ecran, uluit, că eroul său, zidarul casei sfântului Petru, se numeşte, în ciuda oricăror plauzibilităţi culturale, August Blin. Se introduce pe sine în povestire şi-l întrebă pe numitul August Blin, cu ce gânduri aşează piatră aici, în Capernaum, pe timpul lui Irod cel Mare. Pe aceste pietre se va ridica o sinagogă până la cer. Care se va numi biserică. Şi de ce o ridici, întrebă Zainer Poppi. Aşa am visat, răspunse, gânditor, August Blin. Povesteşte visul, omule. Cel care se va naşte în această casă modestă va fi pescar şi se va numi Simon. Un om sfânt îl va redenumi Chefa, ceea ce în limba locurilor înseamnă piatră. Mult după ce el va fi martirizat, noua credinţă va stabili pentru casele numite biserici o formă în jurul unei nave, naos în limba în care cele patru cărţi care vor relata întâmplările ce vor urma vor fi traduse şi astfel cunoscute în lume. De aceea, domnule Zainer Poppi, noi doi vom deveni, ca personaje literare, căpitani ai unei nave fără nume şi pavilion. Pe puntea căreia se va afla, câteva zile şi amiralul conte de Salamanca.

Zainer Poppi îl reîntâlni pe August Blin peste câteva zeci de ani, ridicând un monument de piatră, pe locul martirizării sfântului Petru, aproape de circul împăratului Nero. O clipă doar. Aproape 3 secole trecură într-o suflare. Împărat era Constantin cel Mare. Zainer Poppi îl regăsi pe August Blin ca architect, conducând construirea unei mari bazilici, timp de 10 ani. Într-un mileniu, marea bazilică devenise o ruină. Gândul lui Zainer Poppi călători în timp, în timp ce detele-i ardeau, alergând pe tastatură. August Blin construia o bazilică şi mai mare, la cererea papei Iuliu al II-lea. Forma pe care Zainer Poppi, sub numele de rim, conte de septembrie, o văzuse cu 4 ani în urmă fusese ridicată de August Blin, care, sub numele de Bramante începe primele lucrari în 1506, sub numele de Michelangelo elaborează proiectul cupolei, ca Rafael modifică planul iniţial din cruce grecească în cruce latină, luînd numele Carlo Maderno completează faţada, pentru ca, în fine, în 1612, numindu-se atunci Bernini, să deseneze planul pieţei, bordate de coloane duble, sub papalitatea lui Paul al V-lea. Abia în 18 noiembrie 1626, papa Urban al VIII-lea sfinţeşte basilica. August Blin se retrăsese pentru mai bine de 3 veacuri, pentru a reveni într-un scurt episod, căpitan, alături de Zainer Poppi, ai unei nave fără nume şi pavilion. Când ajunse să scrie despre sine însuşi, devoalându-şi identitatea, Zainer Poppi adormi cu degetele pe tastatură şi visă că zborul peste veacuri, alături de Scânteina, nu-l va împiedica pe rim, conte de septembrie, căpitan al Speranţei şi cavaler al frunzei de arţar să se simtă însoţit de duhurile sale transparente, de-a lungul curbei închise, care începuse şi avea să se sfârşească în faţa bustului încruntat al lui David Ben Gurion.

 

Addendum 1: autorul acestor note de drum fusese provocat, cu ani în urmă, de o evreică pe care o cunoaşte sub cel puţin 3 nume, deci o va numi Hanovra, o discuţie despre Iisus omul. A încercat să facă din reflecţiile pe marginea acestei experienţe un argument în acest interminabil dialog. Conştient că niciunul din interlocutori nu-l va convinge pe celălalt. Dar el ii este Hanovrei recunoscător pentru a-i fi declanşat interesul pentru subiect;

 

Addendum 2: Acelaşi autor e convins că unii dintre membrii forumului internautic cu care se mai destinde vor fi cu asupră de măsură contrariaţi că într-un jurnal de călătorie în Israel nu e pomenit Yad Vashem. E, deci, momentul să prcizez că domnul Sawel ni l-a arătat, din mersul autocarului, într-o seară. Poate fi contestat patriotismul domnului Sawel, evreul plecat la maturitate din ţara natală, România, care a apucat să facă cel puţin 3 meserii în ţara unde este şi se simte acasă? Nicidecum. Deoarece domnul Sawel s-a conformat riguros temei turului prin Israel. Care e şi titlul acestui capitol, centru de greutate a cărţii de faţă: Pelerinaj în ţara sfântă. Atunci când agenţia română va organiza alt tur, destinat expres cunoaşterii ţării Israel şi, poate, tot domnul Sawel va fi ghidul local, sunt convins că Yad Vashem va fi dacă nu primul, cel puţin unul din cele mai importante locuri vizitate pe îndelete, prezentate cu aceeaşi competenţă şi stil. Fără îndoială, aş fi încântat să pot participa la o astfel de experienţă cumva complementară. Inch’Alla’.

 

Addendum 3: acum pot semna cu toate titlurile nobiliare care mi-au fost acordate de-a lungul timpului: rim el hadji, conte de septembrie, capitan al sperantei, cavaler al frunzei de arţar.

 

^*) Călătorul de serviciu, Editura Semne, Editura Muzeului Naţional al lLiteraturii Române, Bucureşti, 2008

^**) Acum, la finalizarea textului, au trecut 8 luni. Habar n-am cât timp va trece până ce el, textul, cine altul, va “vedea lumina tiparului”?